ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 518/2025

Ședința publică din data de 27 februarie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, la data de 2.11.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. S.R.L. și F. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 861, art. 1254 și art. 1325 C. civ., să se constate, în principal, nulitatea absolută totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007 de Biroul Notarilor Publici Asociați G. și H., încheiat între pârâta A., în calitate de vânzător, și pârâtul B., în calitate de cumpărător, privind imobilul teren cu vegetație forestieră în suprafață de 1.670.000 mp, rezultată din acte (suprafața rezultată din măsurători fiind de 1.654.987 mp), situat în comuna Băleni Romani, Băleni, județul Dâmbovița, tarlaua x, parcela x, UP IX NEAGRA, UA 2-6, 16, 15, având număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a UAT Băleni; nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.02.2008 de BNP I., prin care s-au transmis proprietatea, folosința și posesia asupra imobilului descris la pct. 1 de pârâtul B. către pârâții C. și D., în calitate de cumpărători; nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.10.2014 de Societatea Profesională Notarială I. și J., prin care s-au transmis proprietatea, folosința și posesia asupra imobilului descris la pct. 1 de pârâții C. și D. către pârâta E. S.R.L.; nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.02.2015 de Societatea Profesională Notarială K., prin care s-au transmis proprietatea, folosința și posesia asupra imobilului descris la pct. 1 de pârâta E. S.R.L. către pârâta F.. În temeiul dispozițiilor art. 33 alin. (1) și (2) din Legea nr. 7/1996 și ale art. 907 și art. 908 C. civ., reclamantul a solicitat rectificarea tuturor cărților funciare deschise la OCPI Dâmbovița pentru imobilul în suprafață de 1.670.000 mp (suprafața rezultată din măsurători fiind de 1.654.987 mp), teren forestier înscris în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Codri Verzi, situat în extravilanul comunei Băleni, județul Dâmbovița, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, în sensul radierii mențiunilor din aceste cărți funciare și înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În subsidiar, în ipoteza în care instanța ar constata nulitatea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007 și ar dispune menținerea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, menționate la pct. 2, 3 și 4 în cererea de chemare în judecată, repunerea în situația anterioară fiind împiedicată, a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 233.800 euro, echivalentă în RON la cursul de schimb valutar de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente, începând cu data încasării sumelor până la plata efectivă, reprezentând prețul obținut în baza contractului nr. x/18.12.2007.

În cazul respingerii petitului prin care s-a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007, în baza dispozițiilor art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997 și ale art. 1701 alin. (1) și (2) C. civ., cu modificările și completările ulterioare, a cerut obligarea pârâtei A. la plata sumei de 233.800 euro, echivalentă în RON la cursul de schimb valutar de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente, începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă.

În ipoteza admiterii capătului de cerere privind anularea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.02.2008, (fiind constatată și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007) și menținerii contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente menționate la pct. 3 și 4 în cerere, repunerea în situația anterioară fiind împiedicată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 229.596 euro, echivalentă în RON la cursul de schimb valutar de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente, începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă, reprezentând diferența de preț menționată în contractul nr. x/18.12.2007 și în contractul nr. x/05.02.2008 (identificate la pct. 1 și 2 din cerere).

De asemenea, în temeiul art. 68 alin. (1) și (2) C. proc. civ., reclamantul a formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de intervenient forțat, a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița.

Pârâții C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a Statului Român; excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor; excepția lipsei de interes a Statului Român în formularea cererii de chemare în judecată, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiunea privind rectificarea cărții funciare pentru imobilul în suprafață de 1.670.000 mp (rezultată din măsurători, 1.654.987 mp) teren forestier situat în extravilanul comunei Băleni, județul Dâmbovița, tarlaua x, parcela x, având număr cadastral x. Pe fondul cauzei, au susținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat constatarea nulității unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință, fără a se revendica bunul.

Pârâta E. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a ridicat excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii; de asemenea, a depus cerere de chemare în garanție a numitei A., întemeiată pe garanția pentru evicțiune, în legătură cu imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.12.2007, solicitând plata tuturor sumelor la care acesta va fi obligat față de reclamantul Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Roman. Totodată, a formulat cerere de intervenție forțată a Comisiei Județene Dâmbovița pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și Comisiei Locale Băleni pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Pârâta A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, excepția prescripției în ceea ce privește cererea privind dobânda solicitată de reclamant, în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Prin încheierea din 19 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de introducere forțată în cauză a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița, formulată de reclamant; a respins, ca inadmisibilă, cererea de introducere forțată în cauză a Comisiei Locale Băleni pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv a Comisiei Județene Dâmbovița pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, formulată de pârâtul B.; a admis în principiu cererea de chemare în garanție a pârâtei A., formulată de pârâtul B..

Prin încheierea din 30 mai 2018, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița.

La 18 iunie 2018, reclamantul a depus precizări cu privire la temeiul juridic al acțiunii, iar la 9 aprilie 2019, a indicat regimul juridic al imobilului în litigiu.

La termenul din 11 septembrie 2019, excepțiile invocate de pârâți au fost unite cu fondul, iar la termenul din 23 octombrie 2019 a fost unită cu fondul și cererea de repunere în termenul de invocare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului.

Prin sentința nr. 1856 din 20 noiembrie 2019, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins cererea pârâtului B. de repunere în termenul de invocare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului și a respins excepția ca fiind formulată cu depășirea termenului legal; a respins excepția lipsei calității procesuale active a Statului Român, invocată de pârâții C. și D.; a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor, ridicată de pârâții C., D. și B.; a respins excepția lipsei de interes a Statului Român, invocată de pârâții C., D. și B.; a respins excepția prescripției dreptului de a solicita rectificarea cărții funciare, invocată de pârâții C., D. și B.; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește dobânda legală, invocată de pârâta A.; a respins cererea de chemare în garanție a pârâtei A. formulată de pârâtul B.; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâta A., obligând-o pe aceasta să plătească reclamantului suma de 233.800 euro, echivalentă în RON la cursul de schimb valutar de la data plății, precum și dobânda legală aferentă, începând cu 18.10.2016; a respins acțiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții B., E. S.R.L., F. S.R.L., C. și D.; a admis, în parte, cererile pârâților B., E. S.R.L. și F. S.R.L., obligându-l pe reclamant la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către fiecare dintre pârâții menționați.

Prin decizia nr. 2268 din 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile principale declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, și de pârâta A., precum și apelul incident formulat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 1856 din 20 noiembrie 2019 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, apelanții fiind obligația la plata către intimata E. S.R.L. a sumei de 3.331,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia nr. 2594 din 24 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de pârâta A. împotriva deciziei nr. 2268 din 22 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Prin decizia nr. 948 din 9 mai 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile principale formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, și de pârâta A., precum și apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 1856 din 20 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți E. S.R.L., F. S.R.L., C. și D..

Împotriva deciziei nr. 948 din 9 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat recurs reclamata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, precum și pârâta A..

7.1. Recursul reclamantei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, a arătat că instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 (în forma avută în vigoare la data reconstituirii dreptului de proprietate), la momentul elaborării documentației de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la suprafața de teren de 167 ha cu vegetație forestieră, în scopul finalizării procesului de restituire, statul, prin instituțiile abilitate - unitățile și subunitățile silvice din subordinea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva - punea la dispoziția comisiilor locale, în vederea reconstituirii către persoanele îndreptățite, inclusiv terenurile care se regăseau la momentul cererii de restituire în domeniul public. Însă, prin derogare de la prevederile legii generale în materie, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nu s-a mai instituit condiția trecerii acestora din domeniul public în domeniul privat al statutului.

Recurenta a apreciat că, în raport de prevederile legale menționate, instanța de apel a considerat, în mod eronat, că trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat a acelor suprafețe de teren forestier pentru reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar operează de drept, ca efect al reconstituirii dreptului de proprietate.

Or, pentru trecerea din domeniul public în domeniul privat a suprafețelor de teren în vederea reconstituirii dreptului de proprietate privată era necesară adoptarea unor acte normative în acest sens, față de dispozițiile Legilor nr. 213/1998 și nr. 18/1991.

Recurenta a afirmat că argumentul instanței de apel, conform căruia anularea contractelor de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul în suprafață de 167 ha teren vegetație forestieră, ar încălca justul echilibru dintre interesul general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, este subiectiv și nu are temei legal.

În ceea ce privește motivul de nulitate invocat cu privire la contractele de vânzare-cumpărare, întemeiat pe prevederile Codului silvic - Legea nr. 46/2008, a susținut că, în mod eronat, s-a reținut că nulitatea este sancțiunea ce intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic civil, condițiile de valabilitate impuse de lege, fiind mijlocul juridic prin care se restabilește legalitatea încălcată și că orice cauză de nulitate trebuie să fie contemporană cu momentul perfectării actului juridic.

A apreciat că titlul primei vânzătoare, pârâta A., a fost anulat prin hotărâre judecătorească, aspect care este de natură să atragă aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, respectiv anularea contractelor de vânzare cumpărare subsecvente.

A susținut că, în mod subiectiv și eronat, curtea a reținut că de la aplicarea acestui principiu există și excepții, care ocrotesc buna credință a dobânditorului, precum și securitatea/stabilitatea circuitului civil, în baza art. 901 alin. (1) și (2) C. civ.

Recurenta a considerat că în mod greșit s-a reținut că buna credință se prezumă și că poate fi constatată numai în raport de demersurile efectuate de cumpărători, prealabil încheierii contractului, în scopul aflării situației juridice a imobilului și înlăturării oricărui echivoc referitor la diligența depusă pentru a afla dacă imobilul era revendicat în cadrul unei acțiuni în justiție sau al altei proceduri legale instituite.

A afirmat că imobilul care a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată era înscris în amenajamentele silvice ale Ocolului Silvic Bucșani (actuala Direcție Silvică Dâmbovița), care se află în subordinea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, administratorul fondului forestier național, precum și în proprietatea publică a Statului Român, și că nu putea constitui obiectul restituirii în forma întreprinsă de comisiile locale și județene de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

A menționat că Legea nr. 18/1991 prevede, la art. 35 coroborat cu art. 5, că terenurile care figurau în amenajamentele silvice până la data de 1 ianuarie 1990 erau în proprietatea publică a statului și, contrar celor reținute de judecătorul fondului, Codul silvic în vigoare la data încheierii primului act de vânzare-cumpărare (Legea nr. x/1996) conținea prevederi similare celor din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 26/1996, în sensul că restituirea terenului, obiect al actelor subsecvente de înstrăinare, prin titlul de proprietate anulat prin decizia civilă nr. 2093/18.10.2016, s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 213/1998.

Având în vedere că printr-o hotărâre judecătorească definitivă (decizia nr. 2093/18.10.2016) s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Dâmbovița nr. 34/19.12.2005, precum și a tuturor actelor subsecvente cu privire la cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a pârâtei A. și a titlului de proprietate nr. x/23.05.2005 emis în favoarea acesteia, recurentul a considerat că se impune repunerea în situația anterioară, mai ales că terenul din titlul anulat aparținea domeniului public.

A făcut referire la dispozițiile art. 136 din Constituție, art. 5 din Legea nr. 18/1991 și la art. 11 din Legea nr. 231/1998, arătând că bunurile care fac parte din proprietatea publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, acestea neputând fi înstrăinate, ci putând face obiect al dreptului de administrare. Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilității dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută.

În aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit efectum, a susținut că sancțiunea nulității are ca efect atât desființarea retroactivă a actului inițial, respectiv a titlului de proprietate nr. x/23.05.2005, cât și desființarea actelor juridice de înstrăinare subsecvente. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării celui inițial privește efectele față de terți, care decurg din principiile retroactivității și al restituirii prestațiilor și nemo plus iuris transfere (ad alium) potest quam ipse habet (nicio persoană nu poate transmite un drept pe care nu îl are).

A menționat că actele de înstrăinare anterior enunțate au caracter subsecvent emiterii titlului de proprietate nr. x/23.05.2005.

În speță, pârâta A. a dispus de dreptul său de proprietate printr-un contract de vânzare-cumpărare, iar anularea titlului de proprietate are ca efect pierderea retroactivă a dreptului de proprietate asupra terenului cu destinație forestieră în suprafață de 167 ha, astfel că aceasta nu putea dispune cu privire la un drept pe care nu l-a avut niciodată.

Prin urmare, nici pârâții, în calitate de cumpărători ai terenului, nu puteau dispune cu privire la acest drept prin actele de înstrăinare.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii), actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilității dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută, iar soluția adoptată de instanță, anume aceea de a plăti reclamantului prețul prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/18.12.2007, nu echivalează cu o restituire în echivalent, câtă vreme prețul este rezultatul negocierii părților, în determinarea acestuia un rol important avându-l factorul subiectiv, precum și raportarea la o serie de elemente exterioare decurgând din jocul cererii și al ofertei.

Or, esențial pentru adevăratul proprietar este faptul că acestuia trebuie să i se asigure o reparație echitabilă, care poate consta fie în restituirea în natură a imobilului, fie în acordarea de drepturi bănești în acord cu valoarea de circulație actuală a imobilului.

7.2. Recursul reclamantului Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român

Prin recursul formulat, recurentul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate, admiterea capătului principal de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și rectificarea cărților funciare deschise la OCPI Dâmbovița pentru imobilul, în suprafață de 1.670.000 mp (suprafața rezultată din măsurători - 1.654.987 mp), teren forestier înscris în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Codrii Verzi, situat în extravilanul comunei Băleni, județul Dâmbovița, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, prin radierea tuturor mențiunilor înscrise în aceste cărți funciare și înscrierea dreptului de proprietate, în favoarea reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate prin aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care reglementează reconstituirea dreptului de proprietate privată, prin raportare la apartenența/neapartenența terenurilor reconstituite la domeniul public al statului.

Recurentul a arătat că dispozițiile normative care au ca obiect de reglementare restituirea în natură a terenurilor forestiere care fac parte din domeniul public al statului sunt prevăzute la art. 45 din Legea nr. 18/1991 și art. 24-26 din Legea nr. 1/2000, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, obiectul dreptului de reconstituire fiind acele terenuri forestiere care s-au aflat în proprietatea persoanelor fizice, au intrat în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale și se află în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva.

A menționat că, inițial, suprafața ce putea fi restituită era limitată la 10 ha de proprietar deposedat, însă, prin modificarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, persoanele fizice au avut posibilitatea să solicite întreaga diferență dintre suprafața primită și suprafața avută în proprietate. În acest caz, restituirea terenurilor aflate în proprietatea publică a statului către foștii proprietari a presupus, inițial, trecerea terenurilor forestiere respective din proprietatea publică a statului în proprietatea sa privată.

Chestiunea juridică analizată de instanța de fond a avut în vedere schimbarea regimului juridic la momentul emiterii titlului de proprietate nr. x/23.05.2005, din domeniul public al statului în domeniul privat, întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În opinia sa, interpretarea curții, potrivit căreia trecerea din regimul public în cel privat operează ope legis este eronată, deoarece permite posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri provenind din proprietatea publică a statului, cu încălcarea prevederilor constituționale cuprinse la art. 136 alin. (2) și (4), această interpretare aducând atingere dreptului de dispoziție, ca prerogativă a dreptului de proprietate publică a statului, întrucât înlătură posibilitatea de a dispune în mod liber de bunurile din patrimoniul său. Prin îngrădirea dreptului de dispoziție se aduce atingere prevederilor cuprinse la art. 136 alin. (2) din Constituție, care consacră principiul potrivit căruia proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege.

A învederat că o lege specială poate institui o derogare de la legea generală în aceeași materie, în acord cu principiul de drept specialia generalibus derogant și cu normele de tehnică legislativă în vigoare, însă printr-o derogare nu pot fi lipsite de eficiență dispoziții din legea fundamentală, ca în litigiul pendinte.

Recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, ignorând faptul că atât titlul de proprietate, cât și actele care au stat la baza emiterii acestuia, inclusiv procesul-verbal de punere în posesie au fost constatate nule prin decizia civilă nr. x/18.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2015, potrivit principiului restitutio in integrum, terenul reintrând în proprietatea publică a statului, aspect care se impune în prezenta cauză în baza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește considerentele curții cu referire la respingerea primului capăt de cerere, prin care s-a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, pe motiv că nu păstrează justul echilibru între interesul general al comunității și drepturile pârâților, în legătură cu care s-a apreciat că pârâții beneficiază, la momentul actual, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurentul a susținut că acest articol conține trei norme distincte: prima îmbracă un caracter general și enunță principiul respectării proprietății; cea de-a doua figurează în secunda frază a primului alineat, vizând privarea de proprietate, pe care o supune anumitor condiții, iar cea de-a treia recunoaște statelor puterea de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general.

Orice măsură de ingerință în exercitarea dreptului la respectarea proprietății trebuie să asigure un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, scopul vizat prin legile edictate în materia reconstituirii dreptului de proprietate privată fiind acela de a atenua efectele abuzurilor patrimoniale cauzate de regimul comunist, obiectivul general trebuind să fie considerat legitim, deoarece servește în mod efectiv unei cauze de utilitate publică.

A făcut referire la cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care s-a statuat că atenuarea nedreptăților din trecut nu trebuie să creeze noi nedreptăți disproporționate, și a arătat că anularea contractelor de vânzare-cumpărare, justificată de împrejurarea că nu s-a respectat procedura de schimbare a regimului juridic a terenului ce a făcut obiectul înstrăinărilor succesive, respectă cerința existenței unei proporționalități între apărarea intereselor generale ale societății contra imperativul apărării drepturilor fundamentale ale particularilor.

În ceea ce privește cauza de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare ce fac obiectul primului capăt de cerere, întemeiată pe prevederile Codului silvic, a arătat că în mod eronat, curtea de apel a reținut că "dispozițiile legale invocate de apelant nu erau în vigoare la momentul reconstituirii dreptului de proprietate cu privire la terenul în litigiu și nici la momentul încheierii primului act de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită", față de faptul că nulitatea trebuie să fie contemporană momentului încheierii actului juridic.

Însă, la momentul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei A. și încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/18.12.2007 de Biroul Notarilor Publici Asociați G. și H., respectiv sub nr. x/05.02.2008 de Biroul Notarului Public I., era în vigoare Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic, care impunea respectarea dreptului de preemțiune la înstrăinarea terenurilor forestiere.

Recurentul a arătat că în apel s-a criticat raționamentul primei instanțe, accentuându-se echivalența dintre dispozițiile Codul silvic - Legea nr. 26/1996 și ale Legii nr. 46/2008, însă curtea, în rejudecare, încălcând dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., a omis să analizeze dacă actele de înstrăinare a căror nulitate s-a constatat au fost încheiate cu respectarea/nerespectarea dreptului de preemțiune, limitându-se să respingă acest temei de nulitate în considerarea unor argumente ce țin de principiul tempus regit actum.

7.3. Recursul pârâtei A.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta A. a arătat că dispozițiile art. 1254 C. civ., avute în vedere de instanța de apel, sunt reglementate în Titlul II din C. civ. - Izvoarele obligațiilor, Capitolul I - Contractul, Secțiunea 4 - Nulitatea contractului, Subsecțiunea I - Dispoziții generale. A învederat că nu a fost admisă cererea privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare contestate de reclamant. Acesta nu a fost parte contractantă, iar temeiul de drept reținut de instanța de apel, art. 1254 C. civ., nu este aplicabil.

Recurenta a afirmat că instanța de apel a menținut interpretarea greșită a prevederilor art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997. Or, ipoteza avută în vedere de legiuitor constă în emiterea unui titlu de proprietate asupra unui teren în favoarea unei persoane care nu are niciun drept, cu prejudicierea persoanei îndreptățite, fost proprietar, iar nu Statul Român, prin diverși reprezentanți ai săi.

În cazul constatării nulității absolute a titlului de proprietate, a arătat că beneficiarul este obligat să remită prețul actualizat proprietarului rămas fără teren, situație fără legătură cu prezentul litigiu.

Recurenta a susținut că, de altfel, titlul ce i-a fost emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost anulat pentru două motive, unul de fond, întrucât terenul solicitat nu ar fi aparținut în întregul său autorului său, iar altul de formă, deoarece Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a încălcat H.G. nr. 890/2005 la momentul validării propunerii Comisiei Locale. Ambele motive presupun o greșeală a reprezentanților reclamantului, iar aceasta nu îi poate fi imputată, cu atât mai mult cu cât nici până la acest moment nu i-a fost soluționată cererea de retrocedare a terenului.

A susținut că a fost de bună credință în ceea ce privește solicitarea terenului, fiind aplicabile dispozițiile art. 1649 C. civ.

Prin întâmpinarea formulată la 8 noiembrie 2023, la recursul pârâtei A., recurentul reclamant Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a invocat excepția nulității din perspectiva nemotivării corespunzătoare dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 488 C. proc. civ., afirmând că aspectele expuse în cuprinsul acestuia reprezintă o redare fidelă a celor invocate în calea de atac declarată în primul ciclu procesual. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 13 noiembrie 2023, intimatele pârâte E. S.R.L. și F. S.R.L. au depus întâmpinare la recursul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, solicitând, în principal, anularea recursului declarat de această parte pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Aceeași excepție cu aceeași motivare a fost invocată de intimatele pârâte E. S.R.L. și F. S.R.L. prin întâmpinările formulate la 13 noiembrie 2023 la recursurile declarate de pârâta A. și de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român. În subsidiar, au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

La 12 decembrie 2023, intimații C. și D. au depus note de ședință, prin care au formulat concluzii de respingere a recursurilor declarate, solicitând respingerea acestora și menținerea deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică.

Note de ședință a depus și intimatul B., la data de 12 decembrie 2023, prin care a solicitat anularea, în baza art. 489 raportat la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a motivului de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ, invocat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

Prin notele de ședință depuse la aceeași dată, intimatul B. a formulat concluzii de respingere, ca nefondat, a recursului declarat de pârâta A..

La 15 decembrie 2023, intimatele pârâte E. S.R.L. și F. S.R.L. au depus răspuns la întâmpinarea recurentului reclamant Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român.

La 12 ianuarie 2024, recurentul reclamant Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a depus răspuns la întâmpinările intimaților pârâți E. S.R.L., F. S.R.L., C. și D., precum și la notele de ședință formulate de intimatul B..

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheiere, au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, și A. împotriva deciziei nr. 948 din 9 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și a fost fixat termen de judecată la 16 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul poartă asupra unei acțiuni în constatarea nulității absolute a patru contracte de vânzare cumpărare succesive, în condițiile în care titlul de proprietate asupra bunului supus înstrăinării constând în 167 ha pădure, al primului deținător, A., întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, a fost anulat într-un litigiu anterior, cu motivarea că partea în cauză nu a făcut dovada proprietății în vederea reconstituirii dreptului de proprietate cu privire la suprafața de teren cu vegetație forestieră solicitată și că actele de reconstituire a dreptului de proprietate au fost emise de autoritățile competente cu încălcarea dispozițiile art. 5 lit. b) și art. 79 din H.G. nr. 280/2005.

Instanțele devolutive au admis petitul subsidiar formulat de reclamant și au obligat primul deținător, respectiv pe pârâta A., să plătească adevăratului proprietar, Statul român, prețul încasat prin contractul de vânzare cumpărare în aplicarea art. III alin. (2)

4

din Legea 169/1997, menținând contractele succesive de înstrăinare pe principiul bunei credințe a subdobânditorilor cu titlu oneros.

Recursurile declarate de Ministerul Finanțelor și de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, în reprezentarea Statului Român, sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte observă că cererile de recurs conțin critici comune referitoare la modalitatea în care instanța de apel a reținut că, în cauză, operează excepțiile de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, respectiv buna credință a terțului subdobânditor și siguranța circuitului juridic, și a analizat existența unei ingerințe în dreptul de proprietate privată, plecând de la premisa că bunul a trecut legal din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ teritoriale care a făcut reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

Astfel, recurenții au apreciat că, în mod eronat, instanța de apel a constatat că schimbarea regimului juridic al bunului a operat de drept prin efectul legii, în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, care dispune că trecerea efectivă a terenurilor în proprietate privată se va face cu ocazia punerii în posesie, și că s-ar afla în situația invocării împotriva particularului a culpei autorității. Au susținut că, în realitate, era necesară o hotărâre de guvern care să dispună asupra trecerii unui bun din domeniul public al statului în domeniul unității administrativ teritoriale.

Critica, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este întemeiată, întrucât, astfel cum dispune Legea nr. 213/1998, pentru schimbarea regimului juridic al unui teren ce face parte din domeniul public era necesară adoptarea unui act normativ individual la nivelul autorității executive centrale, respectiv o hotărâre de guvern care să dispună asupra transferului în domeniul privat.

De altfel, această chestiune a fost dezlegată cu putere obligatorie prin Decizia nr. 23/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizie prin care s-a stabilit, referitor la trecerea terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, că sintagma "în condițiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat că "dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalitățile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică", că "un bun aflat în domeniul public de interes național nu poate fi lăsat la dispoziția unei instituții de interes județean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietății publice", respectiv că "atunci când s-a dorit trecerea unor terenuri în domeniul privat, Guvernul României a emis hotărâri în acest sens, identificând în concret (în anexa nr. 9 la Hotărârea Guvernului nr. 131/2008) suprafețele de teren indispensabile activității de cercetare".

În același sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 748/2015 că "bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, sub nicio formă, însă legiuitorul a prevăzut, astfel cum s-a arătat anterior, un mecanism care să asigure posibilitatea statului de a stinge regimul de proprietate publică, respectiv prin trecerea bunului în cauză din proprietatea publică a statului în cea privată a acestuia. Aplicarea acestui mecanism cunoaște două limitări, respectiv în situațiile în care bunul face parte din proprietatea publică potrivit Constituției sau legea interzice expres trecerea anumitor bunuri în proprietatea privată a statului. În consecință, Curtea reține că instanțele judecătorești sunt cele în măsură să verifice dacă reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ - teritoriale s-a realizat ulterior trecerii acestor bunuri în proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ- teritoriale, după caz, cu respectarea procedurii menționate, respectiv cu îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituție sau prin lege nu se prevede altfel în condițiile în care niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât cu respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998." (paragraful 28).

Prin urmare, întrucât terenul în litigiu era inclus într-un amenajament silvic care, potrivit art. 5 și 35 din Legea nr. 18/1991, face dovada dreptului de proprietate publică al statului, situație necontestată, stingerea acestui drept nu putea opera în condițiile reținute de instanța de apel, ci exclusiv prin adoptarea unei hotărâri de guvern potrivit art. 9 - 10 din Legea nr. 213/1998.

Cu toate acestea, validarea motivului de recurs astfel formulat nu duce la admiterea recursurilor întrucât li se opune corecta reținere a celorlalte principii de drept care concurează la salvgardarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului, odată ce acesta a intrat în circuitul civil.

Astfel, corect instanța de apel a reținut că se opun desființării actelor subsecvente emiterii titlului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, ce a fost anulat într-o procedură jurisdicțională anterioară, principiul ocrotirii bunei credințe și cel al publicității imobiliare de vreme ce subdobânditorii au dobândit cu bună credință un drept real înscris în cartea funciară.

În plus, a apreciat că anularea contractelor de vânzare ar fi de natură a încălca obligația de just echilibru între interesul general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului în situația invocării împotriva particularului a culpei autorității publice care a schimbat nelegal regimul juridic al terenului.

Aserțiunile sunt corecte, întrucât anularea titlului de proprietate, în condițiile în care către statul, prin autoritățile sale, a introdus imobilul în circuitul civil, împrejurare ce a permis intrarea acestuia în proprietatea unor particulari, reprezintă o ingerință sancționată în mod constant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Această ingerință, deși are o bază legală și urmărește un scop legitim, este disproporționată în privința dreptului de proprietate și a siguranței circuitului civil pe care statul trebuie să le garanteze particularilor.

În mod corect instanța de apel a concluzionat că "aparența de legalitate deplină a dobândirii bunului, implicarea autorităților statului în procesul de recunoaștere a dreptului de proprietate, precum și lăsarea bunului spre liniștită folosire pârâților o perioadă atât de lungă de timp fac pe deplin justificată constatarea că pârâții, în calitate de persoane care au dobândit dreptul de proprietate al terenurilor în litigiu prin acte juridice translative de proprietate cu titlu oneros, respectiv prin contract de vânzare cumpărare, beneficiază la momentul actual de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Europeană s-a pronunțat în numeroase rânduri în sensul că acest articol protejează drepturi efective și concrete, or, tocmai folosirea cu bună credință timp îndelungat a unui bun, ca o consecință a unei situații generate de către autoritățile statului, reprezintă tocmai dovada caracterului efectiv și concret. Pierderea subită a posibilității de a dispune de bunul lor, obținut în condițiile arătate, reprezintă practic o ingerință nepermisă în dreptul de proprietate al pârâților atâta timp cât aceștia se bucură de efectele unor acte pe care le apreciază în mod rezonabil justificate".

De altfel, articolul 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală [Fostul rege al Greciei și alții împotriva Greciei (MC) nr. 25.701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII]. În plus, orice ingerință în folosința acestui drept trebuie să aibă un scop legitim. De asemenea, în cauzele care implică o obligație pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru lipsa de acțiune din partea statului. Atât o atingere adusă respectării bunurilor, cât și abținerea de la a acționa trebuie să păstreze un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (James și alții împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 46, seria x nr. x, și Fostul Rege al Greciei și alții, menționată anterior, pct. 87).

Înalta Curte reține, la rândul său, că incidența garanțiilor antrenate de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea pârâților în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei a fost în mod judicios realizată de curtea de apel, critica recurenților vizând aplicarea greșită a normelor convenționale în speță neputând fi primită.

Astfel, deși nu se poate nega legitimitatea unui scop prin care se urmărește restabilirea legalității, având în vedere că norme referitoare la protecția domeniului public sunt de ordine publică, fiind menite să ocrotească un interes public, Înalta Curte apreciază că eventuala constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare urmată de pierderea definitivă a bunului de către pârâți ar compromite justul echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, ocrotite de Convenție.

În acest context, în cauză s-a reținut constatat culpa autorităților statului la emiterea titlului de proprietate anulat în litigiul anterior și faptul trecerii unui interval de timp îndelungat de la emiterea titlului de proprietate până la formularea prezentei acțiunii de constatare a nulității absolute, timp în care dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară, iar persoana în favoarea căreia s-a emis titlul de proprietate a exercitat nestingherită toate prerogativele dreptului de proprietate, înstrăinând bunul în mod valabil.

Instanța europeană a statuat în mod constant că îndreptarea eventualelor erori ale autorităților nu trebuie să afecteze particularii interesați în cauză și care au fost de bună-credință (Cauza Amurăriței din 23 septembrie 2008, paragraful 36; Gashi împotriva Croației, paragraful 40; Ioan împotriva României, paragraful 55).

De asemenea, astfel cum au statuat instanțele devolutive, anularea titlului de proprietate a fost justificată de reclamant în mod exclusiv prin fapte imputabile autorităților administrative, entități care au avut, însă, ocazia să verifice dacă sunt într-adevăr îndeplinite condițiile pentru eliberarea titlului de proprietate și să prevină crearea unui drept de proprietate contrar legii, redeschiderea procedurilor de reconstituire în condițiile arătate punând în discuție inclusiv încălcarea principiului securității raporturilor juridice.

Înalta Curte, având în vedere toate aceste elemente, luând în considerare că prezenta acțiune a fost formulată la un interval de timp considerabil de la data emiterii titlului de proprietate contestat, perioadă în care pârâta A. a exercitat plenar atributele dreptului de proprietate asupra terenului pentru care a fost emis titlul, constată că instanța de prim control judiciar a apreciat corect că în cauză nu se poate considera că prin anularea titlului, fundamentată tocmai pe lipsa unui titlu de proprietate valabil în patrimoniul acestei pârâte, se respectă raportul de proporționalitate invocat în aplicarea garanțiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței incidente a instanței europene, considerente valabile și cât privește anularea actelor subsecvente.

În acest context, aprecierile recurenților referitoare la existența unor cauze de nulitate prevăzute în Codurile silvice care s-au succedat în această perioadă (Legea nr. 26/1996, respectiv Legea nr. 46/2008) în cazul înstrăinării unui bun aparținând domeniului silvic, proprietate publică a statului, inclusiv cât privește dreptul de preemțiune al statului, nu sunt de natură a infirma raționamentul juridic al instanței de apel care a apreciat că protecția dreptului de proprietate privată prin normele convenționale primează asupra oricărei cauze de nulitate ce ar putea fi invocată întemeiată pe dreptul pozitiv național.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că se impune respingerea acestor recursuri.

Recursul declarat de recurenta pârâtă A. este, de asemenea, nefondat.

În ceea ce privește aplicarea, de către instanțele devolutive, a dispozițiilor art. 1254 C. civ. și pe cele ale art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 167/1997, considerate de către recurentă ca fiind străine de cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că temeiul juridic al admiterii în parte a acțiunii formulate a fost reprezentat de restituirea prestațiilor în baza unui act deja declarat nul printr-o hotărâre judecătorească, respectiv titlul de proprietate al pârâtei.

În acest context, curtea a făcut trimitere la dispozițiile art. 1254 alin. (3) C. civ., conform cărora "În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639 - 1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu". Conform art. 1639 C. civ., restituirea prestațiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit, iar art. 1640 alin. (1) din același act normativ prevede că "Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent".

În raport de aceste coordonate, Înalta Curte apreciază că, față de temeiul juridic invocat cât privește restituirea prestațiilor în echivalent, având la bază desființarea titlului de proprietate al pârâtei A., în mod corect instanța de apel a considerat că în prezentul litigiu nu se impune a se analiza din nou calitatea de proprietar sau dreptul efectiv al statului de a primi imobilul sau modalitatea de preluare a acestuia, ci doar a se dispune repunerea părților în situația anterioară emiterii titlului de proprietate, conform art. 1254 C. civ., situația anterioară emiterii titlului fiind aceea în care Statul Român (indiferent de titularul efectiv) era proprietar al imobilului, neavând relevanță calitatea de proprietar abuziv sau nu.

Doar în ceea ce privește evaluarea întinderii prejudiciului curtea a avut în vedere norma de drept contestată, aspect care nu a fost combătut prin recursul declarat de această parte, reținând că este evident scopul legiuitorului de a despăgubi în final pe cel care nu mai are proprietatea efectivă a bunului, indiferent de calitatea sa, astfel, în situația în ca