ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 522/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Roșiorii de Vede la data de 9 septembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2008 de către Biroul notarial D., precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract.

Prin sentința civilă nr. 633 din 23 aprilie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Roșiorii de Vede a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Teleorman, secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului Teleorman, secția Civilă cauza a fost înregistrată la data de 7 mai 2015, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 377 din 30 iunie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. și C.; ca atare, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2008 la D. și a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract; de asemenea, a obligat pârâta C. la plata către reclamantă a sumei de 8.725,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 377 din 30 iunie 2016, a declarat apel pârâta C., care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii reclamantei, în principal, ca fiind prescris dreptul la acțiune, iar, în subsidiar, ca nefondată.

Prin încheierea de ședință nr. 34 A din 26 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/292 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secției a III-a Civile și înaintat-o spre repartizare uneia dintre Secțiile Civile ale Curții, care judecă litigii cu profesioniști a V-a și a VI-a.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 17 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 537 A din 15 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 377/30.06.2016 pronunțate de Tribunalul Teleorman, secția Civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimații B. și A. S.A.; ca atare, instanța a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Prin decizia civilă nr. 2407 din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu pârâții B. și C.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2008 de către Biroul notarial D., încheiat între reclamanta A. S.A., în calitate de vânzător, și pârâtul B., în calitate de cumpărător; a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului "E." compus din sală restaurant, magazie, două holuri, birouri și grup sanitar, ocupând o suprafață utilă de 205,09 m

2

și teren în suprafață de 50,06 m

2

, situat în Roșiori de Vede, județul Teleorman, având numărul cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x a localității Roșiori de Vede, reintră în patrimoniul reclamantei A. S.A.; a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

La 27 martie 2018, recurenta-pârâtă C. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2407 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și, rejudecând cauza, să fie respinsă acțiunea reclamantei ca nefondată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocându-se și încălcarea dreptului la un proces achitabil prevăzut de art. 6 CEDO.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de apel nu a răspuns criticilor pe care le-a invocat și nu s-a pronunțat în limitele cererii de apel și a întâmpinării depuse la fond, așa cum obligă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situație echivalentă cu necercetarea fondului.

Recurenta consideră că instanța de apel, în pofida caracterului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 C. proc. civ., a reținut cauza pentru evocarea fondului, considerând întemeiat motivul de apel pentru greșita reținere a caracterului neserios al prețului, urmând ca celelalte motive de apel ce vizau modul de soluționare pe fond a cererii de chemare în judecată să fie avute în vedere și analizate în cadrul soluționării cauzei.

Astfel, susține că instanța s-a limitat la susținerea generică în sensul că motivul de nulitate reprezentat de prețul neserios este un motiv de nulitate absolută și, încălcând principiul disponibilității și rolului activ instituite prin art. 9 și art. 13 C. proc. civ., nu a observat că temeiul de drept al acțiunii este art. 948 și următoarele C. civ. (prețul neserios fiind motivat ca lipsa evaluării imobilului de către un evaluator autorizat, ca manoperă dolosivă folosită de recurenta-pârâtă și fostul soț, ce afectează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare) și nu art. 1303 C. civ. sau art. 1294 C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul susținut de reclamantă, în sensul că, respectivul contract de vânzare-cumpărare s-a semnat fără consimțământul acționariatului, deci al vânzătorului, fiind încheiat cu încălcarea art. 948 și următoarele C. civ. și că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu încălcarea prevederilor exprese și imperative ale art. 150 raportat la art. 115 din Legea nr. 31/1990, ce prevăd sancțiunea nulității pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate fără aprobarea prealabilă A.G.E.A., actul de transmitere a unor bunuri ale societății către directorul acesteia având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete, la data încheierii actului juridic.

Mai arată că, deși a invocat și în apel acest aspect, instanța a omis să se pronunțe, astfel încât, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Recurenta consideră că, pe baza probelor administrate, a făcut dovada că vânzarea s-a făcut cu respectarea condițiilor art. 150, raportat la art. 115 din Legea nr. 31/1990.

Arată că nu pot fi primite apărările reclamantei A. S.A. și ale pârâtului B., în sensul că administratorul societății ar fi avut un mandat general, având în vedere cele prevăzute în mod expres în procesul-verbal al Adunării Generale Extraordinare a A. S.A. din data de 20.01.2007.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, prevalându-se de regula de drept iura novit curia, regulă pe care o încalcă prin necunoașterea diferențelor dintre regimul juridic al nulității absolute și nulitatea relativă, nu a avut în vedere motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, interpretând actul juridic dedus judecății cu încălcarea principiului disponibilității (art. 9 alin. (2) C. proc. civ. - obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților) și încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 alin. (5) și (6) C. proc. civ.), prin motivarea cererii reclamantei, atât în fapt, cât și în drept, în locul reclamantei și prin adăugarea unui capăt de cerere-restabilirea situației anterioare.

Consideră că instanța de apel a omis să rețină situația de fapt ce reiese chiar din contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită, în care s-a prevăzut în mod expres că imobilul este închiriat pe o perioadă de 10 ani la F. S.A., conform contractului de închiriere nr. x/31.10.2003 și actului adițional nr. x încheiat la 4.10.2004 și că este cesionat în favoarea băncii, conform contractului de cesiune de creanțe nr. x/20.11.2005.

Astfel fiind, cum reclamanta a invocat nulitatea absolută a actului în considerarea obiectivului urmărit în realitate de către părți, respectiv, acela de garantare a îndeplinirii obligațiilor contractuale anterioare conform contractelor mai sus menționate, aspect care a condus la stabilirea de comun acord a unui preț redus, recurenta-pârâtă consideră că nu se pune în discuție viciul de consimțământ, natura cauzei ori inexistența obiectului raportului litigios, ci verificarea existenței vreunei situații de nelegalitate derivate din intenția reală a părților la data încheierii contractului și din consecințele mențiunilor din act referitoare la preț.

Recurenta susține că a făcut dovada că, alături de pârâtul B. a plătit, în perioada 1 noiembrie 2008- noiembrie 2010, suma de 129.360 euro, sumă ce depășește cu mult valoarea imobilului din grila notarială; această situație de fapt este dovedită cu contractul de novație prin schimbare de proprietar nr. 1630/31.10.2008 și cu un extras de cont.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel, în evocarea și judecarea fondului, nu a dat o judicioasă dezlegare în drept pe aspectele de fapt care au rezultat din probele administrate, întrucât părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în deplină cunoștință asupra consecințelor juridice și implicațiilor patrimoniale ale acestuia.

Astfel, consideră că nu constituie motiv de nulitate încheierea contractului în această modalitate, fiind irelevant dacă părțile (la acea dată în raporturi de afinitate și de interese) au urmărit și garantarea temporară a unei obligații patrimoniale.

În privința caracterului derizoriu al prețului, recurenta susține că, în mod incorect, soluția judecătorului fondului s-a raporat la faptul că o asemenea ipoteză atrage nulitatea actului juridic, câtă vreme părțile au convenit să consemneze un preț redus (dar clar specificat) al vânzării, recurenta fiind soția pârâtului B., care era acționar și director general al societății reclamante și a acceptat contractul de închiriere cesionat băncii F. pe o perioadă de încă 5 ani pentru o chirie de 5.390 euro/lunar, venituri cesionate băncii în favoarea reclamantei A. S.A. pentru garantarea creditului luat de la bancă.

Mai arată că problema caracterului sincer și serios al contravalorii bunului supus vânzării ține de acordul de voință al părților, fiind influențat de interesul acestora, de scopul urmărit, de raporturile de rudenie/afinitate/interese, iar reclamanta A. S.A. avea obligația de a dovedi caracterul neserios al acestuia.

Privitor la seriozitatea și sinceritatea prețului, recurenta arată că prețul sincer este cel real stabilit de părți. Prin urmare, nu este fictiv și trebuie efectiv cerut și plătit, or, prețul la care reclamanta a dorit la acea dată să vândă imobilul a fost de 49.616 RON, inclusiv T.V.A.

Consideră că a făcut dovada că prețul a fost plătit efectiv, conform înscrisurilor de la dosar, aspect necontestat de reclamantă.

Prin urmare, soluția instanței de fond în sensul că prețul ar fi fost fictiv sau derizoriu este neîntemeiată, atât timp cât nu există un act secret care să dovedească o simulație a prețului.

Totodată, recurenta susține că seriozitatea prețului este un motiv de nulitate relativă, ce putea fi solicitată în termenul de prescripție și probat cu o expertiză de specialitate pentru a dovedi valoarea bunului la data vânzării, raportat și la piața imobiliară.

Astfel, consideră că, în situația în care există relații de afinitate între părți, iar vânzătorul a beneficiat de un drept de uzufruct pe o perioadă de câțiva ani asupra imobilului vândut, aprecierea prețului vânzării ca serios, fiind o chestiune de fapt, validitatea prețului (deci un preț mai mic care nu reprezintă echivalentul valoric al bunului vândut) nu afectează validitatea convenției, un astfel de preț neputând fi considerat neserios.

Nulitatea absolută a vânzării poate fi, însă, dispusă pentru preț neserios doar atunci când prețul este atât de mic încât lipsește vânzarea de cauză, nu și când acesta este lezionar.

Prețul este neserios atunci când este atât de disproporționat încât nu există preț, este infim și tinde spre zero. Or, în speță, arată recurenta, prețul există, dar nu este disproporționat atât de mult încât acesta să nu existe, fiind clar specificat în contractul de vânzare-cumpărare.

Consideră că reclamanta A. S.A. nu își poate invoca la acest moment propria culpă și un preț mai mic, care nu ar reprezenta echivalentul valoric al bunului vândut.

Prin urmare, validitatea prețului nu afectează validitatea convenției, un astfel de preț neputând fi considerat neserios, fiind practicabil în situații ca cea din speță, când există raporturi apropiate între părți.

Recurenta-pârâtă solicită instanței de recurs să aprecieze ca fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1303 C. civ. privind realitatea și seriozitatea prețului, motivele reclamantei referitoare la preț urmând a fi respinse.

O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1899 din C. civ. de la 1864, a principiului bunei-credințe, a principiului tempus regit actum, cu încălcarea regulii de drept iura novit curia.

Recurenta susține că a dobândit bunul imobil cu bună-credință, deși instanța de apel a susținut că buna-credință nu are nicio relevanță juridică, deoarece pârâta nu a invocat niciun text legal care să înlăture intervenirea sancțiunii nulității absolute a contractului în cazul stipulării unui preț neserios.

Recurenta face referire și la teoria proprietarului aparent, care concretizează principiul validității aparenței în drept, considerând că sunt îndeplinite toate condițiile pentru aplicarea sa.

Consideră că reclamanta nu a răsturnat prezumția de bună-credință a recurentei-pârâte, iar faptul că pârâtul B. a fost de acord cu acțiunea reclamantei dovedește faptul că vrea să scoată bunul din patrimoniul foștilor soți.

În final, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., deoarece apelul trebuia admis, iar reclamanta A. S.A. și pârâtul B. obligați la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de susținerea procesului de către pârâtă, reprezentate de taxa judiciară de timbru, onorarii experți și onorariu avocat pe cale separată.

De asemenea, recurenta consideră că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a apreciat că reclamanta ar fi formulat un al doilea capăt de cerere prin care a solicitat repunerea părților în situația anterioară, ceea ce nu poate fi primit, având în vedere că judecătorul nu are voie să se substituie părții și să introducă noi capete de cerere în locul reclamantei.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 12 aprilie 2019, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.A., iar intimatului-pârât B., la 10 aprilie 2019.

La 13 mai 2019, intimata-reclamantă A. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menționând și faptul că nu dorește soluționarea cauzei în completul de filtru.

La 14 mai 2019, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Acesta nu a menționat dacă este de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ., în situația în care recursul va fi găsit admisibil în principiu.

La 22 mai 2019, întâmpinarea formulată de intimatul-pârât B. a fost comunicată recurentei-pârâte.

La 27 mai 2019, întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. S.A. a fost comunicată recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la niciuna din întâmpinările comunicate.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a uzat de dreptul de a formula punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 2407 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, fiind stabilit termen de judecată la 9 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de pârâta C. prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Printr-o primă critică, autoarea recursului susține, în esență, că instanța de apel nu a răspuns criticilor pe care le-a invocat și nu s-a pronunțat în limitele cererii de apel și a întâmpinării depuse la fond, așa cum obligă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situație echivalentă cu necercetarea fondului.

Recurenta consideră că instanța de apel, în pofida caracterului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 C. proc. civ., a reținut cauza pentru evocarea fondului, considerând întemeiat motivul de apel pentru greșita reținere a caracterului neserios al prețului, urmând ca celelalte motive de apel ce vizau modul de soluționare pe fond a cererii de chemare în judecată să fie avute în vedere și analizate în cadrul soluționării cauzei.

Astfel, susține că instanța s-a limitat la susținerea generică în sensul că motivul de nulitate reprezentat de prețul neserios este un motiv de nulitate absolută și, încălcând principiul disponibilității și al dreptului la apărare instituite prin art. 9 și art. 13 C. proc. civ., nu a observat că temeiul de drept al acțiunii este art. 948 și următoarele C. civ. (prețul neserios fiind motivat ca lipsa evaluării imobilului de către un evaluator autorizat, ca manoperă dolosivă folosită de recurenta-pârâtă și fostul soț, ce afectează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare) și nu art. 1303 C. civ. sau art. 1294 C. civ. de la 1864.

Procedând la analiza criticilor formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că, prin apelul formulat, pârâta a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate și respingerea acțiunii formulate de reclamantă, în principal, ca fiind prescris dreptul la acțiune, invocând în acest sens excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 537 A din 15 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a luat în analiză acest prim motiv de apel, reținând, în esență, că acțiunea reclamantei este un imprescriptibilă extinctiv, motivele invocate fiind motive de nulitate absolută, iar nu de nulitate relativă.

Totodată, dintre motivele de apel, a găsit a fi întemeiat acel motiv prin care se critică hotărârea primei instanțe pentru greșita reținere a caracterului neserios al prețului de vânzare-cumpărare a imobilului, argumentat de lipsa unui raport de expertiză din care să rezulte valoarea imobilului la data vânzării acestuia, urmând ca celelalte motive de apel ce vizează modul de soluționare pe fond a cererii de chemare în judecată să fie avute în vedere și analizate în cadrul soluționării cauzei.

În rejudecare, Curtea a încuviințat și administrat probele cu înscrisuri și cu expertiză tehnică evaluatorie și contabilă.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, instanța de apel nu s-a limitat la susținerea generică în sensul că motivul de nulitate reprezentat de prețul neserios este un motiv de nulitate absolută, și, încălcând principiul disponibilității și dreptului la apărare instituite prin art. 9 și art. 13 C. proc. civ., nu a observat că temeiul de drept al acțiunii este art. 948 C. civ. (1864), și nu art. 1303 sau art. 1294 din același Cod.

Așa cum reiese din considerentele deciziei recurate (2407/28.11.2018), Curtea a reținut că motivele de nulitate absolută invocate de reclamantă sunt prețul neserios și încălcarea prevederilor art. 150 din Legea nr. 31/1990, pe care le-a analizat în ordinea redată, constatând a fi întemeiat exclusiv motivul de nulitate absolută reprezentat de prețul neserios.

De altfel, analizând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte reține că, potrivit celor menționate în acțiunea introductivă, reclamanta a susținut că "….acest contract de vânzare-cumpărare este nul absolut pentru că a fost încheiat cu încălcarea condiției de fond cerută de Legea 31/1990 a societăților comerciale pentru înstrăinarea unui bun imobil de către o societate pe acțiuni", arătând, în acest sens, că respectivul contract de vânzare-cumpărare a cărui nulitate solicită a fi constatată a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 150 alin. (1) din Legea 31/1990 a societăților comerciale.

De asemenea, reclamanta a mai arătat că, un alt motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentei cauze îl constituie lipsa unei evaluări de către un evaluator autorizat a imobilului respectiv, în lipsa căreia s-a ajuns ca prețul la care s-a vândut imobilul să fie sub valoarea de inventar al bunului respectiv. Totodată, recurenta a mai arătat că evaluarea pentru stabilirea prețului vânzării trebuia să fie aprobată prin adunarea generală a acționarilor ce nu a avut loc, iar prin nerespectarea acestei proceduri, s-a concretizat un alt element ce afectează valabilitatea contractului, respectiv neseriozitatea prețului.

Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod corect că motivele de nulitate absolută invocate de reclamantă sunt prețul neserios și încălcarea prevederilor art. 150 din Legea nr. 31/1990.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul invocat de reclamantă, în sensul că respectivul contract de vânzare-cumpărare s-a semnat fără consimțământul acționariatului, deci al vânzătorului, fiind încheiat cu încălcarea art. 948 și următoarele C. civ. și că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu încălcarea prevederilor exprese și imperative ale art. 150 raportat la art. 115 din Legea nr. 31/1990, ce prevăd sancțiunea nulității pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate fără aprobarea prealabilă A.G.E.A., actul de transmitere a unor bunuri ale societății către directorul acesteia având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete, la data încheierii actului juridic.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel s-a pronunțat asupra acestui aspect. Astfel, începând cu cel de al șaptelea paragraf de la pagina 4 a deciziei recurate, instanța de apel a analizat motivul de nulitate absolută reprezentat de încălcarea prevederilor art. 150 din Legea nr. 31/1990, conchizând în sensul că motivul invocat de reclamantă nu este întemeiat, relevante în acest sens fiind considerentele de la paginile 4-5 din decizia recurată. Așa fiind, criticile sunt și lipsite de interes.

Cât privește critica constând în faptul că instanța de apel a ignorat temeiul de drept pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, reprezentat de dispozițiile art. 948 C. civ., încălcând principiul disponibilității și dreptul la apărare, cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește că, în temeiul dreptului de dispoziție al părților, astfel cum este acesta reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputându-și depăși limitele, deoarece obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanția aplicării principiului disponibilității. Soluția rezultă nu numai din art. 9 alin. (2), ci și din art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Numai dacă formulările reclamantului sunt improprii și nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanța este datoare, în baza rolului activ al judecătorului, să solicite precizarea necesară, asigurându-se și în acest mod de respectarea principiului disponibilității.

În jurisprudență, s-a statuat în mod constant că obiectul acțiunii (cererii) nu poate fi nici schimbat, nici depășit, doar temeiul juridic invocat de reclamant nu leagă instanța. În temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății (cauza juridică), instanța fiind datoare să determine cadrul procesual exact.

Din această perspectivă, instanța de recurs constată că, prin hotărârea pronunțată de prima instanță, s-a reținut în considerentele acesteia că prețul este neserios și că sunt incidente prevederile art. 1303 C. civ.

Prin apelul formulat, pârâta C. a invocat faptul că prima instanță a încălcat prevederile art. 1303 C. civ. întrucât, în opinia sa, prețul a fost serios, real și suma a fost plătită prin ordin de plată. Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de apel au fost circumscrise noțiunii de "preț serios" așa cum se reflectă în doctrină și jurisprudență.

Prin urmare, prin apelul formulat, pârâta nu a motivat că prima instanță și-a fundamentat hotărârea pe un temei de drept neinvocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv pe art. 1303 C. civ.. Dimpotrivă, prin cererea de apel, pârâta a solicitat instanței de prim control judiciar să aprecieze ca fiind îndeplinite cerințele art. 1303 C. civ. referitoare la realitatea și seriozitatea prețului.

Așadar, pârâta invocă pentru prima dată în recurs critica referitoare la depășirea limitelor devoluțiunii din perspectiva cauzei juridice a cererii de chemare în judecată.

În altă ordine de idei, nu pot fi primite nici susținerile recurentei, potrivit cărora, pe baza probelor administrate, a făcut dovada că vânzarea s-a făcut cu respectarea condițiilor art. 150 raportat la art. 115 din Legea nr. 31/1990 întrucât, în această etapă procesuală nu mai pot fi puse în discuție sau reinterpretate probele administrate, instanțele devolutive fiind suverane în administrarea și aprecierea probatoriului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, prevalându-se de regula de drept iura novit curia, instanța de apel nu a avut în vedere motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, interpretând actul juridic dedus judecății cu încălcarea principiului disponibilității (art. 9 alin. (2) C. proc. civ. - obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților) și încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 alin. (5) și (6) C. proc. civ.), prin motivarea cererii reclamantei, atât în fapt, cât și în drept, în locul reclamantei și prin adăugarea unui capăt de cerere-restabilirea situației anterioare.

Având în vedere că, prin critica formulată, nu sunt aduse critici deciziei recurate prin încălcarea unor norme de drept material, ci de drept procesual, critica nu poate fi analizată prin prisma motivului invocat, fiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reiterează că, în temeiul dreptului de dispoziție al părților, astfel cum este acesta reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputându-și depăși limitele, deoarece obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanția aplicării principiului disponibilității. Soluția rezultă nu numai din art. 9 alin. (2), ci și din art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Numai dacă formulările reclamantului sunt improprii și nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanța este datoare, în baza rolului activ al judecătorului, să solicite precizarea necesară, asigurându-se și în acest mod de respectarea principiului disponibilității.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte amintește că, potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. civ., obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenția concretă dedusă judecății, iar, în speță, pretenția concretă dedusă judecății, așa cum a fost formulată de reclamantă prin însăși cererea de chemare în judecată vizează constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20 octombrie 2008 la BNP D. din Municipiul Alexandria și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract.

În altă ordine de idei, recurenta susține că instanța de apel a omis să rețină situația de fapt ce reiese chiar din contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită, în care s-a prevăzut în mod expres că imobilul este închiriat pe o perioadă de 10 ani la F. S.A., conform contractului de închiriere nr. x/31.10.2003 și actului adițional nr. x încheiat la 4.10.2004 și că este cesionat în favoarea băncii, conform contractului de cesiune de creanțe nr. x/20.11.2005.

Astfel fiind, cum reclamanta a invocat nulitatea absolută a actului în considerarea obiectivului urmărit în realitate de către părți, respectiv, acela de garantare a îndeplinirii obligațiilor contractuale anterioare conform contractelor mai sus menționate, aspect care a condus la stabilirea de comun acord a unui preț redus, recurenta-pârâtă consideră că nu se pune în discuție viciul de consimțământ, natura cauzei ori inexistența obiectului raportului litigios, ci verificarea existenței vreunei situații de nelegalitate derivate din intenția reală a părților la data încheierii contractului și din consecințele mențiunilor din act referitoare la preț.

Recurenta susține că a făcut dovada faptului că, alături de pârâtul B., a plătit, în perioada 1 noiembrie 2008- noiembrie 2010, suma de 129.360 euro, sumă ce depășește cu mult valoarea imobilului din grila notarială; această situație de fapt este dovedită cu contractul de novație prin schimbare de proprietar nr. 1630/31.10.2008 și cu un extras de cont.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel, în evocarea și judecarea fondului, nu a dat o judicioasă dezlegare în drept pe aspectele de fapt care au rezultat din probele administrate, întrucât părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în deplină cunoștință asupra consecințelor juridice și implicațiilor patrimoniale ale acestuia.

Răspunzând acestor critici, instanța de recurs reține că aspectele referitoare la contractul de închiriere și valoarea reală a vânzării reprezintă aspecte de fapt, care nu pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

A invoca lipsa rolului activ al instanței sau presupuse vicii ale redactării actului de procedură (hotărârea instanței) în condițiile în care niciuna din părți nu a invocat în mod explicit astfel de apărări nu reprezintă altceva decât motive omisso medio, care nu pot fi examinate pentru prima dată în recurs. Altfel, ar însemna ca instanțele să se subroge părților și să formuleze apărări pe care părțile nu au înțeles să le formuleze.

O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1899 din C. civ. de la 1864, a principiului bunei-credințe, a principiului tempus regit actum, cu încălcarea regulii de drept iura novit curia.

Recurenta susține că a dobândit bunul imobil cu bună-credință, deși instanța de apel a susținut că buna-credință nu are nicio relevanță juridică, deoarece pârâta nu a invocat niciun text legal care să înlăture intervenirea sancțiunii nulității absolute a contractului în cazul stipulării unui preț neserios.

Recurenta face referire și la teoria proprietarului aparent, care concretizează principiul validității aparenței în drept, considerând că sunt îndeplinite toate condițiile pentru aplicarea sa.

Consideră că reclamanta nu a răsturnat prezumția de bună-credință a recurentei-pârâte, iar faptul că pârâtul B. a fost de acord cu acțiunea reclamantei dovedește faptul că vrea să scoată bunul din patrimoniul foștilor soți.

Cât privește aplicarea greșită a art. 1899 din C. civ. de la 1864, instanța de recurs reține că, deși recurenta pare a-l invoca în susținerea bunei sale credințe în dobândirea imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută a fost solicitată de reclamantă, acest text de lege privește buna credință în materia prescripției achizitive, adică a acelui mod de dobândire a proprietății prin trecerea unui interval de timp stabilit de lege. În altă ordine de idei, buna credință fiind o chestiune de fapt, nu poate face obiectul unei reevaluări în fața instanței de recurs.

De asemenea, nici presupusa încălcare a principiului tempus regit actum nu poate fi reținută. Deși susține că valabilitatea sau existența unei cauze de nulitate a actului juridic se apreciază la momentul încheierii sale, recurenta-pârâtă nu arată ce normă de drept material a fost greșit aplicată de instanța de apel în virtutea acestui principiu de drept atunci când a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare dedus judecății. În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat acest principiu atunci când a admis apelul pârâtei și a anulat sentința primei instanțe pe considerentul că prima instanță de fond nu a avut în vedere valoarea imobilului în cauză la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, așa cum era firesc, ci la data la care au fost întocmite expertizele.

În final, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., deoarece apelul trebuia admis, iar reclamanta A. S.A. și pârâtul B. obligați la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de susținerea procesului de către pârâtă, reprezentate de taxa judiciară de timbru, onorarii experți și onorariu avocat pe cale separată.

Critica nu poate fi primită, întrucât fundamentul cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Or, la data la care a fost admis apelul și anulată sentința primei instanțe de fond apelate (prin decizia civilă nr. 537 A din 15 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă), culpa procesuală nu era încă stabilită, întrucât instanța a reținut cauza pentru evocarea fondului în condițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., acordând în acest sens termen la data de 17 mai 2017. Abia prin decizia civilă nr. 2407 din 28 noiembrie 2018, pronunțată în același dosar, Curtea a soluționat cauza pe fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, pârâta fiind, astfel, în culpă procesuală.

Printr-o ultimă critică, recurenta susține că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a apreciat că reclamanta ar fi formulat un al doilea capăt de cerere prin care a solicitat repunerea părților în situația anterioară, ceea ce nu poate fi primit, având în vedere că judecătorul nu are voie să se substituie părții și să introducă noi capete de cerere în locul reclamantei.

Cu toate că, printr-o altă critică la care s-a răspuns mai sus, recurenta a invocat aspecte similare, Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. civ., obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenția concretă dedusă judecății, iar, în speță, pretenția concretă dedusă judecății, așa cum a fost formulată de reclamantă prin însăși cererea de chemare în judecată vizează constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20 octombrie 2008 la BNP D. din Municipiul Alexandria și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract.

Prin urmare, critica este infirmată de însuși conținutul cererii de chemare în judecată.

Constatând, așadar, că niciuna dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă nu relevă incidența motivelor de casare invocate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 2407 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 2407 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.