ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 669/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleroman sub nr. x/2018 din data de 01.02.2018 reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună rezilierea Antecontractului de vânzare-cumpărare cu numărul de încheiere de autentificare x din data de 14.02.2013 - Notar Public C.; să constate că a devenit imposibilă executarea clauzelor prevăzute în Antecontractul de Vânzare-cumpărare cu numărul de încheiere de autentificare x din data de 14.02.2013 - Notar Public C., contract supus unui termen limită de 18 luni, conform voinței părților, contract care nu a mai fost modificat prin alte acte adiționale; să constate că S.C. A. S.R.L. este titularul dreptului de proprietate al imobilelor: evidențiate în antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.2013 de la capitolul III de la pct. 1 la pct. 231 (pag. 34-75) în suprafață totală de 227,3545 ha situate în extravilanul comunei Săceni, județul Teleorman; să constate împlinirea termenului de prescripție în care promitentul-cumpărător ar fi putut să solicite fie restituirea sumei plătite cu ocazia încheierii acestui antecontract fie pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Prin sentința civilă nr. 55, pronunțată la data de 15.02.2019, de Tribunalul Teleorman, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., s-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.02.2013 de BNP - C., constatând că a devenit imposibilă executarea clauzelor contractuale, a fost respins ca fiind lipsit de interes capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat să se constate că este titularul dreptului de proprietate al terenurilor în suprafață totală de 227,3545 ha, situat în extravilanul Comunei Săceni și evidențiate în antecontractul de vânzare-cumpărare, a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind împlinirea termenului de prescripție și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 36.181,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât și pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1868 din 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis ambele apeluri si a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că: a dispus rezoluțiunea parțială a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.02.2013, numai cu privire la suprafața de 227,3545 ha, respingând acest capăt de cerere pentru suprafața de teren de 150,1854 ha, ce a fost transferată prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x autentificat la data de 14.02.2013 referitor la suprafața de 25914 m2/2,5914 ha, nr. 321 autentificat la data de 14.02.2013 referitor la suprafața de 36690 m2/3,669 ha, nr. x autentificat la data de 28.02.2013 referitor la suprafața de 1207229 m2/120,7229 ha, nr. 320 autentificat la data de 28.02.2013 referitor la suprafața de 139444 m2/13,9444 ha, nr. 321 autentificat la data de 28.02.2013 referitor la suprafața de 23777 m2/2,3777 ha, nr. 322 autentificat la data de 28.02.2013 referitor la suprafața de 68800 mp/6,88 ha. De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 23.553,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță, a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate si a compensat cheltuielile de judecată efectuate de apelante în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1868 din 12 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și solicitând casarea deciziei recurate în legătură cu dispozițiile instanței de apel referitoare la capătul de cerere nr. x al apelului.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat recurenta-reclamantă, considerentele instanței de apel "ambele părți sunt de acord că, în măsura în care promitenta-cumpărătoare a avut posesia terenului... în primul rând, cele două societăți care au avut calitatea de arendaș în contractele de arendă nr. x/25.01.2014 și nr. y/26.02.2015 făceau parte din același grup de societăți cu apelanta pârâtă, aspect necontestat de către apelanta-reclamantă..." sunt false și contrazise chiar de către susținerile apelantei-reclamante (atât orale, cât și cele consemnate în apărările scrise depuse de aceasta atât la instanța de fond, dar mai cu seamă la instanța de apel), redând în acest sens pasaje din pagina 3 ultimul paragraf și pagina patru primul paragraf: "Având în vedere toate aceste aspecte, în mod cert nu se poate reține ca fiind legală temeinică și/sau justificată argumentația că pârâta B. S.R.L. avea posesia terenurilor sau că nu avea la cunoștință de negarea expresă a reclamantei A. S.R.L. a acestei situații, sau că nu cunoștea că posesia acestora este exercitată de alte entități juridice (D. S.A. și B.)" sau, inclusiv, de motivația instanței de fond, în sensul că: "în condițiile în care reclamanta a transmis prin încheierea Antecontractului și a contractelor de arendă numai dreptul de folosință, iar contractul de arendă nu a fost încheiat cu pârâta, ci cu o altă societatea din același grup, se apreciază că excepția este întemeiată, urmând a dispune în consecință " (pag. 14 ultimul paragraf al sentinței nr. 55/15.02.2019)..."

Astfel, recurenta-reclamantă a considerat că incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 asupra situației reținute de către instanța de apel este una clară și fără echivoc și pe această cale a solicitat instanței de control judiciar să dispună in consecință.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, în primul rând, înțelege să se refere la faptul că instanța de apel nu a reținut aspectele sesizate de aceasta în cererea de apel în privința negației vehemente pe care a exprimat-o asupra faptului că pârâta nu a avut posesia terenului și că partea adversă este o entitate diferită față de celelalte două societăți (D. S.A. și B.).

În al doilea rând, a reamintit recurenta că, potrivit Deciziei ICCJ nr. 2410/24.11.2015, ce a fost invocată în prezenta speță, "promitentul-cumpărător beneficiază de această întrerupere (a prescripției extinctive) atât timp cât se află în posesia imobilului" coroborat cu actul incontestabil al pârâtei B. S.R.L. de acceptare tacită de încetare a dreptului său de posesie a terenurilor, materializat prin neplata impozitelor cu privire la aceste terenuri (așa cum părțile s-au înțeles conform prevederilor contractuale de la pagina 79, paragraful 8 al antecontractului), după încheierea Contractelor de Arendă nr. x/25.04.2014 cu societatea D. S.A. și respectiv a Contractului de Arendă nr. x/22.02.2015 cu societatea B. S.A., nu se poate ajunge la altă concluzie decât că interpretarea Curții de Apel București (în sensul că termenul de prescripție extinctivă înăuntrul căreia pârâta putea solicita returnarea avansului începe de la pronunțarea hotărârii sale) este una netemeinică și nelegală.

Mai mult decât atât, deși instanța de apel a reținut ca relevante prevederile convenției de compensare creanțe reciproce nr. 1/15.04.2017, părțile enumerând parte din considerentele acesteia "având în vedere antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.2013, precum și necesitatea soluționării unor aspecte plata impozitelor pe teren și folosința acestor terenuri de către cumpărătoare" doar cu titlu de prezumție asupra celor ce instanța crede că părțile au avut în vedere, recurenta a arătat că înțelege să nu le considere a fi relevante. Aceste consemnări nici pe departe nu atestă în mod neechivoc faptul că i se confirmă pârâtei dreptul de posesie asupra terenurilor. Așadar din punctul de vedere al reclamantei acestea au fost făcute doar ca să evidențieze faptul ca aceasta (reclamanta promitenta-vânzătoare) are proprietatea și posesia terenurilor în calitate de cumpărătoare a acestora de la beneficiarii acțiunilor de reconstituire a drepturilor de proprietate în pofida existenței Antecontractului și de aceea este titulara obligației de plată a impozitului pentru teren pe care înțelege să îl transfere asupra arendașilor, s-a mai arătat.

În plus, a reamintit recurenta, părțile Antecontractului nr. x/14.02.2013 au stabilit (la pagina nr. 79 a acestuia ante-penultimul paragraf) că "'Societatea promitentă cumpărătoare poate solicita să restituie terenul către societatea vânzătoare și să i se returneze prețul plătit, proporțional, doar pentru terenurile care, din orice motive preexistente semnării contractului de vânzare cumpărare, nu se mai regăsesc în proprietatea societății vânzătoare. Orice alte motive sau împrejurări, fapte de orice natură, nu dau cumpărătoarei dreptul la returnarea prețului plătit și/sau alte cheltuieli/daune" astfel promitenta-cumpărătoare/pârâta a renunțat la posibilitatea de a mai solicita returnarea prețului.

În final, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru considerentele enumerate și rejudecarea cauzei de către instanța competentă.

Prin precizările suplimentare la recurs, depuse ulterior cererii inițiale de recurs, în baza acelorași prevederi legale, precum cele din cererea de recurs, recurenta a solicitat instanței să caseze și să dispună rejudecarea și a capătului de cerere nr. x al acțiunii introductive si/sau a apelului fondate pe argumentele dezvoltate în recursul deja depus, dar și coroborat cu următoarele argumente:

În vederea casării și a rejudecării și a capătului de cerere cu nr. 1 recurenta a solicitat instanței de control judiciar să rețină ca temeinic și justificat și faptul că Antecontractul de Vânzare-Cumpărare nr. x/14.02.2013 a fost, conform înțelegerii părților, un contract afectat de un termen de valabilitate de 18 luni de la data semnării acestuia.

Or, dacă acest Antecontract nu mai era valabil la data depunerii acțiunii, a considerat recurenta că sancțiunea rezoluțiunii ar fi putut să fie aplicată acestuia doar dacă acțiunea ar fi fost depusă înăuntrul termenului de prescripție extinctivă pentru această acțiune sau dacă până la împlinirea acestuia exista vreo cauză de suspendare respectiv întrerupere și/sau repunere în acest termen așa cum sunt definite de art. 708-710 din C. proc. civ.

Așadar, a susținut recurenta, după cum se va putea constata din situația de fapt descrisă în acțiunile depuse, dar și din cele reținute de instanțele de judecată, o asemenea cauză nu a existat.

În completarea argumentelor deja enunțate pentru casarea și rejudecarea capătului de cerere nr. x s-a evidențiat că structura grupului de societăți din care face parte intimata-pârâtă este contrară susținerilor acesteia; pârâta B. S.R.L. a avut posesia terenurilor, fapt ce se poate dovedi prin Certificatele Constatatoare ONRC care atestă structura grupului și respectiv care din acele societăți sunt beneficiare (chiar și implicit) ale drepturilor, dezmembrămintelor și/sau obligațiilor celorlalte societăți, fiind prezentată sub formă de tabel structura grupului acestor societăți.

Astfel, a susținut recurenta-reclamantă, se poate observa ca intimata-pârâtă, ce avea calitatea de promitentă-cumpărătoare in Antecontractul nr. x/14.02.2013, a avut posesia terenului în baza acestui antecontract, dar această posesie a încetat prin încheierea contractelor de arendare cu celelalte entități juridice și ar fi putut beneficia de această posesie (pe cale implicită) doar dacă B. S.R.L. ar fi fost asociat/acționar la una din cele doua societăți "mamă", în speță B. S.A. și/sau D. S.A. lucru ce poate fi constata fără dubiu prin studierea Certificatelor constatatoare atașate.

Simpla situație in care o societate mama deține/beneficiază bunuri și/sau drepturi in alte societăți mai mici nu implică și viceversa. Societatea "mama" D. S.A. deține cote de participație în ambele societăți B. S.R.L. și B. S.A., dar acestea nu dețin nici un procent din cotele de participație în cealaltă, mai mult decât atât ele sunt pe ramuri diferite având în comun doar acest asociat comun D. S.A. care, din punctul de vedere al recurentei, poate beneficia de drepturi și/sau obligații, independente unele de celelalte, generate de acte juridice diferite ceea ce nu implică și faptul că societățile la care este asociat/acționar pot beneficia de aceste drepturi motivat prin simpla afirmație "suntem societăți de grup . . . . . . . . . ."

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate referitor la capetele 1 și 4 ale acțiunii introductive și/sau a apelului și rejudecarea cauzei de către instanța competentă.

Prin precizările înregistrate la dosar la 20 februarie 2020, recurenta a arătat că își exprimă refuzul ca recursul să fie soluționat de completul de filtru conform art. 493 C. proc. civ. în situația în care recursul va fi admis în principiu.

Intimata-pârâtă a transmis întâmpinare prin care, în sinteză, a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil (susținându-se că recursul promovat urmărește schimbarea situației de fapt si nu vizează motive de nelegalitate ale deciziei atacate), iar, in subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, cu menținerea ca legala a hotărârii recurate. A considerat, totodată, cu referire la capătul 1 de cerere, prin care se critică soluția instanței de apel în ceea ce privește rezoluțiunea parțială a antecontractului de vânzare-cumpărare, că este lipsită de interes formularea unei căi de atac cu privire la o soluție care a fost dată conform solicitării recurentei-reclamante.

În condițiile in care se va aprecia, in procedura de filtru, că prezentul recurs este admisibil, intimata-pârâtă a arătat ca nu dorește ca recursul sa fie soluționat de completul de filtru, ci a solicitat fixarea unui termen de judecata pe fond a recursului, cu citarea părtilor.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a susținut că apărările intimatei sunt neîntemeiate, iar pe fond a solicitat admiterea recursului.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., in cauza a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, dupa analizarea acestuia in completul de filtru, a fost comunicat partilor.

Prin încheierea din data de 5 noiembrie 2020 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. și, totodată, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantă.

Recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este nefondat, pentru motivele ce se vor arata in continuare:

În articolul 488 sunt prevazute limitativ motivele de recurs, fiind subliniat faptul că exercitarea controlului are în vedere doar legalitatea, pentru că scopul recursului, prevăzut și în art. 483, este acela de a supune instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile in fiecare din cazurile prevazute.

Al șaselea motiv de casare, prevăzut în art. 488 ali. 1 C. proc. civ. și invocat de recurentă, are în vedere situația în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Textul arată toate ipotezele în care, de fapt, soluția nu este motivată: fie că motivarea lipsește cu totul, fie că este străină de cauză, fie că este contradictorie.

Asadar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează nu numai ipoteza în care lipsesc considerentele hotărârii, dar și când acestea sunt contradictorii sau nu au legătură cu cauza, deoarece și această situație poate fi calificată ca nemotivare a hotărârii, motivul de recurs vizând atât lipsa motivării, cât și motivarea inexactă sau insuficientă.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevede obligația pentru instanță de a indica în considerentele hotărârii, obiectul cererii, susținerile părților, pe scurt expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage nelegalitatea ei, scopul motivării fiind acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

Articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului garantează părților dreptul la un proces echitabil care presupune, printre altele, și obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile. O motivare corespunzătoare presupune că instanța poate să nu răspundă tuturor susținerilor părților, însă este imperativ necesar ca susținerile esențiale ale acestora să fie analizate și să se indice în hotărârea judecătorească motivele pentru care instanța le-a apreciat ca fiind întemeiate sau neîntemeiate.

Recurenta sustine, în esență, că motivele contradictorii se refera la faptul că pârâta nu a avut posesia terenului. Or, dimpotrivă, Înalta Curte observă că, in analiza sa, instanta de apel a facut un examen amănunțit al tuturor elementelor probatorii, dar și al susținerilor părților pentru a stabili situația de fapt din cauză, situație ce nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinara a recursului.

Astfel, Curtea de apel a reținut pe capătul patru de cerere, că prescripția dreptului de a solicita pronunțarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este de 6 luni, în conformitate cu art. 1669 alin. (2) C. civ. și curge de la data la care contractul trebuia încheiat, în speță, cel mai târziu, de la data expirării termenului convenit de părți pentru perfectarea contractului, anume 14.08.2014. Cu toate acestea, ambele părți au fost de acord că, în măsura în care promitenta-cumpărătoare a avut posesia terenului, aceasta echivalează cu o recunoaștere a dreptului a cărui prescripție curge împotriva promitentei-cumpărătoare, astfel că prescripția începe să curgă din momentul în care promitenta-vânzătoare îi neagă neechivoc posesia și folosința terenului, obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare.

Apoi, instanta de apel a procedat la analizarea si interpretarea probatoriului, pentru a stabili măsura în care promitenta-cumpărătoare a avut posesia terenului. Referitor la împrejurările invocate de apelanta-reclamantă, prin care aceasta susține că ar fi negat promitentei-cumpărătoare posesia și folosința și, pe cale de consecință, dreptul de creanță izvorât din antecontract, Curtea nu le-a atribuit valoarea sugerată de promitenta-vânzătoare.

Astfel, s-a arătat că, deși prin încheierea unor contracte de arendă pentru același teren, de regulă, este negat dreptul de folosință al posesorului, care nu este în același timp și arendaș, trebuie să fie avute în vedere circumstanțele particulare în care au fost încheiate cele două contracte de arendă.

În primul rând, cele două societăți care au avut calitatea de arendaș în contractele de arendă nr. x/25.04.2014 și nr. y/26.02.2015 făceau parte din același grup de societăți cu apelanta-pârâtă, aspect necontestat de către apelanta-reclamantă.

În al doilea rând, în cuprinsul convenției compensare creanțe reciproce nr. 1/15.04.2017, încheiată de B. S.A. cu promitenta-vânzătoare, cele două părți ale contractului de arendă nr. x/26.02.2015, acestea au decis compensarea sumei datorate de arendaș către arendator cu titlu de arendă cu suma reprezentând impozit pe teren datorată de arendator, care urma a fi achitată de arendaș la Primăria competentă.

În cuprinsul acestei convenții de compensare creanțe reciproce, s-a menționat în mod expres că actul a fost încheiat "având în vedere antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.02.2013, precum și necesitatea soluționării unor aspecte privind plata impozitelor pe teren și folosința acestor terenuri de către cumpărătoare".

Or, retine instanța de apel, dacă s-ar accepta teza apelantei-reclamante că, prin încheierea contractului de arendă nr. x/26.02.2015 cu B. S.A., în calitate de arendaș, s-ar fi recunoscut posesia în favoarea acesteia din urmă, negând-o în același timp pentru promitenta-cumpărătoare, nu ar fi avut nicio utilitate inserarea acestor mențiuni în convenția de compensare încheiată cu arendașul, noțiunea de "cumpărătoare" folosită în cuprinsul acestei convenții neputând viza decât promitenta-cumpărătoare, putându-se prezuma că respectivul contract de arendă este un contract deghizat, care nu probează negarea în mod neechivoc a posesiei terenurilor de către apelanta-reclamantă.

Prin urmare, instanța de apel a considerat că, în mod corect prima instanță a reținut că abia la data formulării cererii de chemare în judecată, prin care apelanta-reclamantă a solicitat rezoluțiunea antecontractului, aceasta a negat posesia promitentei-cumpărătoare, de la această dată începând să curgă termenul de prescripție al dreptului de a solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte constată că nu exista nicio contradicție în expunerea argumentelor instanței de apel, aceasta procedând la examinarea si interpretarea probatoriului si, pe cale de consecință, la stabilirea situației de fapt. Că recurenta este nemulțumită de rezultatul acestei analize nu este un motiv suficient care sa atragă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la aprecierea mijloacelor probatorii, Înalta Curte reamintește ca cercetarea excede fazei de atac proprii a recursului, ca și cale extraordinară căreia nu îi pot fi supuse controlului critici de netemeinicie.

Este adevărat că atunci când starea de fapt stabilită de instanta de fond este una contradictorie, în faza procesuală a recursului, fază în care formează obiectul analizei instanței de recurs numai corecta aplicare a normelor juridice de către instanța de fond la starea de fapt astfel cum a fost lămurită de instanta de fond, nu se poate analiza legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de fond. Nu este cazul, însa, în cauza de fata.

Înalta Curte constată că motivarea instanței de fond nu este contradictorie, soluția pronunțată de instanța de fond fiind in concordață cu motivele arătate în cuprinsul considerentelor. Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată, în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Prin urmare, în condițiile în care nu s-a demonstrat că există considerente contradictorii, străine de natura cauzei sau neconcordanța între acestea și soluția din decizia instanței de apel, iar argumentele recurentei vizează aspecte ce țin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Ultimul motiv de casare vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Noul Cod este categoric și are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Or, examinând susținerile recurentei, Înalta Curte constată că acestea graviteaza tot în jurul modului în care instanța de apel a interpretat probele și a stabilit situația de fapt, respectiv a apreciat și interpretat probele din care rezultă cine a avut posesia terenului, relevanta pentru analiza cursului prescriptiei. Posesia este esentialmente o stare de fapt si nu de drept, respectiv un raport de fapt între o persoană și un lucru, în care persoana are posibilitatea de a îndeplini asupra lucrului, personal sau prin intermediul unui tertț, acte care, în manifestarea lor exterioara corespund exercitarii unui drept, indiferent dacă această persoană este sau nu titularul acelui drept.

Așa fiind, nu poate fi reținută nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile nu vor fi însușite de către Înalta Curte, având în vedere că instanța de apel nu a soluționat pricina în contextul încălcării vreunei prevederi legale sau al greșitei aplicări a acesteia.

Se constată că instanța de apel în virtutea efectului devolutiv a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, în raport de normele legale incidente și de întregul probatoriu administrat în cauză,

Prin urmare, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta și-a structurat acțiunea principală, încercand, practic, în recurs să repună în discuție chestiunile de fapt tranșate de instanța de apel, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Față de cele expuse mai sus, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele invocate de recurentă, Înalta Curte constată ca recursul nu este fondat, urmând a îl respinge ca atare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1868 din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2021.