ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3/2025

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 23 iulie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. S.R.L. și Orașul Răcari, prin Primar, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 5 din Legea nr. 54/1998, art. 563 Noul C. civ., constatarea nulității absolute a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestora: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2004, încheiat între Consiliul Local în calitate de vânzător și B. S.R.L. în calitate de cumpărător; actul de dezmembrare autentificat sub nr. x/05.10.2004 emis de B. S.R.L., contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.10.2004, încheiat între B. S.R.L., în calitate de vânzător și C. S.R.L., în calitate de cumpărător. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea unității administrativ-teritoriale Orașul Răcari, prin Primar, să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei următoarele suprafețe de teren: 5.838 mp identificat cu nr. cad. x, înscris în CF x; 9.372 mp identificat cu nr. cad. x, înscris în CF x; 522 mp identificat cu nr. cad. x, înscris în CF nr. x.

Prin cererea de arătare a titularului dreptului, pârâta C. S.R.L. prin lichidator judiciar D., a solicitat introducerea în cauză, în calitate de adjudecatar al bunurilor imobile din patrimoniul său, a E. S.R.L..

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 884 din 4 mai 2023, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Răcari; a respins excepția inadmisibilității cererii; a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. S.R.L. prin lichidator judiciar D., E. S.R.L., Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Răcari și Consiliul Local Răcari; a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată; a obligat reclamanta la plata către pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Răcari a sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a redus cheltuielile de judecată ale pârâtei E. S.R.L. constând în onorariu avocat de la suma de 10000 RON la suma de 5000 RON; a obligat reclamanta la plata către pârâta E. S.R.L. a sumei de 5600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă

Prin decizia nr. 255 din 22 februarie 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 884 din data de 4 mai 2023, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L., C. S.R.L. prin lichidator judiciar D., E. S.R.L., Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Răcari și Consiliul Local Răcari, ca nefondat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea acestuia și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului. Totodată, a solicitat și cheltuieli de judecată.

Printr-o primă critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 14 alin. (6) C. proc. civ., având în vedere lipsa dezbaterilor contradictorii.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma din perioada notificării, emiterii dispoziției primarului și încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, invocate de către apelanta-reclamantă, nu prevăd nulitatea absolută a actelor de înstrăinare a terenurilor, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare.

Or, problema privind intrarea în vigoare și aplicarea în timp a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu a fost invocată de niciuna dintre părți, nu a făcut obiectul apelului și instanța de apel nu a pus-o în discuția părților.

În aceste condiții, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind încălcat dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil prin faptul că nu i s-a dat dreptul de a discuta și de a argumenta chestiunea de drept privind intrarea în vigoare și aplicarea în timp a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

O altă critică privește încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) și art. 476 alin. (1) C. proc. civ., critică subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la neanalizarea unui motiv de nulitate.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că prin cererea introductivă, cu privire la petitul având ca obiect nulitatea contractelor, a invocat trei motive de nulitate: reaua-credință a pârâților; încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001; încălcarea art. 5 din Legea nr. 54/2008.

Cu privire la primele două motive de nulitate, prima instanță a reținut că "nu rezultă cu claritate faptul că notificarea s-a făcut și pentru partea din terenul imobilul înstrăinat".

Prin apelul declarat, reclamanta a arătat că "deși nu rezultă expres, rezultă că prin acest argument instanța a respins primele două motive de nulitate - reaua-credință a pârâților și încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001".

În acest sens, a criticat sentința apelată cu privire la faptul că, așa cum rezultă din Notificarea nr. x/2002 și din Raportul de expertiză întocmit, "s-a solicitat restituirea F., în totalitate, respectiv domeniul aferent".

Instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la motivul de apel privind faptul că notificarea s-a făcut pentru terenul înstrăinat și nici cu privire la motivul de nulitate a contractelor pentru reaua-credință a pârâților.

Printr-o a treia critică, subsumată de asemenea, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut încălcarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., referitor la depășirea limitelor devoluțiunii.

A susținut că, prin cererea introductivă, a invocat două motive de nulitate a contractelor (reaua-credință a pârâților și încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), prima instanță respingând aceste motive cu argumentul că reclamanta nu a formulat notificare și pentru imobilul cu privire la care s-a solicitat sancțiunea nulității.

Prin apelul declarat, reclamanta a criticat această motivare, invocând faptul că notificarea formulată vizează întreaga moșie, iar din raportul de expertiză întocmit rezultă expres suprapunerea parțială între imobilul notificat și imobilul înstrăinat prin contractele atacate.

Instanța de apel, depășind limitele devoluțiunii, a respins motivul de nulitate privind încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu altă motivare decât aceea din sentința apelată, din apelul declarat și din întâmpinarea formulată.

Recurenta-reclamantă a mai susținut și încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a principiului de dreptate, motiv de casare pe care l-a circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că Legea nr. 135/2014 a fost nelegal aplicată.

Astfel, cu referire la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că "Forma invocată de apelanta-reclamantă a fost introdusă prin Legea nr. 135/15.10.2014".

Or, articolul "Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi" a fost introdus prin pct. 50 al art. I din Titlul I: Modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 din Legea nr. 247/2005.

Inițial, acesta a fost introdus la articolul 20 din Legea nr. 10/2001, după alin. (4), ca nou alineat, alin. (4

1

).

Legea nr. 135/2014 nu a introdus acest articol, ci, așa cum rezultă din Avizul Consiliului Legislativ, a urmărit restrângerea interdicției numai la "înstrăinarea, concesionarea, locația în gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, schimbarea destinației, precum și grevarea sub orice formă a bunurilor mobile notificate potrivit prevederilor legii, cu excluderea închirierii sau subînchirierii în beneficiul unui nou chiriaș".

Așa cum rezultă din Expunerea de motive, "prin inițiativa legislativă propunem înlăturarea interdicției instituite prin lege privind închirierea imobilelor revendicate; o astfel de interdicție, de interzicere a închirierii imobilelor revendicate, este, în prezent, anacronică", iar "sub aspectul tehnicii legislative utilizăm tehnica abrogării implicite" (în sensul că, din enumerarea interdicțiilor, au fost scoase închirierea și subînchirierea).

Prin urmare, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării în M. Of. nr. 653/22.07.2005 a Legii nr. 247/2005.

În ceea ce privește încălcarea principiului de dreptate, recurenta-reclamantă a susținut că art. VI din Titlul I: Modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 din Legea nr. 247/2005 prevede că "Imobilele înstrăinate cu încălcarea prevederilor legale, obiect al unor acte juridice desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, notificate potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se restituie în natură".

În același sens, în Expunerea de motive pentru Legea nr. 247/2005 s-a arătat explicit că "în materia aplicării legilor din domeniul restituirii proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist să prevaleze principiul restituirii în natură".

A mai invocat recurenta-reclamantă și Decizia nr. 357/2005 referitoare la sesizările de neconstituționalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, precum și Decizia nr. 1563/2010 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor (similare) art. III alin. (1), (2) și (2

1

) din Legea nr. 169/1997.

A mai susținut că, de vreme ce prin Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut dreptul persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv, stabilindu-se o procedură specială inițiată prin depunerea notificării, este evident că înstrăinarea - de unitatea deținătoare - a imobilului anterior soluționării notificării este lovită de nulitate absolută.

Faptul că textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (în forma invocată) a fost introdus la data de 25.07.2005, nu conduce la concluzia că sancțiunea nulității ar fi aplicată retroactiv sau nu ar fi aplicabilă contractelor încheiate între data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Așa cum reține Curtea Constituțională, sancțiunea nulității absolute a actelor încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative rezultă din aplicarea principiului nulității, prevăzut în C. civ., și principiului dreptății, consacrat constituțional.

Aceste principii sunt doar confirmate prin textul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, în forma introdusă prin Legea nr. 247/2005 și sunt rezultatul aplicării principiului esențial al restituirii cu prioritate în natură a imobilelor preluate abuziv.

În aceste condiții, de vreme ce instanța de apel a soluționat apelul în baza unor chestiuni de drept nesupuse dezbaterii contradictorii, iar reclamanta nu a putut invoca aceste argumente, se impune casarea hotărârii apelate.

Un alt motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la încălcarea art. 486 C. civ. din 1864, respectiv încălcarea dispozițiilor privind validitatea actelor juridice.

În susținerea acestui motiv, recurenta-reclamantă a învederat că la data încheierii contractului de vânzare între Consiliul Local Răcari și societatea B. S.R.L., notificarea nr. x/2002 formulată de reclamantă era depusă și se afla în stadiu de soluționare.

Prin urmare, pârâții cunoșteau sau, cu diligențe minime, puteau cunoaște existența notificării reclamantei, reaua-credință fiind evidentă.

Consiliul Local avea obligația de a înștiința societatea B. S.R.L. că există depusă o cerere pentru restituirea în natură a imobilului și, de asemenea, societatea cumpărătoare avea obligația să întreprindă minime diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului.

De asemenea, reaua-credință rezultă din faptul că părțile contractului au declarat că renunță la verificarea registrelor de publicitate ale Biroului de Carte Funciară, iar Consiliul Local prin Primar și prin Secretar au declarat doar că "nu există litigii la instanțele judecătorești", nuanțând declarația care ar fi trebuit dată că "nu există litigii".

Totodată, societatea B. S.R.L. a declarat că înțelege "să cumpărăm pe riscul nostru (...)" și "ne declarăm de acord cu condițiile prevăzute în prezentul contract". Dreptul de proprietate a fost întabulat în CF x a localității Răcari pe numele cumpărătoarei B. S.R.L. prin încheierea nr. 1222/30.08.2004, iar prin Actul de dezmembrare autentificat sub nr. x/05.10.2004, imobilul a fost dezmembrat în 10 loturi, "în vederea vânzării", loturile 1,2,3 fiind înstrăinate către C. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.10.2004.

Nu în ultimul rând, declarația vânzătoarei că "terenul pe care îl înstrăinăm nu este scos din circuitul civil" reprezintă un fals, de vreme ce terenul era afectat de o clauză de inalienabilitate și deci (chiar dacă temporar) nu se afla în circuitul civil.

Prin urmare, buna-credință a pârâților este exclusă, în jurisprudență reținându-se că "este considerat de rea-credință acel cumpărător care a avut cel mai mic dubiu asupra dreptul autorului său".

În acest sens a indicat și statuările Curții Constituționale cuprinse în Deciziile nr. 439/2016 și nr. 358/2020 cu privire la sintagma "rea-credință".

Nici prima instanță, nici instanța de apel nu au analizat acest motiv de nulitate a contractelor, prima instanță reținând nelegal că notificarea nu cuprinde și acest imobil, iar instanța de apel omițând să facă vreo analiză, sens în care se impune casarea deciziei recurate.

A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., acest motiv fiind subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba de neanalizarea unui motiv de nulitate.

S-a susținut că, analizând motivul de nulitate a contractului privind încălcarea art. 5 din Legea nr. 54/1998, prima instanță a reținut, fără să pună în dezbatere contradictorie, că "potrivit art. 14 alin. (1) din același act normativ, (...) nerespectarea dispozițiilor art. 5 și 6 atrage nulitatea relativă a contractului". Pentru motivele expuse, instanța a constatat că în cauză nu a rezultat intervenirea sancțiunii nulității absolute pentru ipotezele invocate de reclamantă".

Analizând motivul de apel formulat de reclamantă, instanța de apel a reținut:

"cum apelanta-reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute și nu a nulității relative (...) în mod corect instanța de fond a reținut că nu a rezultat îndeplinirea cumulativă a cerințelor instituite de lege pentru a se constata intervenirea sancțiunii nulității absolute pentru ipotezele invocate de reclamantă".

Or, de vreme ce, reținând că ar fi aplicabilă instituția nulității relative, instanța nu a procedat la analiza condițiilor acesteia, a fost încălcat art. 22 alin. (4) C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei recurate.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la CEDO și Deciziei nr. 33/2008, referitor la violarea dreptului de proprietate (sub forma speranței legitime).

Pentru a respinge apelul cu privire la capătul de cerere având ca obiect acțiunea în revendicare, instanța de apel a reținut că "atât timp cât reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul la restituirea bunului sau o autoritate administrativă nu a recunoscut acest drept, reclamanții nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO".

Această concluzie este fără legătură cu cauza, de vreme ce reclamanta a arătat că faptul că i s-a recunoscut dreptul la reconstituirea imobilelor aparținând autorului G., calitatea de persoană îndreptățită, singurul motiv pentru care nu s-a dispus și restituirea celor trei imobile fiind faptul că acestea au fost înstrăinate nelegal, reprezintă baza suficientă conform căreia reclamanta dispune de o speranță legitimă privind redobândirea dreptului de proprietate asupra acestora.

De asemenea, instanța de apel a arătat corect că "aplicarea cu prioritate a CEDO se impune atunci când, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, se ajunge la concluzia existenței unui conflict între legea internă și Convenție". Totuși, instanța de apel a reținut nelegal că "o astfel de situație nu se regăsește, însă, în cauza de față, unde procedura urmată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost una efectivă".

Este absurdă susținerea instanței de apel că "eventualele nemulțumiri referitoare la nerestituirea unor imobile, cele din prezenta cauză, nu au fost soluționate din culpa acesteia", arătându-se că "notificarea nr. x/13.02.2002 nu a fost soluționată în totalitate (...) sens în care a formulat și o acțiune în acest sens".

Conform acestei dezlegări, rezultă că este culpa reclamantei faptul că, deși a formulat notificarea în termen legal, unitatea deținătoare a înstrăinat imobilul și ulterior a lăsat notificarea nesoluționată cu privire la acesta.

Totodată, conform dezlegării instanței de apel în soluționarea apelului privind capătul principal de cerere, rezultă că reclamanta nu ar putea obține anularea contractului având ca obiect bunul notificat, dacă acest contract a fost încheiat între data depunerii notificării și data de 25.07.2005, deoarece în această perioadă nu ar fi existat dispoziții speciale privind nulitatea absolută a unor asemenea contracte.

Raționamentul încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și Decizia ICCJ nr. 33/2008.

Sub aspect substanțial, reclamanta deține un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene, respectiv o speranță legitimă având o bază suficientă, stabilită prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra restului de suprafață, ceea ce face ca textul convențional invocat să fie aplicabil.

Sub aspect procedural, reclamanta a avut la dispoziție căile de atac recunoscute de dreptul intern, respectiv de legile interne de reparație, însă aceste căi au fost doar teoretice și iluzorii.

Aceasta, deoarece dispozițiile din legile de reparație nu prevăd căi concrete și efective pentru situația în care, cu încălcarea vădită a dispozițiilor legale, unitatea deținătoare înstrăinează, anterior soluționării notificării, bunurile pentru care s-a formulat notificare.

Acest caracter iluzoriu rezultă din chiar soluția instanței de apel asupra primului capăt de cerere, de vreme ce au fost înlăturate, cu diferite motivări, motivele de nulitate a contractelor atacate.

Curtea Europeană a arătat că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (H. și alții c/România, paragraf 135), totuși, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate, într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (H. și alții c/România, paragraf 136).

De vreme ce conform art. VI din Titlul I din Legea nr. 247/2005, "Imobilele înstrăinate cu încălcarea prevederilor legale, obiect al unor acte juridice desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, notificate potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se restituie în natură", însă reclamanta nu dispune efectiv de o cale de atac pentru desființarea contractului de vânzare privind imobilul notificat, este evidentă violarea dreptului său de proprietate (sub forma speranței legitime de care dispune).

Violarea este evidentă de vreme ce unitatea deținătoare învestită expres de legile speciale cu obligația soluționării notificării formulate de reclamantă a procedat (după depunerea notificării) la înstrăinarea imobilului.

Printr-un alt motiv de recurs circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 563 din noul C. civ., ceea ce a condus la violarea dreptului la acțiunea în revendicare.

Instanța de apel a reținut că acțiunea este formulată în contradictoriu cu Orașul Răcari, nefiind îndeplinite condițiile art. 563 din noul C. civ., privind revendicarea bunului "de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept". Totodată, instanța de apel a reținut că legea specială exclude doar acțiunile în revendicare "care privesc bunuri aflate "în mâinile" unităților deținătoare prevăzute de Legea nr. 10/2001".

În primul rând, această concluzie încalcă dezlegarea definitivă a primei instanțe, care a respins excepția inadmisibilității acțiunii cu motivarea că "nu se poate aprecia că reclamanta nu are deschisă calea acțiunii în constatare/revendicare", dezlegare neatacată de niciuna dintre părți.

În al doilea rând, reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și nu pe prevederile art. 563 și urm. din noul C. civ.

Prin apel, s-a arătat expres că "văzând și obligația pozitivă de rezultat care incumbă statelor, vă solicităm să procedați la înlăturarea dispozițiilor interne din cuprinsul legilor de reparație, ca nefiind corespunzătoare cu drepturile consacrate și garantate prin Convenția Europeană, respectiv cu prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și cu caracterul concret și efectiv al acestor drepturi; în acest context, subsemnata invoc dispozițiile art. 1 PI CEDO, ca normă direct aplicabilă în dreptul intern".

Or, de vreme ce reclamanta dispune de o speranță legitimă la restituirea imobilelor, are calitate procesuală pasivă statul uzurpator, respectiv unitatea deținătoare care ar fi trebuit să dispună restituirea imobilelor preluate abuziv.

În al treilea rând, conform art. 566 alin. (1) din noul C. civ., "Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat".

Conform art. 892 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilității predării acestuia (...), instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților, în termen scurt".

Prin urmare, problema privind modalitatea efectivă de restituire a imobilului ține de executarea hotărârii ce se va da, nu de temeinicia acțiunii formulate.

În acest sens, chiar instanța de apel susține că Decizia nr. 33/2008 ar deveni relevantă "în examinarea fondului raportului juridic dedus judecății, la momentul aplicării criteriilor de preferință în etapa comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante", însă arată că la această etapă "nu se va mai ajunge".

De aici rezultă explicit violarea dreptului de proprietate al reclamantei, de vreme ce nici prima instanță, nici instanța de apel nu au analizat fondul pretențiilor, respectiv existența speranței legitime și încălcarea dreptului de proprietate, sens în care constatarea admisibilității acțiunii a reprezentat numai un aspect formal și iluzoriu, fără efectul practic al analizării efective a pretențiilor.

Întrucât nu s-a procedat la o analiză a fondului cauzei, așa cum rezultă din chiar motivarea deciziei, se impune casarea hotărârii recurate.

În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, conform art. 492 C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

I.5.1. Întâmpinarea formulată de intimații-pârâți UAT Orașul Răcari și Consiliul Local Răcari

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 05 iulie 2024, intimații-pârâți UAT Orașul Răcari și Consiliul Local Răcari au solicitat respingerea recursului promovat de recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește motivul de recurs privind lipsa dezbaterilor contradictorii în ceea ce privește intrarea în vigoare și aplicarea în timp a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, intimații-pârâți au susținut că instanța de apel a pus în discuție acest aspect, ocazie cu care reprezentantul convențional al recurentei-reclamante a făcut referite la "art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de la data încheierii acestui contract", această susținere fiind consemnată la pagina 3, ultimul paragraf din decizie.

Prin urmare, nu se poate reține nici lipsa unor dezbateri contradictorii în ceea ce privește aplicarea în timp a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nici vreo încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

De asemenea, au susținut că dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil a fost respectat, iar instanța de apel a respectat pe deplin rolul său activ, principiul contradictorialității și principiul disponibilității.

Referitor la critica vizând neanalizarea unui motiv de nulitate a contractelor, intimații-pârâți au susținut că nici aceasta nu este întemeiată, instanța de apel procedând la analizarea tuturor motivelor invocate de reclamantă.

Intimații-pârâți au învederat că nu poate fi reținută depășirea limitelor devoluțiunii sau o încălcare a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța de apel a aplicat în mod corect și legal principiul tempus regit actum, textul legal respectiv fiind menționat de recurenta-reclamantă atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel în forma în vigoare la data încheierii actelor juridice a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată.

Susținerile din cererea de recurs, conform cărora textul legal invocat de recurenta-reclamantă ar fi existat în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dar la un alt articol, respectiv art. 20 alin. (4)

1

, se dovedesc a fi neîntemeiate, întrucât la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare (17 august 2004 și 5 octombrie 2004) nu exista în cuprinsul Legii nr. 10/2001 alin. (4)

1

al art. 20, neprezentând relevanță că acest alineat a fost introdus ulterior, prin Legea nr. 247/2005, atât timp cât acesta nu se aplică retroactiv, validitatea contractelor de vânzare-cumpărare fiind analizată de instanță prin raportare la forma în vigoare a legii la data încheierii acestora.

Referitor la motivul de recurs constând în încălcarea principiului de dreptate, intimații-pârâți au susținut că recurenta-reclamantă citează dispoziții legale neinvocate prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea de apel - art. VI din Titlul I din Legea nr. 247/2005, art. III din Legea nr. 169/1997 (paginile 7-8 din cererea de recurs), în încercarea de a modifica temeiul de drept al cererii și de a "acoperi" invocarea eronată a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin acest motiv de recurs se tinde la completarea motivelor de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare și la o modificare a temeiului în drept al acțiunii, astfel încât acesta nu poate primi eficiență având în vedere dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs vizând încălcarea art. 486 C. civ. 1864, referitor la încălcarea dispozițiilor privind validitatea actelor juridice, intimații-pârâți au susținut că se invocă pentru prima dată în recurs dispozițiile art. 486 C. civ. de la 1864, aspect față de care apreciază că recurenta-reclamantă nu poate completa temeiul de drept al acțiunii prin motivarea recursului, fiind incidente dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, art. 486 din vechiul C. civ. nici nu ar putea fi aplicat în speță, întrucât face parte din capitolul intitulat "Despre dreptul de accesiune asupra celor produse de lucru".

În ceea ce privește pretinsa omisiune a instanței de apel de a analiza motivul de nulitate a contractelor constând în reaua-credință a pârâților, intimații-pârâți au susținut că instanța de apel a reținut, sub acest aspect, faptul că:

"De asemenea, considerentele referitoare la primul capăt de cerere nu validează cumpărarea cu bună-credință a imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze întrucât, lipsa incidenței nulității absolute așa cum a fost invocată, a determinat a nu mai fi analizate condițiile vânzării-cumpărării".

Referitor la încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ. (neanalizarea unui motiv de nulitate a contractelor), respectiv încălcarea art. 5 din Legea nr. 54/1998, intimații-pârâți au învederat că, analizând partea introductivă a deciziei recurate se constată netemeinicia afirmațiilor recurentei-reclamante, întrucât instanța de apel a pus în discuția părților, raportat la textele de lege pe care reclamanta le-a considerat aplicabile, dacă este motiv de nulitate absolută sau relativă, iar reprezentantul convențional al recurentei-reclamante a precizat în mod expres că este vorba despre o nulitate absolută (pag. 3 antepenultimul și penultimul paragraf din decizie).

Contrar celor susținute prin cererea de recurs, instanța de apel a pus în discuție dacă se invocă un motiv de nulitate absolută sau relativă, iar în condițiile în care recurenta-reclamantă a reiterat ceea ce invocase atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel - un motiv de nulitate absolută - respectând principiul disponibilității, instanța de apel nu era ținută să analizeze condițiile nulității relative, nefiind învestită în acest scop, cu atât mai mult cu cât o atare analiză este una complexă din punct de vedere al persoanelor care o pot invoca și termenul în care o pot invoca.

Pe cale de consecință, instanța de apel a procedat în mod legal și a analizat dispozițiile invocate de recurenta-reclamantă - art. 5 din Legea nr. 54/1998 (forma în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare) și a apreciat, în acord cu cele reținute de instanța de fond, că sancțiunea nerespectării acestor dispoziții este prevăzută expres la art. 14 teza a II-a din Legea nr. 54/1998 și este vorba despre nulitatea relativă a contractului, nicidecum despre nulitatea absolută invocată de recurenta-reclamantă.

Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și a Deciziei nr. 33/2008 - violarea dreptului de proprietate (sub forma speranței legitime de care ar dispune recurenta-reclamantă), intimații-pârâți au arătat că suprafața de 54.818 m.p., obiect al contractului de vânzare-cumpărare atacat, nu este teren la care recurenta-reclamantă să fi fost îndreptățită la restituire, nefăcând parte din Parcul Ghica, fiind vorba de cu totul alt amplasament, nici măcar neînvecinându-se cu terenurile autorilor reclamantei, fiind delimitate în mod natural de Pârâul Ilfovâț.

Mai mult decât atât, instanța de apel a apreciat în mod legal că recurenta-reclamantă nu deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO din moment ce nu i-a fost recunoscut, de o instanță sau de o autoritate administrativă, dreptul asupra imobilelor în cauză, iar prin raportare la procedura urmată în baza Legii nr. 10/2001 și la considerentele reținute de instanța de apel, apare evident faptul că aceasta este rezultatul propriei culpe, de care nu se poate prevala în cererea dedusă judecății.

Nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante conform cărora a avut la dispoziție căile de atac recunoscute de dreptul intern, însă acestea "au fost doar teoretice și iluzorii", în condițiile în care aceasta nu a dovedit că ar fi recurs la aceste căi de atac în termenele prevăzute de legiuitor și ar fi primit o soluție de respingere; din contră, recurenta-reclamantă a apelat la căile de atac prevăzute de legea specială abia după ce a constatat eșecul prezentei cereri, observând astfel aspectele reținute de instanță, invocate și de părțile adverse.

La pagina 14 a cererii de recurs se observă aceeași invocare a art. VI din Titlul I din Legea nr. 247/2005, temei legal de care recurenta-reclamantă nu s-a prevalat anterior.

Referitor la încălcarea art. 563 noul C. civ. - "violarea dreptului la acțiunea în revendicare", intimații-pârâți au învederat că, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă invocă o încălcare a dispozițiilor art. 563 din Noul C. civ., pentru ca ulterior că arate că, de fapt, și-a întemeiat acțiunea în revendicare "pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO și nu pe prevederile art. 563 și urm. noul C. civ..". Or, această susținere este contrazisă chiar de conținutul propriei cereri de chemare în judecată, în care, la pagina 11 paragraful 2, este citat chiar textul art. 563 Noul C. civ.

Reținând în mod corect și legal că a fost învestită cu un petit având ca obiect revendicare, formulat în contradictoriu cu U.A.T. Orașul Răcari, instanța de apel a apreciat în mod just că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 563 C. civ., întrucât pârâta U.A.T. Orașul Răcari nu are posesia imobilelor; această cerință ar fi putut fi îndeplinită numai în situația în care ar fi fost admis primul capăt de cerere, însă instanța a apreciat ca nefiind întemeiat acest petit care viza constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare, potrivit considerentelor reținute în motivarea deciziei recurate.

De asemenea, instanța de apel a reținut faptul că ar fi devenit relevante considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de ÎCCJ în recurs în interesul legii, în examinarea fondului raportului juridic dedus judecății, la momentul aplicării criteriilor de preferință în etapa comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, etapă la care însă nu s-a mai ajuns.

Nu poate fi reținută nici aplicabilitatea art. 566 alin. (1) C. civ. și a art. 892 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte întrucât aceste dispoziții sunt invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs, iar pe de altă parte dat fiind că nu sunt incidente în lipsa unei soluții de admitere a capătului de cerere privind acțiunea în revendicare.

Astfel, se poate observa că art. 566 C. civ. este intitulat "Efectele admiterii acțiunii în revendicare", iar art. 892 face parte din Titlul III al C. proc. civ. intitulat "Executarea silită directă", ambele dispoziții legale invocate de recurenta-reclamantă vizând ipoteza ulterioară admiterii acțiunii în revendicare, astfel încât nu poate fi pusă în discuție o eventuală modalitate de executare a unui titlu executoriu care nu există la acest moment, aducerea în discuție a textelor legale sus-menționate fiind prematură.

În concluzie, față de argumentele prezentate, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

I.5.2. Intimatele-pârâte B. S.R.L., C. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. nu au formulat întâmpinări.

I.5.3. Răspunsul la întâmpinare

La data de 22 iulie 2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea susținerilor intimaților-pârâți UAT Orașul Răcari și Consiliul Local Răcari expuse prin întâmpinarea formulată.

I.7. Procedura de filtru derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 04 iunie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și procesul-verbal de repartizare aleatorie .

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 24 septembrie 2024 s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel din perspectiva motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (6), art. 22 alin. (4) și (6), art. 476 alin. (1), art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Prima critică subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privește încălcarea art. 9 alin. (2) și art. 14 alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă susține lipsa dezbaterilor contradictorii cu privire la intrarea în vigoare și aplicarea în timp a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Principiul contradictorialității consacrat de art. 14 C. proc. civ., principiu de bază al procesului civil, îngăduie părților în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării judecării litigiului, având dreptul de a discuta și combate susținerile făcute de fiecare dintre ele, precum și de a-și expune punctul de vedere asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Exigența fundamentală a contradictorialității impune cerința ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția părților.

Or, în cazul de față nu se poate reține că nu s-a pus în discuție aspectul privind intrarea în vigoare și aplicarea în timp a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât la termenul din 22 februarie 2023, termen la care pricina a fost reținută spre soluționare, instanța de apel, cu ocazia dezbaterilor asupra felului nulității, a interpelat partea (apelanta-reclamantă, prin avocat ales I.) despre ce formă a Legii nr. 10/2001 se discută.

În acest sens, instanța de apel a consemnat următoarele:

"La interpelarea instanței, precizează (n.r. avocat I.) că temeiul juridic al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între unitatea administrativ teritorială și societatea comercială este art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de la data încheierii acestui contract"(pagina 3, ultimul alineat, decizia recurată).

Așadar, nu se poate reține că recurenta-reclamantă nu a avut posibilitatea de a discuta și argumenta chestiunea de drept privind intrarea în vigoare a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât aceasta a beneficiat de asistență juridică calificată, fiind reprezentată de avocat ales la termenul din 22 februarie 2024, iar, în situația în care aprecia că sunt necesare lămuriri suplimentare, se putea prevala de dispozițiile legale care îi permit să solicite amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise.

În consecință, toate aceste aspecte conduc la concluzia că au fost respectate principiile contradictorialității, dreptului la apărare și egalității părților în proces, astfel că nu se poate reține o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cum în mod nefondat susține recurenta-reclamantă.

Astfel, nefiind încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 14 alin. (6) C. proc. civ., nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind legală din această perspectivă.

A doua critică subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) și art. 476 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța ar fi omis să soluționeze un motiv de apel, respectiv motivul de apel referitor la faptul că notificarea s-ar fi făcut și pentru terenul înstrăinat și nici asupra motivului de nulitate a actelor juridice pentru rea-credință.

Înalta Curte observă că la fila x a deciziei recurate, paragraful 8, instanța de apel a reținut următoarele:

"De asemenea considerentele referitoare la primul capăt de cerere nu validează cumpărarea cu bună-credință a imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze, întrucât lipsa incidenței nulității absolute așa cum a fost invocată, a determinat a nu mai fi analizate condițiile vânzării-cumpărării".

Astfel, instanța de apel a apreciat că nefiind incidentă nulitatea absolută invocată, nu se mai impune a se analiza condițiile vânzării-cumpărării pentru a se constata dacă a fost incidentă reaua-credință.

Or, aceasta nu semnifică omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra respectivului motiv, ci faptul că aceasta nu a mai considerat necesar a se impune analizarea lui, în raport cu circumstanțele cauzei.

Într-adevăr, astfel cum se observă din cuprinsul cererii de apel, recurenta reclamantă a creionat criticile referitoare la motivul de nulitate reprezentat de reaua - credință în mod strâns legat de aspectul referitor la interdicția impusă de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, recurenta configurând și justificând reaua - credință prin prisma existenței unei notificări nesoluționate, invocat a fi fost realizate (și) cu privire la imobilul litigios, notificare de care - în opinia recurentei - părțile contractante ar fi putut lua la cunoștință cu minime diligențe.

Or, atât timp cât însăși recurenta prin cererea de apel, a subordonat justificarea relei - credințe, aspectului existenței notificării, în mod corect instanța de apel, pe cale de consecință, a subordonat la rândul său, prin paragraful citat anterior, motivul de nulitate reprezentat de reaua - credință, aspectului lipsei incidenței nulității absolute astfel cum a fost ea invocată de recurentă, adică prin raportare la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel nerezervându-și așadar, cercetarea condițiilor de drept comun ale vânzării - cumpărării între care se înscrie și existența bunei-credințe (privite deci, din toate unghiurile de vedere, nu doar cel invocat referitor la existența notificării) la încheierea actului juridic civil.

Tot în privința acestui motiv de recurs, Înalta Curte reține că la pagina 18 ultimul alineat din decizia recurată, instanța de apel a arătat:

"Curtea reține că apărările ce privesc modalitatea de soluționare a notificării nr. x/13.02.2002, preluarea abuzivă a imobilului, faptul că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, nu pot fi analizate în prezenta cauză depășind limitele investirii, instanțele fiind investite cu o acțiune în revendicare ce presupune o comparare de titluri".

Or, modul în care a fost soluționată - respectiv total sau parțial - notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 în raport de obiectul său material concret, vizează însăși modalitatea de soluționare a notificării, astfel încât nu se poate aprecia nici din această perspectivă, că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra motivului de apel menționat de recurentă.

De altfel, mai mult, se observă că în silogismul juridic al cauzei, curtea de apel a apreciat ca determinant un alt aspect, respectiv cel al neatacării pe cale judiciară de către recurent a dispoziției administrative emise de primar prin care s-a soluționat notificarea. Așadar, nu i se poate imputa instanței de apel o omisiune de cercetare, astfel cum în mod nefondat invocă recurentul.

A treia critică subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel ar fi depășit limitele devoluțiunii și ar fi respins motivul de nulitate privind încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu altă motivare decât aceea din hotărârea primei instanțe, din apelul declarat și din întâmpinarea formulată.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. consacră în mod expres efectul devolutiv al apelului, efect specific acestei căi de atac, care constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.

În fața instanței de apel, părțile, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nu se vor putea folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Rezultă, așadar, că apelantul se poate rezuma la a relua ideile arătate deja la prima instanță (sub formă de critici aduse hotărârii primei instanțe) sau poate invoca motive și argumente noi, în fapt și în drept.

În cauza de față, motivul de nulitate privind încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost ridicat de reclamantă în fața primei instanțe a fondului, instanța s-a pronunțat cu privire la acest motiv, găsindu-l neîntemeiat cu argumentul că reclamanta nu a formulat notificare și pentru imobilul cu privire la care a solicitat sancțiunea nulității, iar reclamanta, prin apelul exercitat, a criticat hotărârea primei instanțe și în ceea ce privește soluția dată respectivului motiv de nulitate.

Instanța de apel, analizând motivul de nulitate privind încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, l-a găsit, în acord cu prima instanță a fondului, neîntemeiat, reținând că "Forma invocată de apelanta reclamantă a fost introdusă prin Legea nr. 135/15.10.2014 ulterior notificării nr. x/2002, Dispoziției nr. 3043/16.12.2008 a Primarului Orașului Răcari și încheierii contractelor de vânzare-cumpărare (pag. 17 a deciziei recurate, ultimul paragraf).

În concluzie, văzând și dispozițiile art. 6 alin. (1) C. civ., Curtea reține că dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma din perioada notificării, emiterii dispoziției primarului și încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu prevăd nulitatea absolută a actelor de înstrăinare efectuate asupra terenurilor, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare" (pagina 18 a deciziei recurate, primul paragraf).

Or, faptul că în evaluarea temeiniciei respectivului motiv de nulitate, instanța de apel, reținând incidența principiului tempus regit actum, l-a înlăturat cu această argumentare, soluția de înlăturare fiind comună cu cea adoptată de tribunal, nu reprezintă o depășire a limitelor devoluțiunii, întrucât în calea de atac a apelului, instanța de apel are obligația de a analiza chestiunea dedusă judecății care face obiectul motivului de apel, putând reține propriile sale argumente în privința respectivei chestiuni, însă atât timp cât acestea, intrinseci problemei respective deduse judecății, sunt puse în discuția părților, obligație procesuală pe care instanța de apel a îndeplinit-o la termenul de judecată din data de 22 februarie 2023, astfel cum s-a ilustrat supra.

Relevante în direcția expusă sunt prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. referitor la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului:

"(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Reținând așadar, toate aceste elemente conjugate expuse, coroborate și cu faptul că aspectul criticat de recurent vizează un argument folosit în soluționarea motivului de apel invocat de reclamantă, precum și cu împrejurarea că art. 478 alin. (2) C. proc. civ. pe de o parte, nu cuprinde în enumerarea sa și argumentele subsumate motivelor, mijloacelor de apărare, iar pe de altă parte, că el vizează părțile procesuale, Înalta Curte concluzionează în sensul că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu își găsește incidența nici din perspectiva acestor critici.

Printr-un al patrulea grup de critici, recurenta-reclamantă susține încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a principiului de dreptate,