ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2594/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, la data de 2 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L., ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se constate, în principal: - nulitatea absolută totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007 de G. și H., încheiat între pârâta A., în calitate de vânzător, și pârâtul B., în calitate de cumpărător, privind imobilul - teren cu vegetație forestieră în suprafață de 1.670.000 mp din acte (suprafața rezultată din măsurători fiind de 1.654.987 mp), situat în comuna Băleni Romani, Băleni, județul Dâmbovița, tarlaua x, parcela x, UP IX NEAGRA, UA 2-6, 16, 15, având număr cadastral x, înscris în Cartea funciară nr. x a UAT Băleni; - nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.02.2008, de BNP I., prin care a fost transmis dreptul de proprietate, folosință și posesie asupra imobilului descris anterior, de către pârâtul B. către pârâții C. și D., cumpărători; - nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.10.2014 de SPN I. și J., prin care a fost transmis dreptul de proprietate, folosință și posesie asupra imobilului descris anteror, de către pârâții C. și D. către pârâta S.C. E. S.R.L.; - nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.02.2015 de SPN K., prin care a fost transmis dreptul de proprietate, folosință și posesie asupra imobilului descris anterior, de către pârâta S.C. E. S.R.L. către pârâta S.C. F. S.R.L.. - rectificarea tuturor cărților funciare deschise la O.C.P.I. Dâmbovița pentru imobilul în suprafață de 1.670.000 mp (suprafața rezultată din măsurători - 1.654.987 mp), teren forestier înscris în amenajamentul silvic al Ocolului silvic Codri Verzi, situat în extravilanul comunei Băleni, județul Dâmbovița, Tarlaua 1, parcela x, cu număr cadastral x, în sensul radierii tuturor mențiunilor înscrise în aceste cărți funciare și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. - în subsidiar, în ipoteza în care se constată nulitatea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007 și se dispune menținerea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, repunerea în situația anterioară fiind împiedicată, a solicitat obligarea pârâtei A. la plata către reclamant a sumei de 233.800 euro în echivalent RON la cursul de schimb valutar din ziua plății, precum și a dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă, reprezentând prețul încasat în baza contractului; - în ipoteza în care se respinge capătul de cerere vizând anularea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007, în baza dispozițiilor art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997 și art. 1701 alin. (1) și alin. (2) din noul C. civ., cu modificările și completările ulterioare, a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 233.800 euro în echivalent RON la cursul de schimb valutar din ziua plății, precum și a dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă; - în ipoteza în care se admite capătul de cerere vizând anularea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.02.2008 (fiind constatată și nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007) și se dispune menținerea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, repunerea în situația anterioară fiind împiedicată, a solicitat obligarea pârâtului B. la plata către reclamant a sumei de 229.596 euro în echivalent RON la cursul de schimb valutar din ziua plății, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă, reprezentând diferența de preț al imobilului dintre contractul nr. x/18.12.2007 și contractul nr. x/05.02.2008. Reclamantul a formulat cerere de introducere în cauza în calitate de intervenient forțat a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița, în temeiul art. 68 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. Pârâții C. și D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererilor formulate de reclamantul Statul Român, invocând excepția lipsei calității procesuale active a Statului Român, excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor, excepția lipsei de interes a Statului Român, excepția prescripției dreptului de a solicita rectificarea cărții funciare pentru imobilul în suprafață de 1.670.000, suprafață rezultată din măsurători 1.654.987 mp, teren forestier situat în extravilanul comunei Băleni, județul Dâmbovița, Tarlaua 1, parcela x, cu număr cadastral x. Pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale active a Statului Român și excepția prescripției dreptului de a solicita rectificarea cărții funciare. Pârâtul B. a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtei A., prin care a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile existenței unei obligații de despăgubire din partea chematei în garanție, întemeiată pe garanția pentru evicțiune în legătură cu imobilul care a făcut obiectul contractului nr. x/2007, și să fie dispusă obligarea acesteia la plata către pârât a tuturor sumelor la care este obligat față de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român. Pârâta A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției în ceea ce privește dobânda solicitată de către reclamant. Pârâtul B. a formulat cerere de intervenție forțată a Comisiei Județene Dâmbovița și a Comisiei Locale Băleni pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, respinsă prin încheierea din 19 septembrie 2018. Prin încheierea din 30 mai 2018, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița. Prin încheierea din 19 septembrie 2018, tribunalul a respins ca inadmisibile cererea de intervenție forțată a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița, formulată de reclamant, și cererea de introducere forțată din oficiu a Comisiei Locale Băleni, respectiv a Comisiei Județene Dâmbovița pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, formulată de pârâtul B., și a admis în principiu cererea de chemare în garanție a pârâtei A., formulată de pârâtul B.. Împotriva acestei din urmă încheieri a declarat apel reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, respins prin decizia nr. 421 din 21 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Sentința pronunțată de Tribunalul Dâmbovița Prin sentința civilă nr. 1856 din 20 noiembrie 2019, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a hotărât după cum urmează: A respins cererea de repunere în termenul de invocare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului formulată de către pârâtul B. și a respins excepția ca fiind formulată cu depășirea termenului legal. A respins excepția lipsei calității procesuale active a Statului Român, invocată de către pârâții C. și D.. A respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, invocată de pârâții C., D. și B.. A respins excepția lipsei de interes a Statului Român, invocată de către pârâții C. și D. și B.. A respins excepția prescripției dreptului de a solicita rectificarea cărții funciare, invocată de pârâții C., D. și B.. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește dobânda legală, invocată de pârâta A.. A respins cererea de chemare în garanție a pârâtei A., formulată de pârâtul B.. A admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâta A., și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 233.800 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb valutar din data plății, precum și dobânda legală aferentă începând cu data de 18.10.2016. A respins acțiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, în contradictoriu cu ceilalți pârâți, B., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., C. și D.. A admis, în parte, cererile pârâților B., S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L. și a obligat reclamantul la câte 3000 RON, cheltuieli de judecată către fiecare dintre acești pârâți. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, la data de 14 ianuarie 2020, sub nr. x/2017, pârâtul B. a solicitat completarea sentinței civile nr. 1856/20.11.2019, cerere formulată în contradictoriu cu reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, și pârâții A., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., C. și D.. Prin sentința civilă nr. 163 din 19 februarie 2020, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins cererea de completare a hotărârii nr. 1856/20.11.2019, formulată de pârâtul B.. Împotriva sentinței nr. 1856 din 20 noiembrie 2019 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă au declarat apel principal reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, și pârâta A. și apel incident pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 2268 din 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița și de pârâta A., precum și apelul incident formulat pârâtul B., împotriva sentinței nr. 1856 din 20 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, obligând apelanții la plata către intimata S.C. E. S.R.L. a sumei de 3331,22 RON fiecare, cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat.

Recursurile declarate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 2268 din 22 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă au declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și pârâta A.. 4.1. Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii capătului principal de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și, pe cale de consecință, rectificarea tuturor cărților funciare deschise la OCPI Dâmbovița pentru imobilul în suprafață de 1.670.000 mp (suprafața rezultată din măsurători 1.654.987 mp), teren forestier înscris în amenajamentul silvic al Ocolului silvic Codri Verzi, situat în extravilanul comunei Băleni, județul Dâmbovița, Tarlaua 1, parcela x, cu număr cadastral x, în sensul radierii tuturor mențiunilor înscrise în aceste cărți funciare și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului. Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Sub un prim aspect, a susținut că dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului, în sensul că instanța este ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, având în vedere problemele de fapt și de drept invocate de apelanți, dar ținând cont și de apărările pârâților. În mod eronat, instanța de apel a respins ca nefondate criticile privind apartenența la domeniul public a imobilului ce a făcut obiectul înstrăinărilor succesive, fără a observa că aspectele vizând regimul juridic au făcut obiectul cercetării în primul grad de jurisdicție și nu constituie o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, în acest sens fiind și dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. care permit părților să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, fără ca acestea să fie considerate cereri noi în apel și fără a reprezenta o încălcare a limitelor devoluțiunii. Contrar celor reținute în decizia atacată, prin chiar cererea de chemare în judecată reclamantul Statul Român a justificat interesul promovării acțiunii, iar la termenul din 03 aprilie 2019, din dispoziția primei instanțe, au fost depuse precizări suplimentare referitoare la apartenența imobilului teren cu vegetație forestieră la domeniul public al statului. A mai arătat recurentul că, în cauză, a fost invocată atât excepția lipsei calității procesuale active a Statului Român, motivat de faptul că nu s-a depus nicio dovadă privind titlul de proprietate și nici în ceea ce privește regimul imobilului anterior emiterii titlului de proprietate, cât și excepția lipsei de interes a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, ambele excepții fiind respinse, însă instanța de apel, în mod eronat, a respins susținerile vizând apartenența la domeniul public prin calitatea terenului de vegetație forestieră, motivând suplimentar că apelantul-reclamant nu a criticat raționamentul instanței vizând aplicarea în timp a Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic, iar Legea nr. 26/1996 a fost indicată pentru prima dată în apel. Astfel, prin notele scrise depuse de reclamant pentru termenul din data de 23 octombrie 2019 referitoare la cererea de repunere în termen, precum și la excepția prescripției dreptului material la acțiune a reclamantului, invocate de pârâtul B., acesta a subliniat că prin art. 54 si următoarele din Codul silvic în vigoare la data reconstituirii dreptului de proprietate, s-a interzis reducerea suprafeței de fond forestier (Legea nr. 26/1996), iar în susținerea apelului a criticat raționamentul primei instanțe, accentuând echivalența dintre dispozițiile vechiul Cod silvic - Legea nr. 26/1996 și cele ale Legii nr. 46/2008. Sub un alt aspect, recurentul a susținut că, în mod greșit, s-a reținut în considerentele deciziei atacate că nu a fost învestită instanța cu anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru motive de sine stătătoare, câtă vreme instanța de fond a analizat cauza dedusă judecății sub aspectul capătului principal de cerere, atât prin prisma principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, având în vedere că anularea titlului primei vânzătoare atrage aplicabilitatea acestui principiu, cât și prin prisma apartenenței la domeniul public a imobilului ce a făcut obiectul vânzărilor succesive. Așadar, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 477 alin. (1) și ale art. 478 alin. (4) C. proc. civ., în opinia recurentului, instanța de apel a respins criticile vizând interpretarea dispozițiilor legale, incidente în cauză, referitoare la proprietatea publică asupra imobilului. Cât privește respingerea, ca nefondată, a criticii vizând aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, instanța de apel, nesocotind caracterul extensiv al apelului, a apreciat că în litigiul dedus judecății nu s-a făcut dovada relei-credințe a cumpărătorilor succesivi, cu atât mai mult cu cât reclamantul putea să solicite înscrierea în cartea funciară a litigiilor prin care solicita anularea titlului pârâtei A.. Or, a arătat recurentul, deși sesizată, instanța de apel nu a analizat buna-credință prin raportate la apartenența imobilului la domeniul public, teză susținută chiar prin cererea de chemare în judecată. La data punerii în posesie a pârâtei A., 17.02.2006, terenul în suprafață de 1.670.000 mp se afla în proprietatea statului, fiind înscris în amenajamentul silvic și identificat conform cadastrului forestier la data punerii în posesie, în cadrul Direcției Silvice Dâmbovița, Ocolul Silvic Bucșani, UP IX Neagră, u.a. 2, 3, 45, 6J, 16, 15 %. Legea nr. 26/1996 privind codul silvic, în vigoare la data emiterii titlului anulat, prevedea, la art. 52, că "proprietarul vânzător este obligat să înștiințeze, în scris, unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul respectiv, în legătură cu intenția de înstrăinare. Unitatea silvică sesizată își va manifesta opțiunea în termen de 30 de zile, după care dreptul de preempțiune încetează. Vânzarea făcută cu încălcarea dispozițiilor de mai sus este nulă de drept". Dispoziții similare sunt reluate și în noua reglementare, Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ. În continuare, recurentul a arătat că sunt eronate, în raport de dispozițiile legale aplicabile în materia cărții funciare, argumentele potrivit cărora buna-credință a cumpărătorilor succesivi se poate reține întrucât achizițiile au fost întemeiate pe evidențe de carte funciară, iar reclamantul, deși putea să solicite înscrierea în cartea funciară a litigiului prin care s-a constat nulitatea absolută a titlului de proprietate emis în favoarea pârâtei A., nu a procedat astfel; or, față de momentul constituirii dosarului nr. x/2015, imobilul teren era deja înstrăinat către S.C. F. S.R.L.. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra argumentului că buna-credință nu reprezintă o excepție în raport de apartenența la domeniul public a imobilului ce a făcut obiectul vânzărilor succesive, o interpretare contrară lipsind de efect dispozițiile legale ce statuează atributele proprietății publice, întrucât bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, ci pot face doar obiectul dreptului de administrare. Cu privire la respingerea criticilor care vizează interpretarea dispozițiilor art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, recurentul a învederat că instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât despăgubirea care se plătește fostului proprietar rămas fără teren, de către cel care a înstrăinat terenul pe baza titlului constatat nul, este echivalentul prețului actualizat, sintagmă care se referă la suma de bani consemnată în actul sau actele de înstrăinare, actualizată cu indicele de inflație. A criticat recurentul și soluția de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3331,22 RON, arătând că, potrivit art. 453 C. proc. civ. și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care sunt dovedite cu acte justificative (Cauza Costin împotriva României), iar instanța de fond trebuia să aplice dispozițiile art. 453 C. proc. civ. și să constate că onorariul de avocat este nejustificat în raport de activitatea prestată de avocat, sens în care a solicitat verificarea proporționalității onorariului de avocat cu volumul de muncă, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului, și reducerea onorariului la un cuantum rezonabil. 4.2. Recurenta-pârâtă A. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la apelul său și cel al apelantului-pârât B. și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1254 C. civ., care nu are aplicabilitate în cauză, neavând nicio legătură cu speța. În cauză, nu a fost admisă anularea niciunui contract dintre cele atacate, în plus reclamantul nefiind parte în niciunul dintre acestea. A mai susținut recurenta că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, care au în vedere ipoteza în care pentru un teren este emis un titlu de proprietate în favoarea unei persoane, fără drept, prejudiciindu-l astfel pe adevăratul proprietar. În ipoteza constatării nulității absolute a respectivului titlu de proprietate, beneficiarul acestuia este obligat să "remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren". Această reglementare constituie un mijloc prin care statul, niciodată proprietar al terenurilor ce fac obiectul legilor fondului funciar, ci doar detentor precar, să nu suporte costurile greșelii de a emite un titlu unei persoane neîndreptățite. Așadar, Statul Român nu este decât un beneficiar indirect al acestei reglementări, iar temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată este art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, alături de art. 1701 C. civ. care reglementează restituirea prețului și care nu are legătură juridică cu speța.

Apărările formulate în cauză Intimatele-pârâte S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L. au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta A., solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Prioritar, au solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii recurentei-pârâte de casare în parte a deciziei atacate în ceea ce privește apelul său și al apelantului-pârât B., având în vedere că acest pârât nu a formulat recurs, iar instanța nu poate să depășească limitele învestirii sale. În ceea ce privește fondul motivelor de recurs, intimatele s-au apărat arătând că pârâta a avut cunoștință de concluziile raportului ANRP și de conținutul ordonanței de clasare din data de 10.06.2016 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, încă de la momentul judecării cererii de anulare a titlului de proprietate nr. x/23.05.2006, astfel că aceasta era în drept să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului încă de la data depunerii întâmpinării la instanța de fond. Ca atare, la data de 11 septembrie 2019, pârâta era decăzută din dreptul de a mai invoca excepția prescripției. Au mai susținut intimatele că sunt nefondate criticile privind aplicarea greșită a textelor de lege, la momentul soluționării capătului de cerere privind obligarea pârâtei A. să restituie reclamantului Statul Român prețul încasat de la pârâtul B., în cuantum de 233800 euro, prețul fiind actualizat prin aplicarea dobânzii legale de la data la care s-a pronunțat decizia nr. 2093/18.10.2016 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate nr. x/23.05.2016, emis pentru pârâta A.. De asemenea, intimatele-pârâte S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L. au depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând respingerea acestuia. Prioritar, intimatele au învederat că recurentul-pârât nu a invocat motivele pe care se întemeiază cererea sa de recurs, ci a reiterat apărările formulate în fața instanțelor de fond, astfel că motivarea recursului nu s-a realizat conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul motivelor de recurs, intimatele s-au apărat arătând că instanța de apel, în mod corect și legal, a constatat că există autoritate de lucru judecat cu privire la situația juridică a terenului dedus judecății, care nu este în domeniul public, iar dacă terenul ar fi aparținut domeniului public nu ar fi putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, iar organele de urmărire penală nu ar fi dispus o soluție de clasare, ci ar fi tras la răspundere penală membrii Comisiei locale de fond funciar din comuna Băleni. Cu referire la criticile privind aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, intimatele au arătat că, în fața primei instanțe, în susținerea apărărilor privind neapartenența terenului la domeniul public, au dovedit că primele demersuri în vederea deschiderii cărții funciare au fost realizate de pârâta A., dreptul acesteia de proprietate fiind întabulat în cartea funciară nr. x a localității Băleni, iar la momentul la care s-a realizat reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei terenul nu se afla în proprietatea Statului Român. Cu referire la criticile vizând soluția de obligare la plata sumei de 233800 euro, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la data de 18 octombrie 2016, au arătat că soluția instanței de apel este una corectă, pârâta fiind obligată să restituie reclamantului prețul primit de la B.. Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta A., solicitând respingerea acestuia. În susținerea poziției sale procesuale, intimatul a arătat că această pârâtă a fost parte în dosarul în care s-a admis acțiunea în anularea titlului de proprietate, astfel că nu poate beneficia nici de efectul unei repuneri în termen, și nici de efectul prescripției care a fost întreruptă exclusiv în ceea ce o privește, ca urmare a introducerii acțiunii în anulare, obligarea la plată fiind doar o consecință a admiterii acțiunii. A mai arătat că, deși nu se poate reține culpa recurentei-pârâte în demersurile efectuate după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, aceasta a cunoscut efectele anulării titlului de proprietate, putând fi ținută să răspundă atât față de Statul Român, cât și față de intimat, în calitate de dobânditor cu titlu oneros, de bună-credință, în ipoteza în care, în urma admiterii apelului, ar fi obligat la plata vreunei sume de bani către Statul Român, limitele în care urmează să fie angajată răspunderea fiind o chestiune de apreciere, în special din perspectiva criteriilor privind previzibilitatea prejudiciului (art. 1533 C. civ.). Ca rezultat al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2093/18.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, instanța de fond a soluționat corect solicitarea reclamantului de obligarea a pârâtei la plata prețului încasat urmare a vânzării bunului, dispoziție menținută de instanța de apel. S-a mai apărat intimatul arătând că este nefondat motivul de recurs privind greșita interpretare a dispozițiilor art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, instanța de apel reținând că temeiul juridic al acțiunii este reprezentat de restituirea prestațiilor în baza unui act declarat nul printr-o hotărâre judecătorească, fiind obligată să respecte autoritatea de lucru judecat a deciziei sus-arătate prin care s-a statuat definitiv că titlul nu mai poate produce efecte juridice. De asemenea, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocând inadmisibilitatea căii de atac cu privire la motivul dat de apartenența imobilului la domeniul public al statului român, având în vedere că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut că nu sunt învestite cu un astfel de capăt de cerere. A solicitat, în principal, respingerea recursului ca nefondat, iar în subsidiar, în situația admiterii cererii de recurs, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea chematei în garanție A. să îi plătească toate sumele la care ar putea fi obligat față de recurentul-reclamant. În susținerea poziției sale procesuale, intimatul a arătat, cu referire la calificarea temeiului acțiunii, că prin încheierea de ședință din 04 aprilie 2019, instanța de fond a dispus atașarea dosarului nr. x/2015 al Curții de Apel Ploiești și citarea reclamantului Statul Român, prin Ministerului Finanțelor, cu mențiunea "de a preciza temeiul de drept al acțiunii (vechiul și noul C. civ.) pentru fiecare capăt de cerere", iar în raport de răspunsul recurentului-reclamant, prin încheiere neatacată de acesta, s-a reținut că reclamantul își fundamentează pretențiile pe principiul de drept al anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, cât și pe dispozițiile art. III alin. (2^4) din Lega nr. 169/1997 (doar în ceea ce privește capătul de cerere de la punctul 7). Referitor la critica privind greșita aplicare a normelor de drept material, intimatul a susținut că nu vizează o nelegalitate a judecății în fața instanței de apel, ci o reiterare a nemulțumirilor recurentei care au făcut obiectul judecății în două grade de jurisdicție, aspect care, în principal, ridică problema admisibilității acestui motiv de recurs, iar în subsidiar, a caracterului temeinic al acestuia. A mai arătat intimatul că, în ceea ce privește lipsa caracterului de bun aparținând domeniului public, reclamantul nu a exhibat niciun titlu de proprietate anterior anului 1948 în baza căruia să fi dobândit proprietatea asupra imobilului pentru a putea susține că, pe de o parte, a dobândit imobilul în baza unui titlu valabil, iar pe de altă parte, că ar fi întrunite condițiile pentru ca, existând un astfel de titlu, amenajamentul silvic a constituit apartenența la domeniul public al reclamantului. Totodată, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a apartenenței bunului la domeniul public, în sensul existenței unui titlu valabil (în sensul dispozițiilor art. 3 și art. 6 din Legea nr. 213/1998) sau al îndeplinirii celorlalte criterii de domenialitate. De altfel, dreptul recurentei-pârâte A. la reconstituirea dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 247/2005 și a Legii nr. 1/2010 nu a fost contestat de reclamant nici în cadrul dosarului nr. x/2015, susținerea principală a acestuia vizând exclusiv declararea nulității absolute în baza art. III din Legea nr. 247/2005. S-a mai apărat intimatul susținând că sunt neîntemeiate criticile recurentului vizând împrejurarea că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra bunei-credințe, raționamentul instanței de apel, aplicat situației de fapt și de drept expuse, fiind confirmat și prin deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în spețe similare, fiind evocată în acest sens cauza Ion Constantin împotriva României, în care s-au reținut fapte imputabile exclusiv autorităților, fără vreo culpă în sarcina beneficiarilor. Cu referire la nerespectarea dreptului de preempțiune reglementat de art. 52 din Legea nr. 26/1996, intimatul a susținut, în principal, că o astfel de critică nu a fost formulată prin cererea de apel și, în consecință, nu a fost analizată, însă la momentul încheierii contractelor era în vigoare Legea nr. 26/1996 privind Codul Silvic, conform căreia nu exista un drept de preempțiune asupra pădurilor în favoarea statului sau a oricărei alte persoane. Un astfel de drept a încetat să mai producă vreun efect odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a abrogat reglementarea cadru pentru exercitarea dreptului de preempțiune conținută în Ordonanța de urgență nr. 226/2000 privind circulația juridică a terenurilor cu destinație forestieră, care reglementa dreptul de preempțiune al coproprietarilor și al vecinilor, inclusiv al Autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, prin Regia Națională a Pădurilor și care avea un drept de preempțiune la vânzările terenurilor din fondul forestier proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, precum și pentru enclavele din acesta. Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta A., invocând excepția nulității recursului pentru nemotivare și, pe fond, solicitând respingerea acestuia. În opinia recurentului, este nefondat motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă în sensul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, precum și ale art. 1254 C. civ. De asemenea, a arătat că nu poate fi primită nici critica privind invocarea bunei-credințe a reclamantei, instanța de apel reținând, în mod just, că este obligată să respecte autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2093/2016 a Curții de Apel Ploiești și că, în litigiul pendinte, nu se analizează din nou calitatea de proprietar, ci se dispune repunerea părților în situația anterioară emiterii titlului. Cât privește motivul de casare reprezentat de faptul că art. 1254 C. civ. nu se aplică în cauză, recurentul a arătat că, prin decizia atacată, s-a reținut că temeiul de drept indicat prin cererea introductivă este principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis. Intimații-pârâți C. și D. au formulat întâmpinare la ambele recursuri declarate, solicitând acestora ca nefondate. În susținerea poziției lor procesuale, intimații au invocat apărări similare celor formulate de intimatul-pârât B.. Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus răspuns la întâmpinările formulate de celelalte părți.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 septembrie 2021 completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de pârâta A., invocată de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de pârâta A., împotriva deciziei nr. 2268 din 22 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă stabilind termen de judecată în ședință publică, la data de 10 noiembrie 2021, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, în limita și potrivit considerentelor expuse în cele ce urmează. Recursul reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., prin criticile concrete de nelegalitate susținându-se, în esență, următoarele: încălcarea regulilor efectului devolutiv al apelului consacrate de art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., din perspectiva respingerii greșite a motivului de apel axat pe regimul juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat succesiv; aplicarea greșită a principiului ocrotirii bunei-credințe a pârâților subdobânditori cu titlu oneros, rezultată din ignorarea regimului juridic de bun proprietate publică a statului și din nesocotirea dreptului de preempțiune reglementat de Codul silvic; interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997 referitoare la restituirea prețului actualizat al terenului forestier înstrăinat; greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată sub aspectul caracterului disproporționat al acestora. Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar cu care reclamantul a învestit prima instanță are ca obiect, în principal, nulitatea absolută a celor patru contracte de vânzare-cumpărare încheiate în mod succesiv, cu privire la terenul forestier în suprafață de 167 ha situat în comuna Băleni, județ Dâmbovița, între vânzătoarea inițială, pârâta A., și subdobânditorii pârâți B. (înstrăinarea din 2007), respectiv C. și D. (înstrăinarea subsecventă din 2008), societatea E. S.R.L. (înstrăinarea subsecventă din 2014) și societatea F. S.R.L. (înstrăinarea subsecventă din 2015), precum și rectificarea cărților funciare, în sensul radieri mențiunilor aferente și intabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamantului. În subsidiar, obiectul litigiului dedus judecății primei instanțe a vizat obligarea pârâtei A. la restituirea prețului de vânzare, cu dobânda legală, în ipoteza nulității contractului inițial și al menținerii contractelor subsecvente, ori în ipoteza respingerii nulității contractului inițial în baza art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997, respectiv obligarea pârâtului B. la plata diferenței dintre prețul din contractul inițial și cel din primul contract subsecvent, cu dobânda legală, în ipoteza nulității primelor două acte de înstrăinare și menținerii celor din urmă astfel de acte. Regimul juridic afirmat în mod consecvent de către reclamant, atât prin cererea introductivă, cu precizările ulterioare, cât și prin motivele de apel, în privința terenului de 167 ha care a format obiectul material al înstrăinărilor succesive din perioada 2007-2015, este cel de bun aparținând fondului forestier național, aflat în proprietatea publică a statului și în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, înregistrat în amenajamentul silvic al Ocolului silvic Codri Verzi situat în comuna Băleni, județul Dâmbovița. Cauza juridică a cererii de chemare în judecată este fundamentată pe motive de nulitate distincte. Pe de o parte, reclamantul invocă nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat, cu referire la regula constituțională a inalienabilității bunurilor din domeniul public. Pe de altă parte, reclamantul solicită aplicarea principiilor efectelor nulității actului juridic civil (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, respectiv quod nullum est, nullum producit efectum), ca urmare a anulării prin hotărâre judecătorească definitivă a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei vânzătoare A. în procedura legii fondului funciar. Construcția argumentativă a instanței de fond, validată de instanța de prim control judiciar, care a fundamentat soluția de admitere în parte a acțiunii reclamantului, numai sub aspectul restituirii prin echivalent a terenului, în sensul obligării pârâtei A. la plata prețului vânzării, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care i-a fost anulat titlul de proprietate, este axată pe reținerea bunei-credințe a pârâților subdobânditori cu titlu oneros, ca excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial. Cu referire la motivul de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare decurgând din apartenența bunului la domeniul public al statului, instanța de fond a reținut, pe de o parte, că un atare motiv nu a stat la baza desființării titlului de reconstituire a dreptului de proprietate (prin decizia civilă nr. 2093/18.10.2016), iar, pe de altă parte, că terenul litigios a aparținut domeniului public al statului până în anul 2006, când a trecut în domeniul privat în scopul reconstituirii dreptului de proprietate în procedura legii fondului funciar. Instanța de apel a respins ca nefondate criticile reclamantului circumscrise dezlegării pe care prima instanță a dat-o motivului de nulitate absolută privitor la nesocotirea regimului juridic al dreptului de proprietate publică, argumentând, în esență, că demersul judiciar declanșat de reclamant a fost întemeiat numai pe principiile de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis și quod nullum est, nullum producit efectum, că apartenența terenului litigios la domeniul public al statului nu a reprezentat motivul desființării în justiție a titlului de proprietate al pârâtei A., că reclamantul care afirmă un atare drept are oricând la îndemână o acțiune reală petitorie și a conchis în sensul că "instanța de judecată nu a fost învestită cu anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru motive de sine stătătoare, ci urmare a anulării titlului de proprietate al pârâtei A.". Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul-recurent a susținut că instanța de apel a încălcat regulile efectului devolutiv al apelului consacrate de art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., din perspectiva respingerii greșite a motivului de apel circumscris nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat succesiv. Critica este fondată. Înalta Curte are în vedere că, prin decizia civilă nr. 2093/18.10.2016 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2015 având ca obiect acțiunea reclamantei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților formulată în contradictoriu cu pârâții A. și comisiile județeană și locală de fond funciar, s-a dispus anularea titlului de proprietate nr. x/23.05.2006 (și a actelor premergătoare) prin care s-a reconstituit în favoarea pârâtei, în procedura legii fondului funciar, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 167 ha vegetație forestieră situat în comuna Băleni, județul Dâmbovița. Considerentele de fapt și de drept care au fundamentat în mod direct și necesar soluția de anulare a titlului de proprietate se referă, în rezumat, la faptul că "documentele pe baza cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate nu fac dovada existenței dreptului de proprietate asupra pădurii a autorilor intimatei-pârâte la momentul preluării de către stat", ceea ce atrage sancțiunea de drept civil a nulității absolute reglementate de art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, potrivit cu care "Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile, aplicabile la data încheierii actului juridic (…) a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, cum sunt: (…) (vi) actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deținut anterior în proprietate astfel de terenuri". Este de observat, așadar, că unicul motiv de nulitate a titlului de proprietate, asupra căruia s-a dat o dezlegare definitivă în litigiul anterior, îl constituie nedovedirea îndreptățirii pârâtei A. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului forestier litigios. Prin niciun considerent, decisiv ori decizoriu, nu s-a tranșat în procesul anterior chestiunea litigioasă din actualul dosar, referitoare la apartenența bunului la domeniul public al statului. Or, astfel cum s-a reținut în cele ce preced, cauza juridică a cererii de chemare în judecată din litigiul pendinte, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, este configurată pe motive de nulitate distincte. Este vorba, în primul rând, despre motivul de nulitate absolută a actelor de înstrăinare succesivă a terenului în suprafață de 167 ha care face parte din fondul forestier național, în legătură cu care se afirmă că s-ar afla în proprietatea publică a statului și în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva și că ar fi înregistrat în amenajament silvic, sancțiunea de drept civil fiind invocată pentru nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică, ale cărui caractere specifice sunt inalienabilitatea, insesizabilitatea și imprescriptibilitatea. În al doilea rând, având ca situație premisă anularea, prin hotărâre judecătorească definitivă, a titlului de proprietate al înstrăinătorului din actul juridic primar (titlul pârâtei A., vânzătoare în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007), cauza juridică a acțiunii reclamantului supune judecății aplicarea unor principii de drept care guvernează efectele nulității actului juridic civil, consacrate prin adagiile resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis (anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial) și quod nullum est, nullum producit efectum (ce este nul nu poate produce niciun efect). Cele două paliere de analiză pe care a fost structurat fundamentul pretenției afirmate au fost dezbătute și verificate jurisdicțional la judecata în primă instanță, însă în etapa procesuală a apelului, instanța de prim control judiciar a limitat examinarea criticilor de nelegalitate și netemeinicie invocate de reclamantul-apelant doar la cele subsumate modalității de interpretare și aplicare a principilor efectelor nulității, anterior enunțate, și a apărărilor corelative formulate de pârâții-intimați întemeiate pe principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros și pe necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat regulile efectului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită de către reclamantul-apelant, iar soluția dată cererii de apel echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei. Aceasta întrucât, după cum este îndeobște cunoscut, efectul devolutiv constituie o trăsătură esențială a apelului, astfel că, odată exercitat în termen, acesta provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât și cu privire la cele de drept, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. În directă legătură fiind cu principiul disponibilității, efectul devolutiv este limitat de cele două reguli, exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Dispozițiile art. 477 și art. 478 din C. proc. civ. sunt cele care dau valoare normativă regulilor anterior evocate. Potrivit celei dintâi reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a apelat, efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Pe de altă parte, potrivit celei de-a doua reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, deși apelul poate provoca o nouă judecată în fond a litigiului, totuși cadrul procesual - sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților - rămâne, de principiu, cel care a fost stabilit înaintea primei instanțe, de unde și regula potrivit căreia în apel nu se pot formula cereri noi și nu pot fi atrase în judecată și alte persoane. Trebuie observat însă că, dispozițiile art. 478 alin. (4) din același cod permit explicitarea pretențiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, cunoscut fiind că atari explicații sau precizări pot avea ca obiect pretenții sau mijloace de apărare insuficient conturate sau argumentate, cuprinse în oricare dintre cererile care au fixat cadrul procesual obiectiv la prima instanță, precum și în întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare. Oricare dintre părțile căii de atac, prin intermediul actelor de procedură formulate în apel, poate face uz din proprie inițiativă de dreptul procesual prevăzut de art. 478 alin. (4), după cum și instanța de apel, din oficiu, poate solicita părților astfel de precizări și explicații oricând în cursul judecării apelului, în considerarea principiului fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. Relevantă, sub acest aspect, este dezlegarea obligatorie pronunțată prin decizia nr. 28/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat în sensul că explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 478, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță. În consecință, raportând aceste considerații cu valoare generală la circumstanțele factuale concrete evidențiate de parcursul procedural din anterioarele etape procesuale, Înalta Curte reține că, în chip limpede și lipsit de orice echivoc, reclamantul a afirmat în mod consecvent - atât prin cererea introductivă (cel puțin în conținutul expus la paginile 8-9, 13, 15-16), cât și în precizările depuse pentru termenul de judecată din data de 15.05.2019, tocmai ca urmare a exercitării de către prima instanță a rolului său activ în clarificarea cadrului procesual din perspectiva temeiului juridic indicat defectuos ori insuficient - nulitatea absolută a actelor de înstrăinare succesivă pentru încălcarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului, caracterizat prin atributele inalienabilității, insesizabilității și imprescriptibilității. În egală măsură, rezultă cu forța evidenței, faptul că prima instanță a examinat și această cauză de nulitate cu care a fost legal învestită prin actul de sesizare a instanței (analiză efectuată în cuprinsul paginilor 31-33 din sentință, începând cu considerentul "Un alt motiv invocat de către reclamant în susținerea pretențiilor referitoare la nulitatea contractelor în litigiu vizează apartenența la domeniul public a terenului respectiv …"). În continuarea parcursului procesului, reclamantul apelant a criticat, prin intermediul căii de atac exercitate, raționamentul juridic al primei instanțe expus și cu privire la motivul de nulitate absolută grefat pe caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică (criticile de la paginile 4-5 din cererea de apel, cu referire expresă la principiul constituțional al inalienabilității bunurilor proprietate publică). Astfel fiind, în mod nelegal instanța de apel a repudiat, fără a efectua cuvenita și necesara cercetare pe fond, criticile din apel circumscrise motivului de nulitate absolută în discuție, în baza unei argumentații simpliste și nereale potrivit cu care cadrul procesual configurat de părți și examinat de prima instanță s-ar fi rezumat, din perspectiva cauzei juridice a pretenției afirmate, doar la cele două principii de drept în materia efectelor nulității actu