ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1590/2025

Circumstanțele cauzei. 1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub dosar nr. x/2022, la 11 mai 2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâții J., K., L., M., N. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea contractului de vânzare cumpărare de bun imobil autentificat sub nr. x din 12.03.2020 la BNP O. cu consecința revenirii la situația de carte funciară anterioara vânzării, cu cheltuieli de judecată, în solidar. 1.

Judecata în primă instanță Prin sentința civilă nr. 23576/21.11.2022, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect anulare act, în favoarea Tribunalului Timiș. Prin decizia civilă nr. 545/PI/18.04.2024, Tribunalul Timiș a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâții J., K., L., M. și N., având ca obiect anulare act și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/12.03.2020 de BNP O. încheiat între vânzătoarea J. și cumpărătorii K., M. și N., în ceea ce privește imobilul înscris în CF nr. x Dumbrăvița, top x, nr. CF vechi x, constând în teren extravilan în suprafață totală de 27.080 mp, a dispus revenirea la situația anterioară de CF nr. x Dumbrăvița, în sensul radierii dreptului de proprietate de sub B17, B18 și B19 al pârâților K., L., M. și N., cu înscrierea concomitentă în CF nr. x Dumbrăvița, a dreptului de proprietate a moștenitorilor lui P., conform Titlului de proprietate nr. x/05.04.1994, astfel cum a fost stabilit prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2019; au fost obligați pârâții să achite reclamanților suma de 18.973 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. 1.

Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 279 din 31 octombrie 2024, Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă a admis apelurile formulate de către apelanții N., J., K., L. și M., împotriva sentinței civile nr. 545/PI/18.0 dosarul nr. x/2022, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal. 1.

Motivele de recurs Împotriva deciziei pronunțate în apel, a declarat recurs pârâta J., criticând soluția din perspectiva aplicării greșite a prevederilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. având în vedere că instanța de apel, în mod greșit, nu a stabilit care dintre chestiunile invocate de ceilalți pârâți urmează a fi reanalizate în faza rejudecării. În acest sens, a arătat că se impunea ca instanța de apel să indice modul în care trebuie făcută aplicarea, în rejudecare, a prevederilor art. 89, art. 91 și art. 95 din Legea nr. 18/1991 prin raportare la cele statuate prin Decizia nr. 36/2020 din 04 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cu care pentru a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, trebuie depusă cererea de reconstituire în nume propriu, în contextul în care, în cauză, reclamanții nu au învestit Comisia de fond funciar cu vreo cerere în acest sens. De altfel, a mai susținut că în practica instanțelor, este relevantă lipsa cererii de reconstituire, or, reclamanții nu au făcut dovada formulării unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate față de antecesorul P., în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, aspect dovedit și necontestat de reclamanți. Atâta vreme cât în fond, cererea reclamanților se subscrie prevederilor Legii nr. 18/1990, instanța de apel avea obligația de a stabili în rejudecare, cadrul procesual, din perspectiva competenței instanței de fond și a calității procesuale active a reclamanților. 1.

Apărările formulate în cauză La 24 februarie 2025, intimații reclamanți, în termen legal, au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel. La 17 martie 2025, intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care au solicitat admiterea recursului exercitat de recurenta-pârâtă J.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prealabil analizei cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurenta, în promovarea căii extraordinare de atac a recursului, s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material. Așadar, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, adică acesta include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 din art. 488 din C. proc. civ., precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Cum, prin cererea de recurs, recurenta nu a criticat decizia curții de apel pentru aplicarea sau interpretarea greșită a unor norme de drept material, ci a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât nu a da instanței de trimitere indicații cu privire la modul de aplicare și interpretare a prevederilor art. 89, art. 91 și art. 95 din Legea nr. 18/1991, prin raportare la Decizia nr. 36/2020 din 04 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte urmează a proceda la examinarea căii de atac prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Cu referire la această critică de recurs, Înalta Curte constată însă că este nefondată, deoarece aspectul învederat de recurentă nu reprezintă o încălcare a regulilor de procedură care să atragă sancțiunea nulității. Purtând denumirea marginală "Soluțiile pe care le pronunță instanța de apel", art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului." Rezultă deci, că potrivit dispozițiilor procedurale citate, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, atunci când constată că prima instanță a soluționat procesul în lipsa părții care nu a fost legal citată, iar părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu lasă loc de interpretare, stabilind expres că trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță se poate face numai la cererea a cel puțin uneia dintre părți, ca expresie a principiului disponibilității. În astfel de situații în care principiul dublului grad de jurisdicție pare să interacționeze cu principiul celerității, echilibrul este asigurat tocmai prin prevalența voinței părților, singurele în măsură să evalueze, potrivit propriilor interese legitime, care este parcursul procesual oportun. O astfel de soluție nu aduce atingere accesului liber la justiție, ci dimpotrivă, reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a reținut Curtea Constituțională cu ocazia analizării dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.. Din această aplicare a principiului disponibilității în practica instanței de contencios constituțional rezultă, pe de o parte, faptul că instanțele de apel nu pot dispune din oficiu trimiterea cauzei spre rejudecare și, pe de altă parte, faptul că părțile nu trebuie să justifice în vreun fel opțiunea de a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanțele de apel nu pot cenzura această opțiune, trimiterea cauzei spre rejudecare nefiind o facultate, ci chiar o obligație în cazul admiterii apelului și formulării unei astfel de cereri exprese de către una dintre părți, în situații în care nu a mai existat anterior în cursul procesului civil o altă trimitere a cauzei spre rejudecare. În egală măsură, se reține că în ipoteza în care pronunță o hotărâre de anulare a sentinței și de trimitere, a cauzei, spre rejudecare către prima instanță în considerarea excepției reglementate de art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., instanța de apel, prin soluția adoptată, nu va putea da alte dezlegări decât asupra acelor motive de fapt și de drept care au generat pronunțarea de către prima instanță a soluției anulabile. În raport cu circumstanțele particulare ale prezentului litigiu, în care procedura de citare cu pârâtă N. a fost una viciată în prima instanță, din copia cărții de identitate depusă la dosarul instanței de apel rezultând că începând cu 4.03.2020, anterior declanșării acțiunii de către reclamanți, domiciliul pârâtei N. a fost în Timișoara, Calea x, iar nu în Timișoara, Aleea x, unde a fost citată pe parcursul întregii judecăți în fața tribunalului, aceasta neavând domiciliul procedural ales în altă parte, și nici nu a fost reprezentată de un apărător și nici nu a avut termen în cunoștință, judecând procesul în contradictoriu cu o persoană nelegal citată, în realitate, tribunalul nu a realizat o judecată pe fond în ceea ce o privește pe această pârâtă. Pronunțând o decizie de anulare a sentinței și de trimitere, spre rejudecare, către prima instanță în considerarea solicitării exprese a pârâtei N. din cuprinsul cererii de apel, instanța de apel, prin soluția adoptată, nu putea da alte dezlegări decât asupra criticilor din apel privitoare la nelegala citare în fața primei instanțe a acestei pârâte, care a și generat pronunțarea de către prima instanță a soluției anulabile. Ca atare, nefiind legal citată la niciunul din termenele de judecată în fața primei instanțe, pârâta N. nu a fost în măsură să își exercite drepturile procesuale prevăzute de lege și să își pregătească apărarea în raport de pretențiile reclamanților, fiind în imposibilitate obiectivă și neimputabilă de a beneficia de garanțiile procesuale prevăzute de lege, astfel că, în mod corect, instanța de apel nu a oferit o dezlegare chestiunilor de fond referitoare la aplicare și interpretarea dispozițiilor art. 89, art. 91 și art. 95 din Legea nr. 18/1991 prin raportare la cele statuate prin Decizia nr. 36/2020 din 04 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum, în mod nefondat, se afirmă prin memoriul de recurs, având în vedere că o atare soluție ar fi avut drept consecință privarea părții nelegal citate de posibilitatea de a-și prezenta apărările, probele și susținerile în fața primei instanțe, ceea ce ar afecta în mod evident, dreptul acesteia la apărare, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 par. I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, se reține că în hotărârea pronunțată la 16 martie 2010 în cauza Marariu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit jurisprudența sa, conform căreia o instanță superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficiențele procedurii în primă instanță [Kyprianou împotriva Ciprului (GC), nr. 73797/01, pct. 134, CEDO 2005-XII] și adaugă că este ușor de conceput ca o astfel de instanță să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiția ca aceasta să respecte garanțiile de la art. 6 [a se vedea mutatis mutandis, Lorsé împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 44484/98, 27 ianuarie 2004, și K.C.M. împotriva Țărilor de Jos, nr. 21034/92, decizia Comisiei din 9 ianuarie 1995]. Ca atare, instanțele române sunt obligate să urmeze standardul impus de art. 6 din CEDO privitor la dreptul la un proces echitabil care pune accent pe "egalitatea de arme", o instanță care ignoră lipsa de procedură și procedează la analiza pe fond încălcând acest drept fundamental. Prin urmare, nu i se poate reproșa instanței de apel o nesocotire a prevederilor art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ., aceasta în mod legal, apreciind că față de împrejurarea că procedura de citare, în primă instanță, cu pârâta N., a fost una viciată, nu se mai impunea analiza și celorlalte critici formulate de către apelanții J., K., L. și M., o examinare de către instanța de control judiciar a criticilor privitoare la probele sau legea aplicată ar fi încălcat nu numai dreptul la apărare dar și principiul contradictorialității care guvernează procesul civil. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta J. împotriva deciziei civile nr. 279 din 31 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă.