ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2090/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2090/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 2090/2016
Asupra recursurilor constată
următoarele:
Prin Sentința civilă nr.
4264 din 23 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/231/2011 al
Judecătoriei Focșani s-au respins ca neîntemeiate excepțiile
inadmisibilității acțiunii, lipsei calității
procesuale active și lipsei interesului reclamantei A., s-a admis
acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâților B., C.
și D. și în consecință s-a constatat nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21
octombrie 2008 încheiat între D. și C. precum și a contractului de
vânzare-cumpărare din 24 decembrie 2008 încheiat între D. și B. cu
privire la suprafața totală de 259 ha teren pădure. S-a admis în
parte cererea de intervenție în nume propriu formulată de E., cu
privire la constatarea nulității absolute a celor două contracte
de vânzare-cumpărare pentru suprafața de teren vândută cu
depășirea celei de 259 ha teren anterior menționată.
Pentru a pronunța această
soluție instanța a reținut în esență că
reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor
de vânzare-cumpărare indicate în petitul acțiunii respectiv:
-contractul de vânzare-cumpărare
din 16 mai 2007 prin care D. a vândut pârâților F. și G.cota de ½ din
suprafața de 108 ha pădure;
-contractul de vânzare-cumpărare
din 10 decembrie 2008 prin care cota de ½ din suprafața ce a făcut
obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 16 mai 2007 a fost
revândută împreună cu cota indiviză de ½ a lui D. către
firma SC H. SRL;
-contractul de vânzare-cumpărare
din 21 octombrie 2008 prin care D. a vândut soacrei sale C. cota de ½ din
suprafața de 410 ha/pădure;
-contractul de vânzare-cumpărare din
24 decembrie 2008 prin care D. a vândut fiului său, B., suprafața de
113 ha din restul rămas în proprietatea sa, respectiv din suprafața
de 205 ha, cu motivarea că acestea sunt încheiate cu
rea-credință, prin încălcarea normelor legale imperative, în baza
unui titlu de proprietate declarat nul.
Invocând dispozițiile art. 948,
art. 968 C. civ., dispozițiile Legii nr. 169/1995, art. 42 din Legea nr.
1/2000, Legea nr. 213/1998 precum și dispozițiile art. 136 din
Constituție și Jurisprudența CEDO, reclamanta A. a arătat
că suprafețele de teren înstrăinate au fost obținute
nejustificat în procedura administrativă de către pârâtul D., care a
fost pus în posesie de Consiliul Local (...) pe o suprafață de 518 ha
pădure și căruia OCPI Vrancea i-a înmânat nelegal titlu de
proprietate nr. x/2006, doar lui, deși în acest titlu era înscris în
calitate de proprietar și tatăl reclamantei.
S-a susținut că pârâtul D. a
vândut aceste suprafețe de teren, în mod fictiv unor rude de gradul I -
soacra și fiul său, precum și unor persoane apropiate F. și
G., respectiv SC H. SRL - deși știa că titlul său este nul,
cum a rezultat de altfel din Decizia nr. 1193 din 22 decembrie 2010 a
Tribunalului Vrancea. Acest titlu nu poate constitui un temei valabil al
dobândirii dreptului de proprietate, fiind obținut prin abuz și
folosit cu rea-credință de D. care a urmărit eludarea legii,
situație în care actele de vânzare-cumpărare încheiate în baza unui
titlu declarat nul sunt lipsite de eficiență juridică fiind
lovite de nulitate absolută.
De asemenea, reclamanta a arătat
că acțiunea este întemeiată și pe dispozițiile art.
948 și art. 968 C. civ., susținând că contractele a căror
nulitate a cerut a se constata sunt bazate pe o cauză ilicită în
condițiile în care atât vânzarea cât și cumpărare au fost de
rea-credință pentru că părțile au cunoscut, sau cu
minime diligențe puteau să cunoască faptul că imobilele
vândute aparțin altei persoane, fac parte din domeniul public al statului,
astfel că deși este îndreptățită la reconstituirea
dreptului de proprietate pentru o suprafață de 259 ha teren, acest
drept nu poate fi valorificat deoarece terenul a fost scos fără drept
din proprietatea publică și prin urmare nu se poate proceda la
punerea sa în posesie.
Reclamanta a precizat că
interesul său în promovarea acțiunii este justificat pentru că
timp de 6 luni niciuna dintre autoritățile competente nu au promovat
o astfel de acțiune, în lipsa căreia nu își poate valorifica
propriile drepturi, iar situația anterioară constatării
nulității titlului de proprietate al pârâtului D. subzistă
și la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de intervenție în
interes propriu E. a arătat - invocând dispozițiile art. 49 C. proc.
civ., art. 650, art. 948 și art. 968 C. civ., art. 45, pct. 5 și 6
din Legea nr. 46/2000 C. silvic, art. 42 din Legea nr. 1/2000 și Legea nr.
213/1998 - că are interes legitim să formuleze cererea în
considerarea faptului că terenurile înstrăinate prin contractele din
litigiu au fost deținute în baza unui titlu de proprietate declarat nul
prin Decizia civilă nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea, astfel că
potrivit art. 680 C. civ., în lipsa moștenitorilor legali sau
testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului,
care prin administratorul Fondului Forestier, Direcția Silvică
Vrancea are obligația de a face demersurile necesare pentru recuperarea
suprafeței atribuite nelegal unei persoane neîndreptățite. S-a
invocat totodată și motivul de nulitate absolută a contractelor
de vânzare-cumpărare derivate din încălcarea dispozițiilor art.
45, pct. 5 și 6 din Legea nr. 46/2000, care impune respectarea dreptului
de preempțiune al statului, condiție neîndeplinită în
speță.
La data de 12 ianuarie 2012,
cumpărătorul SC H. SRL a formulat cerere de chemare în garanție
a vânzătorilor D., F. și G. solicitând ca în ipoteza admiterii
acțiunii reclamantei, chemații în garanție să fie
obligați la restituirea contravalorii terenurilor forestiere
achiziționate de la vânzător la prețul de circulație din
momentul pronunțării hotărârii.
Prin încheierea din 18 ianuarie 2012
s-a respins excepția netimbrării acțiunii reclamantei, conform
art. 15, lit. p) din Legea nr. 146/1997. Prin încheierea din 30 mai 2012 s-a
dispus conexarea dosarului nr. x/231/2011 la prezenta cauză, măsură
asupra căreia instanța a revenit ulterior, dispunând prin încheierea
din 14 noiembrie 2012, disjungerea acestui dosar și judecarea
separată a celor două cauze, precum și respingerea
excepției necompetenței materiale a instanței.
Prin încheierea din 31 octombrie 2012,
instanța a luat act de cererea reclamantei A. de renunțarea la
judecarea cererii formulate împotriva pârâților F., G.și SC H. SRL,
iar prin încheierea din 6 martie 2013 s-a admis în principiu cererea de
intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E., precum
și excepția netimbrării acestei cereri, invocată de pârâtul
B..
Excepțiile lipsei
calității procesuale active și lipsei interesului reclamantei,
respectiv excepția inadmisibilității acțiunii au fost unite
cu fondul prin încheierea din 9 octombrie 2013.
Prin Decizia civilă nr. 90 din 25
februarie 2014 a Tribunalului Vrancea, secția I civilă s-au admis
recursurile declarate de pârâții D., C. și B. împotriva încheierilor
premergătoare referitoare la modul de soluționare a excepțiilor
invocate în cauză și împotriva Sentinței nr. 4264 din 23
octombrie 2013 a Judecătoriei Focșani, care au fost casate cu
consecința trimiterii cauzei pentru soluționarea pe fond la
Tribunalul Vrancea, secția I civilă. În conformitate cu
dispozițiile art. 2, pct. 1, lit. b) C. proc. civ., aplicabil în
cauză în raport de data promovării acțiunii și în
considerarea valorii contractului de vânzare-cumpărare din litigii,
valoarea care depășește suma de 500.000 lei, s-a reținut
că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 3 C.
proc. civ., deoarece prima instanță în mod greșit a respins
excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Focșani
și în consecință a pronunțat o hotărâre cu
încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.
Astfel învestit Tribunalul Vrancea,
secția I civilă, prin Sentința nr. 545 din 23 decembrie 2014 a
respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității
acțiunii, lipsei de interes și a calității procesuale
active a reclamantei, precum și excepția lipsei calității
procesuale a intervenientei în nume propriu E., a admis acțiunea
formulată de reclamanta A. împotriva pârâților B., C. și D.
și în consecință a constatat nulitatea absolută a
contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 decembrie 2008
încheiat între D. și B. și a contractului autentificat din 21
octombrie 2008 încheiat între D. și C. cu privire la suprafața
totală de aproximativ 409,899 ha pădure cu identificarea
menționată în acestea, a constatat nulitatea absolută a
contractului cu privire la suprafața de 259 ha, care face parte din
totalul de 409,899 ha și ca urmare a admiterii cererii reclamantei.
Pârâții D. și B. au fost obligați la plata sumei de 1629,30 lei
cheltuieli de judecată către reclamantă și respectiv a
sumei de 3.258,62 lei, la plata cărora au fost obligați D. și
C..
Pentru a pronunța această
soluție, prima instanță a reținut că prin contractul
de vânzare-cumpărare autentificat din 21 octombrie 2008 pârâtul D. a
vândut pârâtei C., soacra sa, cota indiviză de ½ în suprafață de
aproximativ 409.899 ha pentru prețul de 410.000 Euro. În contract s-a
precizat că imobilul a fost dobândit de vânzător ca bun propriu prin
moștenire de la defunctul I. prin titlu de proprietate nr. x/2006 emis în
baza legilor fondului funciar.
Prin contractul autentificat din 24
decembrie 2008 același pârât vinde fiului său B. restul cotei de ½
parte din suprafața menționată în primul contract pentru
prețul de 654.400 lei, sumă donată cumpărătorului de
către J., soția vânzătorului și respectiv mama
cumpărătorului din primul contract. S-a menționat în contract
că imobilul vândut a fost dobândit prin același titlu de proprietate,
modificat prin sentințele nr. 4976/2007 și nr. 4166/2008 ale
Judecătoriei Focșani, irevocabile.
În ambele contracte vânzătorul
precizează că își asumă obligația de garanție
împotriva evicțiunii și faptul că este cunoscută de
către cumpărători situația de fapt și de drept a
imobilelor.
Prin Decizia civilă nr. 1193/2010
a Tribunalului Vrancea s-a constatat nulitatea absolută a Hotărârii
nr. 290 din 19 decembrie 2008 a Comisiei Județene Vrancea și a
titlului de proprietate nr. x/2006 în privința mențiunilor
referitoare la beneficiarul D., a autorului deposedat I. și a
suprafeței de 259 ha din cele 518 ha reconstituite, precum și a
amplasamentelor, cu motivarea că D. nu a dovedit calitatea de
moștenitor al defunctului I. și respectiv calitatea de persoană
îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate pentru
suprafața de 259 ha pădure și amplasamentul acesteia, titlu de
proprietate urmând să cuprindă doar pe beneficiarul K., tatăl
reclamantei.
Prin aceeași decizie au fost
înlăturate susținerile vânzătorului cu privire la
recunoașterea calității sale de moștenitor al defunctului
I., reluate și în contracte, referitoare la Sentința nr. 4976/2007
și nr. 4166/2008 ale Judecătoriei Focșani în considerarea
faptului că acestea nu au analizat și stabilit calitatea de succesor
al autorului indicat ci îndreptățirea la reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenului preluat din patrimoniul lui K..
În privința excepțiilor
lipsei calității procesuale active a reclamantei și
intervenientei și a lipsei interesului, tribunalul a arătat că
sunt neîntemeiate deoarece terenurile vândute prin contractele din litigiu reconstituite
prin titlu de proprietate nr. x/2006 au ca beneficiari, în raport de Decizia
civilă nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea pe K. - tatăl reclamantei
și pe I., motiv pentru care pârâtul nu putea dispune de acestea.
De asemenea, intervenienta, în
calitate de administrator al fondului forestier, potrivit art. 680 C. civ.
și în considerarea faptului că este obligată să atribuie
reclamantei alt teren, în măsura în care nu îl va recupera pe cel din
litigiu, își justifică în formularea cererii, calitatea
procesuală activă, cum de altfel s-a reținut și prin
Decizia nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea, care a admis recursurile
formulate de reclamantă și intervenientă.
Excepția
inadmisibilității acțiunii derivată din dispozițiile
art. III, alin. (2
4
) din Legea nr. 164/1997 a fost respinsă cu
motivarea că acest text legal se referă la vânzări succesive,
condiție neîndeplinită în speță.
În privința fondului litigiului,
prima instanță a arătat că reclamanta și intervenienta
au invocat drept motive de nulitate absolută cauza ilicită și
faptul că suprafețele au fost înstrăinate în baza unui titlu de
proprietate declarat nul prin Decizia civilă nr. 1193/2010 a Tribunalului
Vrancea și a reținut în această privință că
contrar susținerilor pârâților, aceștia nu au făcut dovada
bunei-credințe pentru a împiedica aplicarea principiului "resolute
jure dantus, resolvitur jus accipientis".
Dimpotrivă, precizările
făcute în cuprinsul contractului pentru a se justifica dreptul de
proprietate al vânzătorului, menționarea calității de
moștenitor al defunctului I., calitatea cumpărătorilor de fiu
și soacră și a soției de procurator de fonduri, atestă
că toate părțile aveau dubiu cu privire la această
calitate.
De asemenea, hotărârile
judecătorești menționate în contractele de
vânzare-cumpărare au fost analizate în recursul soluționat prin
Decizia nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea, care are putere de lucru judecat
în prezenta cauză, constatându-se că vânzătorul nu are calitatea
de succesor al defunctului I..
Cu precizarea că în
speță s-a dovedit reaua-credință a pârâților la
încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul arată
că deși nu se mai impune analizarea motivelor de nulitate
absolută invocate de intervenientă, s-a constatat că obiectul
contractului nu este determinat, fiind vândute cote părți din teren
individualizate incomplet doar prin tarla și parcelă și
respectiv că au fost încălcate dispozițiile art. 45, pct. 5 - 6
C. silvic referitoare la dreptul de preempțiune al statului.
Aplicând dispozițiile art. 274 C.
proc. civ., pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de
judecată reprezentând cheltuieli de transport și contravaloarea
tranșelor achitate din taxa judiciară de timbru.
Prin Decizia civilă nr. 203 din
23 noiembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/91/2014 a Curții
de Apel Galați, secția I civilă s-au respins ca nefondate
apelurile formulate de pârâții B., D. și C., care au fost
obligați și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de
5.199,50 lei în apel reprezentând taxă judiciară de timbru și
cheltuieli de transport, fiind respinsă cererea reclamantei de obligare a
pârâților la plata sumei de 17.120 către Statul Român, cu titlu de
diferență taxă judiciară de timbru neachitată.
În argumentarea soluției
pronunțată, instanța de apel precizând că deși cei
trei pârâți au declarat apel separat, au invocat critici identice, motiv
pentru care sintetizându-le le-a examinat prin considerente comune.
În consecință, motivul de
apel referitor la încălcarea principiului neagravării situației
în propria cale de atac a fost înlăturat cu motivarea că
Sentința nr. 4264 din 23 octombrie 2013 a Judecătoriei Focșani a
fost casată în totalitate, ceea ce atrage soluționarea fondului
cauzei în întregime, fiind eronată susținerea pârâților că
anumite chestiuni de drept soluționate de o instanță necompetentă
material ar fi intrat sub puterea lucrului judecat.
Critica întemeiată pe
dispozițiile art. 261, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., a fost
respinsă de instanța de apel cu motivarea că în realitate
apelanții invocă înlăturarea unei apărări, dar analiza
considerentelor sentinței relevă respectarea exigențelor
textului legal menționat.
Motivele de apel formulate de
pârâți la pct. 3, 5, 6, 7 au fost grupate de instanța de apel, care a
apreciat că acestea vizează în esență soluționarea
greșită a excepțiilor inadmisibilității acțiunii
și a cererii de intervenție formulată de E., care nu
justifică, în opinia apelanților, calitatea procesuală și
interesul de a acționa.
Sub acest aspect s-a reținut
că reclamanta are legitimare procesuală activă pentru a solicita
constatarea nulității absolute a celor două contracte de
vânzare-cumpărare, iar intervenienta potrivit art. 41, alin. (1) C. proc.
civ. raportat la art. 2 și 4, alin. (1) din H.G. nr. 229/2009 privind
reorganizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor -
E., în calitate de administrator al fondului forestier aflat în proprietatea
publică sau a altor deținători are obligația de a asigura
integritatea acesteia și de a acționa în justiție pentru
ocrotirea unui interes general.
De asemenea, critica referitoare la
greșita soluționare a excepției lipsei calității de
reprezentant a Direcției Silvice Vrancea a fost respinsă cu motivarea
că E. a mandatat direcția să o reprezinte în justiție
conform adresei din 9 noiembrie 2009, prin care s-a impus direcțiilor silvice
să exercite acțiuni pentru constatarea nulității absolute a
unor operațiuni sau acte juridice derivate din aplicarea legilor fondului
funciar emise fără respectarea dispozițiilor legale.
Prin urmare, potrivit art. 80 C. proc.
civ., conform căruia părțile pot să-și exercite
drepturile procedurale personal sau prin reprezentant, iar reprezentarea poate
fi legală, convențională sau judiciară, rezultă
că direcția în calitate de reprezentant putea încheia în numele
reclamantei și contractul de asistență juridică cu un
avocat.
Motivul de apel referitor la
greșita respingere a excepției netimbrării cererii de
intervenție, a fost înlăturat în considerarea caracterului
irevocabil, potrivit art. 18, alin. (3) din Legea nr. 146/1997, al încheierii
prin care se soluționează aceste aspecte. Criticile nu pot fi
formulate prin apel sau recurs, în căile de atac existând doar
posibilitatea achitării sau completării taxei judiciare de timbru
dacă aceasta a fost greșit stabilită în etapele procesuale
anterioare ceea ce nu e cazul în speță.
Cu privire la criticile de fond
referitoare la reținerea eronată a relei-credințe instanța
de apel a arătat, în esență, că prin Decizia nr. 1193/2010
a Tribunalului Vrancea s-a constatat nulitatea titlului de proprietate în baza
cărora s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare din litigiu,
astfel încât desființarea actului juridic primar are ca efect și
desființarea actelor juridice subsecvente.
În egală măsură
aplicarea acestui principiu nu poate fi înlăturată în condițiile
în care probele administrate în cauză, respectiv mențiunile
cărții funciare, înscrisurile depuse în cauzele finalizate prin
hotărârile judecătorești menționate în cuprinsul
contractului, precum și precizările din cuprinsul acestora sunt de
natură a crea dubii cu privire la calitatea de proprietar a
vânzătorului și să îl determine pe cumpărător să
facă minime cercetări suplimentare în această
privință, pentru că în caz contrar pârâții nu pot invoca
buna-credință și nu se pot prevala de eroarea comună
și invincibilă în care s-au aflat în momentul contractării
pentru a salva contractul de vânzare-cumpărare de la desființare.
În acest context, arata instanța
de apel, deși pârâții au invocat aceste principii nu au reușit
să demonstreze, dincolo de orice îndoială, eroarea comună
și invincibilă în care s-au aflat în momentul contractării
astfel încât este legală și temeinică soluției primei
instanțe în sensul constatării nulității absolute a
contractelor de vânzare-cumpărare.
De asemenea și motivele de
nulitate derivate din lipsa elementelor necesare identificării
corespunzătoare a obiectului convențiilor au fost apreciate ca fiind
corect reținută de prima instanță, precum și a
argumentelor referitoare la încălcarea dreptului de preempțiune al
Statului, astfel cum este reglementat prin art. 45, pct. 5 - 6 C. silvic.
Aceste argumente au fost considerate
de instanța de apel ca fiind de natură a justifica și
înlăturarea criticilor formulate de pârâții cu privire la efectuarea
unei expertize topo care să stabilească vecinătatea terenurilor
și respectiv, dacă acestea se încadrează în categoria de
enclavă sau sunt limitrofe fondului forestier al statului.
Respingerea acestor probe nu poate fi
asimilată încălcării dreptului la apărare în
condițiile în care tribunalul a motivat această soluție și
a apreciat că proba nu este oportună.
Cererea reclamantei de obligare a
pârâților la plata taxei judiciare de timbru direcționate către
Stat ca urmare a admiterii cererii de eșalonare a taxei judiciare de
timbru a fost respinsă cu motivarea că în considerarea caracterului
de titlu executoriu al acestei încheieri, debitorii nu pot fi schimbați,
însă reclamanta are posibilitatea recuperării acestor cheltuieli de
judecată pe cale separată.
Împotriva acestei decizii au declarat
recurs pârâții D., C. și B., invocând, printr-o cerere comună,
motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304, pct. 5, 7, 8 și 9 C.
proc. civ.
Prima critică întemeiată pe
dispozițiile art. 304, pct. 7 C. proc. civ. vizează nelegalitatea
deciziei instanței de apel derivată din omisiunea analizării
motivului nr. 6 din apel prin care s-a invocat faptul că intervenienta E.
nu are potrivit art. 11 și 12 din Legea nr. 46/2008 un drept de
administrare asupra unor suprafețe de pădure, care de altfel în urma
vacanței succesorale ar fi trecut în proprietatea unității
administrativ-teritoriale și în consecință nu are calitate
procesuală activă.
Prin al doilea motiv de recurs
întemeiat pe dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. recurenții
arată că, contrar celor reținute de instanța de apel,
cererea intervenientei este inadmisibilă deoarece această parte nu
justifică un interes în promovarea acțiunii, iar pe de altă
parte Direcția Silvică Vrancea fiind o entitate fără
personalitate juridică, nu poate avea calitatea de reprezentant al E..
Nu sunt îndeplinite condițiile
cerute de H.G. nr. 229/2009, art. 12, alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și
art. 11 din Legea nr. 46/2008, potrivit cărora interesul și calitatea
E. de a acționa sunt subsumate condiției ca terenul din litigiu
să facă parte din fondul forestier proprietate publică a
statului, fond care să se afle în administrarea E., cerință
neîndeplinită, deoarece terenul din litigiu este proprietatea privată
a pârâților.
Conform art. 2, alin. (1) din H.G. nr.
229/2009 și a Anexei 2, direcția nu are personalitate juridică
și prin urmare nu are capacitatea de exercițiu și de
folosință a unor drepturi procesuale. Această calitate
aparține conform art. 6, alin. (9) din aceeași hotărâri
directorului direcției silvice.
Totodată, dispozițiile art.
80 C. proc. civ., invocate de instanța de apel pentru a argumenta
calitatea de reprezentant a direcției silvice este eronată, textul
legal fiind abrogat din anul 2005.
În cadrul aceluiași motiv de
recurs se susține că în mod eronat instanța de apel a
reținut că intervenienta acționează pentru ocrotirea unui
interes general, deși aceasta a arătat că nu înțelege
să uzeze de dreptul de preempțiune, iar pe de altă parte din
Decizia nr. 815 din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Vrancea, rezultă
că există succesori după defunctul I., ceea ce infirmă
susținerile primei instanțe de fond referitoare la existența
unei succesiuni vacante ceea ce ar conferi intervenientei, calitatea și
interesul de a acționa.
Decizia este nelegală,
susțin recurenții și pentru încălcarea dispozițiilor
art. 304, pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 6 CEDO, art. 24 din
Constituția României, art. 167 și art. 292 C. proc. civ., dreptul la
apărare și la un proces echitabil fiind încălcat deoarece ambele
instanțe de fond au respins nejustificat cererea pentru efectuarea unei
expertize topografice care să demonstreze dacă terenurile din litigiu
erau enclave sau limitrofe fondului forestier al statului, probele existente la
dosar nefiind suficiente pentru a elucida acest aspect esențial al
litigiului.
O altă critică vizează
nelegalitatea deciziei pentru motivul prevăzut de art. 304, pct. 9 C.
proc. civ., derivat din aplicarea greșită a art. 2, art. 17, 18,
alin. (3) și 20, alin. (5) din Legea nr. 146/1997, constând în scutirea
nelegală a intervenientei de la plata taxei judiciare de timbru.
Contrar celor reținute de
instanța de apel, caracterul irevocabil al încheierii prevăzute de
art. 18, alin. (2) și 3 din Legea nr. 146/1997, nu exclude posibilitatea
formulării criticilor pe calea apelului sau recursului, dacă o parte
a fost nelegal scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Prevederile art. 261, pct. 5 C. proc.
civ. și art. 6 CEDO, nu au fost respectate de instanța de apel, care
preluând argumentele primei instanțe nu a analizat în mod efectiv criticile
referitoare la încălcarea dreptului de preempțiune, în
condițiile în care intervenienta a precizat că, din lipsa fondurilor
nu uzează de acest drept. Procedând astfel, instanța de apel a
pronunțat o hotărâre nelegală pentru motivele prevăzute de
art. 304, pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Dispozițiile art. 304, pct. 8 C.
proc. civ., sunt de asemenea incidente, susțin recurenții, deoarece
prin decizia recurată s-a interpretat greșit actul juridic dedus
judecății, instanța schimbând înțelesul lămurit
și vădit neîndoielnic al acestuia a concluzionat eronat că
obiectul contractului nu este determinat deoarece s-au vândut
cote-părți, incomplet individualizate prin tarla și
parcelă.
Contractul atestă, în
această privință contrariul, bunurile fiind identificate conform
practicilor obișnuite, prin indicarea unor elemente suficiente pentru
determinarea clară a obiectului.
Revenind la dispozițiile art.
304, pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia
instanței de apel este nemotivată și pentru că nu au fost
analizate apărările privind buna-credință a
vânzătorului D. și ale subdobânditorilor săi și au fost
ignorate criticile formulate prin motivul 8 din apel.
La data încheierii contractului din
litigiu, pârâtul era proprietarul bunurilor înstrăinate, conform art. 1898
C. civ., buna-credință este prezumată, bunul era liber de
sarcini potrivit extrasului de carte funciară, astfel încât în mod
greșit s-a aplicat principiul anulării actului subsecvent și s-a
înlăturat excepția ocrotirii dobânditorului de
bună-credință. Anularea titlului de proprietate în anul 2010 nu
are consecințe asupra unor contracte valabil încheiate, ulterior
intrării bunurilor în circuitul civil, iar anularea actelor succesive
încalcă dreptul de proprietate garantat prin art. 44 din Constituție,
art. 1 primul protocol CEDO și principiul securității
raporturilor juridice civile, susțin recurenții prin ultimul motiv de
recurs.
Prin cererea de recurs distinctă,
pârâta C. invocând dispozițiile art. 304, pct. 7 C. proc. civ. - reluând
parțial criticile din cererea de recurs comună - arată că
motivarea deciziei este străină de natura pricinii pentru că are
în vedere mențiuni existente în CF care nu vizează terenul din
litigiu, nu cuprinde motivele pentru care consideră că s-a
încălcat dreptul de preempțiune al statului și nu se
motivează respingerea excepției lipsei calității de
reprezentant al avocaților intimatei Direcția Silvică Vrancea.
Sub acest din urmă aspect instanța de apel a omis să arate argumentele
și probele pentru care a fost respinsă cererea de înscriere în fals a
contractului de asistență juridică din 15 martie 2011 și a
adendumului din aceeași dată.
În cadrul aceluiași motiv de
recurs se susține și existența unei motivări
contradictorii, instanța de apel considerând pe de o parte că dreptul
de preempțiune s-a încălcat, dar pe de altă parte respingând
proba pentru stabilirea existenței enclavei. Motivarea este contradictorie
și în privința analizării motivelor de apel la pct. 3, 5, 6, 7
înlăturate în considerarea anulării titlului de proprietate, cu
consecința preluării moștenirii de către Statul Român, dar
în absența unui certificat de vacanță succesorală.
Invocând dispozițiile art. 304,
pct. 8 și 9 C. proc. civ. recurenta susține că analiza cauzei
trebuie raportată la situația juridică a bunului la data
încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, moment în funcție de
care trebuia examinată și buna-credință a
părților, fiind irelevantă sub acest aspect calitatea de
soacră și fiu a cumpărătorilor, argument insuficient pentru
a proba reaua-credință.
Totodată sunt reluate criticile
referitoare la aplicarea greșită a H.G. nr. 229/2009, solicitându-se
conform art. 312, alin. (5) C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea
cauzei spre rejudecare, deoarece fondul litigiului nu a fost cercetat efectiv.
Pârâtul D. prin cererea de recurs
formulată separat arată că recursul vizează decizia și
toate încheierile de ședință și invocă
dispozițiile art. 304, pct. 7, 9 C. proc. civ., susținând că decizia
este lipsită de temei legal.
Reiterând aspecte referitoare la
starea de fapt și argumente din cererea de recurs comună, recurentul
arată că titlu de proprietate a fost dobândit în mod legal era
valabil la data încheierii contractelor, CF avută în vedere de
instanță nu vizează terenul din litigiu.
Prin întâmpinarea formulată,
intimata A. a solicitat respingerea recursului, arătând în
esență că nulitatea absolută a titlului de proprietate
produce efecte și asupra contractelor de vânzare-cumpărare, care în
mod corect au fost constatate nule prin hotărârea primei instanțe,
confirmată prin decizia instanței de apel.
Prin completarea motivelor de recurs
depuse la data de 4 octombrie 2016 pârâtul D. a invocat dispozițiile art.
304, pct. 2 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost
dată de alt judecător decât cel care a luat parte la judecarea în
fond a cauzei pentru că motivarea acestei decizii este identică cu
aceea din Decizia nr. 200 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 a
Curții de Apel Galați, deși doar unul dintre judecători a
făcut parte din ambele complete de judecată, iar redactarea a fost
făcută de magistrați diferiți.
La același termen de
judecată, pârâta C. a depus note de ședință arătând
că formulează motive suplimentare de recurs prin care invocă
faptul că instanța de fond nu au soluționat cererea formulată
de E. de constatare a nulității absolute a contractelor de
vânzare-cumpărare din 16 mai 2007 și din 10 decembrie 2008 și
cererea de chemare în garanție formulată de SC H. SRL, care nu a fost
citată în cauză, ceea ce atrage nulitatea absolută a
hotărârilor.
Prin concluziile scrise,
recurenții au solicitat admiterea recursurilor, iar intimatele respingerea
acestora.
Analizând recursurile formulate prin
prisma motivelor și dispozițiilor legale anterior menționate,
Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, cu precizarea
că recursurile pârâților, declarate prin cererea comună, cele
înregistrate separat, precum și completările ulterioare vizează
în esență aceleași critici de nelegalitate, motiv pentru care
considerentele sunt deopotrivă valabile în examinarea acestora,
independent de modalitatea în care au fost formulate.
Totodată, se impune precizarea
că în considerarea specificului acestei căi de atac, examinarea
criticilor privind aspectele de netemeinicie referitoare la interpretarea
probelor este exclusă în această etapă procesuală fiind
atributul exclusiv al instanțelor de fond, astfel încât vor fi avute în
vedere numai motivele de nelegalitate ale deciziei recurate.
Astfel, primul motiv de recurs,
constând în omisiunea instanței de apel de a examina critica
subsumată motivului 6 din motivele de apel este nefondat, deoarece prin
decizia recurată s-a precizat că pct. 3, 5, 6 și 7 vizează
modul de soluționarea a excepțiilor lipsei calității
procesuale a intervenientei și respectiv lipsa interesului acesteia în
formularea cererii de intervenție.
În consecință, chiar
dacă instanța de apel nu a înlăturat în mod explicit argumentul
apelanților privind lipsa certificatului de vacanță
succesorală, considerentele deciziei cuprind în conformitate cu art. 261,
alin. (5) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept în baza cărora
a concluzionat că cele două excepții au fost corect
soluționate de prima instanță, cu consecința că
și criticile formulate în apel sunt nefondate.
În alți termeni, instanța de
apel grupând criticile apelanților formulate cu privire la modul de
soluționare a excepțiilor a arătat argumentele relevante în
această privință, situație în care nu se poate reține
existența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304, pct. 7 C.
proc. civ.
Pentru identitate de rațiune
și criticile formulate prin motivul de recurs întemeiat pe
dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ., constând în reluarea
motivelor prin care se susține nelegalitatea deciziei derivată din
soluționarea eronată a excepției lipsei interesului
intervenientei, sunt nefondate.
Sub acest aspect, aplicând corect
dispozițiile art. 4, alin. (1) din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea
E., respectiv art. 2, alin. (1), pct. 1 din Regulamentul de organizare și
funcționare a regiei, instanța de apel a arătat că E. are -
printre alte atribuții și competențe - și obligația de
a asigura "integritatea fondului forestier proprietate publică a
statului precum și a celui aparținând altor deținători, pe
care îl are în administrare sau pentru care prestează servicii silvice,
și gestionează durabil pădurile din cuprinsul acesteia".
Pe de altă parte, prin Decizia
nr. 15 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, completul competent să judece recursul
în interesul legii, s-a stabilit că E. are calitatea procesuală
activă de a formula acțiuni în constatarea nulității
absolute a actelor emise cu încălcarea prevederilor privind retrocedarea
terenurilor forestiere din Legea nr. 18/1991, republicată, cu
modificările și completările ulterioare.
În acest context, Înalta Curte
observă că terenurile care au format obiectul contractelor de
vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a cerut a se constata au fost
dobândite de vânzător în baza unui titlu de proprietate a cărui nulitate
absolută parțială s-a constatat prin Decizia civilă nr.
1193 din 22 octombrie 2010 a Tribunalului Vrancea, litigiu în care de asemenea
E. a avut calitatea de parte, astfel încât în mod evident, pentru argumentele
anterior expuse rezultă că intervenienta are legitimare procesuală
în formularea cererii pentru constatarea nulității absolute a
contractelor de vânzare-cumpărare din litigiu.
Prin urmare, sunt nefondate și
susținerile recurenților referitoare la neîndeplinirea
cerințelor prevăzute de art. 12, alin. (4) din Legea nr. 213/1998,
art. 11 din Legea nr. 46/2008 și respectiv H.G. nr. 229/2009, în sensul
că interesul și calitatea procesuală a intervenientei trebuie
subsumate condiției ca terenul să facă parte din fondul
forestier al statului și în administrarea E., dispozițiile art. 2,
alin. (1), pct. 1 din Regulament anterior citate fiind relevante sub acest
aspect.
Cu privire la calitatea de
reprezentant, în mod corect a reținut instanța de apel, pe baza
probelor administrate în cauză că prin adresa din 9 noiembrie 2009,
E. a impus direcțiilor silvice să exercite acțiuni în
justiție pentru constatarea nulității absolute a unor
operațiuni sau acte juridice emise cu încălcarea legilor fondului
forestier - categorie în care se încadrează și cererea de
intervenție prin care s-a solicitat constatarea nulității
absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza unui titlu
de proprietate constatat nul parțial.
Este real că în argumentare s-au
invocat dispozițiile art. 80 C. proc. civ., fiind citat conținutul
acestui articol din noul C. proc. civ., care raportat la data
înregistrării acțiunii nu este incident speței, însă
această constatare nu este de natură a modifica soluția
instanței, pentru că dispozițiile art. 67 din vechiul C. proc.
civ., aplicabil în cauză prevăd că părțile pot să
exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
Prin urmare, dezlegarea dată
acestei critici fiind corectă, chiar dacă indicarea textului legal
este eronată, împrejurarea nu este însă de natură a afecta
legalitatea deciziei.
În aceste condiții, a
existenței unui mandat acordat direcției pentru formularea
acțiunilor menționate, rezultă că sunt nefondate criticile
referitoare la lipsa calității de reprezentant a acestei entități,
iar cererea pentru înscrierea în fals a contractului de asistență
juridică și a actului adițional a fost respinsă cu
motivarea că nu există suspiciuni sau indicii cu privire la
săvârșirea unui presupus fals, concluzie desprinsă din analiza
actelor depuse pentru justificarea calității de reprezentant.
Pentru a justifica lipsa interesului
intervenientei în formularea cererii de intervenție, recurenții au
susținut și faptul că în mod greșit instanța de fond a
reținut îndeplinirea acestei condiții, deși această parte a
arătat că nu înțeles să uzeze de dreptul de
preempțiune.
În această privință,
făcând trimitere la dispozițiile art. 45, pct. 5 - 6 C. silvic, prin
decizia recurată s-a arătat că raportat la datele încheierii
contractelor din litigiu și respectiv a celor prin care s-a anunțat
intenția de înstrăinare, a amplasamentului terenurilor, rezultă
că dreptul de preempțiune al statului a fost încălcat, astfel
încât operează sancțiunea nulității absolute a
contractelor.
Potrivit art. 45, alin. (5) din Legea
nr. 46/2008, "Statul are un drept de preempțiune la cumpărarea
de păduri care constituie enclave în fondul forestier proprietate
publică a statului sau sunt limitrofe acesteia, la preț și în
condiții egale", drept de preempțiune care poate fi exercitat în
termen de 30 de zile de la înștiințarea vânzării, conform alin.
(6) al aceluiași articol, care stabilește obligația
vânzătorului de a anunța în scris intenția de vânzare, iar
nerespectarea acestei obligații se sancționează cu nulitatea
absolută, conform alin. (8) al art. 45 din lege.
Cu alte cuvinte, deși nu se
precizează explicit, prin invocarea acestor dispoziții legale,
rezultă că instanța de apel a avut în vedere faptul că
terenurile forestiere înstrăinate sunt enclave, sau se învecinează cu
fondul forestier proprietate publică, după cum a rezultat din probele
administrate în cauză, respectiv hărțile și mențiunile
din titlu de proprietate.
De asemenea, trimiterea la
dispozițiile art. 45, alin. (6) din lege, respectiv la datele încheierii
contractelor și a înștiințării intenției de
înstrăinare are semnificația faptului că nu s-a respectat
termenul de 30 de zile în interiorul căruia se putea exercita dreptul de
preempțiune.
În considerarea faptului că
aplicarea acestor dispoziții legale s-a bazat interpretarea probelor
administrate în cauză, atribut exclusiv al instanțelor de fond, dar a
căror analiză este exclusă în considerarea specificului acestei
căi de atac, urmează ca și acest motiv de recurs va fi
înlăturat ca nefondat.
Concluzia este identică și
în privința criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304, pct. 5 C.
proc. civ., deoarece contrar celor susținute de recurenți, nu se
poate reține încălcarea dreptului la apărare și la un
proces echitabil ca urmare a faptului că s-a respins cererea pentru
efectuarea unei expertize topografice.
În conformitate cu dispozițiile
art. 295, alin. (2) C. proc. civ. instanța de apel va putea
încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima
instanță sau propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ.,
dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei,
în acest sens fiind și dispozițiile art. 167 C. proc. civ. potrivit
cărora "dovezile se pot încuviința numai dacă instanța
socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii".
Din dispozițiile legale invocate,
rezultă că instanța de apel va putea dispune administrarea
probelor în măsura în care apreciază că acestea sunt utile
soluționării cauzei, or raportat la teza probatorie, respectiv
stabilirea vecinătăților terenului părților, descrise
în contractele de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din încheierea
de ședință din data de 20 mai 2015, instanța a arătat
că administrarea probei constând în efectuarea unei expertize topografice
nu este utilă cauzei.
Prin criticile formulate în recurs nu
se aduc argumente suplimentare din care să rezulte aplicarea
greșită a acestor dispoziții legale, în condițiile în care
instanțele de fond au arătat că terenurile din litigiu, descrise
în titlu de proprietate sunt enclave sau limitrofe fondului forestier al
statului.
Motivul de recurs întemeiat pe
dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. constând în aplicarea
greșită a dispozițiilor legale în privința stabilirii taxei
judiciare de timbru aferente cererii de intervenție, Înalta Curte
observă că prima instanță aplicând dispozițiile art.
17 din Legea nr. 146/1997, raportat la art. 11 din Legea nr. 46/2008, art. 2
și art. 4, alin. (1) din H.G. nr. 229/2009 a arătat că E. este
scutită de plata taxei judiciare de timbru, iar instanța de apel,
arată că în considerarea caracterului irevocabil al încheierii prin
care se tranșează problema referitoare la modul de stabilire al taxei
judiciare de timbru, criticile nu pot fi reluate în apel sau recurs. Dezlegarea
este corectă, instanța de apel arătând și faptul că
potrivit art. 20, alin. (5) din legea taxelor judiciare de timbru, se poate
dispune achitarea sau completarea taxei judiciare de timbru dacă aceasta
nu a fost corect achitată, ceea ce în speță s-a considerat
că nu a fost cazul.
Pe de altă parte, se impune
precizarea că recurenții nu dezvoltă critici concrete pentru care
consideră că dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 au fost
greșit aplicate, susținând doar că intervenienta a fost nelegal
scutită de la plata acestor taxe, citarea acestor dispoziții legale
nefiind însă suficientă pentru a contura o dezvoltare corespunzătoare
acestui motiv de recurs.
Motivul de recurs prevăzut la
art. 304, pct. 8 C. proc. civ. vizează schimbarea naturii sau
înțelesului actului juridic dedus judecății, susținere care
nu se verifică în speță, pentru că analizând conținutul
contractelor de vânzare-cumpărare, instanțele de fond au constatat
că obiectul acestora este insuficient și incomplet individualizat.
Această concluzie nu se încadrează în ipoteza reglementată de
pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. care vizează schimbarea naturii ori
înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului
juridic dedus judecății. De altfel, recurenții nu dezvoltă
critici ce pot fi circumscrise acestui motiv de recurs, fiind în realitate
nemulțumiți de concluzia la care au ajuns instanțele în urma
examinării contractelor din litigiu.
Criticile de nelegalitate referitoare
la omisiunea instanței de apel de a analiza motivul 8 din apel sunt
nefondate, prin decizia recurată instanța de apel a arătat
argumentele pentru care prezumția bunei-credințe a vânzătorului
a fost răsturnată și prin consecință a aplicat
principiul anulării actului subsecvent.
Astfel, instanța de apel a
arătat în privința criticilor de fond ale litigiului că prin
Decizia nr. 1193 din 22 decembrie 2010 a Tribunalului Vrancea s-a stabilit cu
putere de lucru judecat că titlul de proprietate nr. x/2006 care a stat la
baza contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a cerut a
se constata a fost declarat nul absolut în ceea ce privește
menționarea în cuprinsul acestuia al beneficiarului D., care nu avea
calitatea de persoană îndreptățită potrivit legii să i
se reconstituie dreptul de proprietate de pe urma defunctului I.. Aceeași
decizie a arătat și motivele pentru care Sentința nr. 4166/2008
și respectiv sentința nr. 4976/2007 ale Judecătoriei
Focșani nu dovedesc calitatea de moștenitor al pârâtului
față de defunctul I.
Prin urmare, în mod corect s-a motivat
prin decizia recurată că argumentele reținute în cuprinsul
Deciziei civile nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea se impun cu putere de
lucru judecat și în prezenta cauză, cu consecința că în
absența bunei-credințe nu poate fi împiedicată aplicarea
principiului "resolute jure dantis, resolvitur jus accipientis" .
În altă ordine de ideii se impune
și precizarea că aplicarea acestor principii s-a bazat pe
interpretarea probelor, iar criticile vizează în esență aspecte
de netemeinicie, care exced controlului de legalitate al instanțelor de
recurs.
Pentru identitate de rațiune
și criticile formulate de recurenta-pârâtă C. prin cererea distinctă
vor fi înlăturate având în vedere toate argumentele menționate
anterior.
Referitor la motivul de nelegalitate
invocat prin notele suplimentare, pe de o parte a fost formulat omisso medio,
iar pe de altă parte nu se justifică un interes, neexistând prin urmare
o vătămare pentru că nu au fost citate în cauză
părți cu privire la care reclamanta a renunțat la judecată
printr-o încheiere care nu a făcut obiectul apelului și respectiv
recursului.
De asemenea, incidența
dispozițiilor art. 304, pct. 2 C. proc. civ. invocată de pârâtul D.
nu se verifică în speță, hotărârea fiind dată de
judecătorii care au luat parte la dezbaterea în fond a cauzei.
Dispoziția legală are în
vedere atât minuta cât și hotărârea redactată ulterior, care
trebuie să fie semnată de același complet de judecată,
condiție îndeplinită în speță, iar preluarea unor argumente
dintr-o altă hotărâre judecătorească nu are
semnificația încălcării dispozițiilor legale menționate.
În concluzie, instanța de apel
prin decizia recurată a analizat și a înlăturat argumentat toate
criticile formulate astfel încât contrar celor susținute de recurenți
prin memoriul de recurs comun ori prin criticile separate nu se poate
reține că instanța a soluționat procesul fără a
cerceta efectiv fondul cauzei și nici că s-a încălcat art. 6,
parag. 1 al CEDO, care consacră atât dreptul oricărei persoane la un
proces efectiv, cât și obligația instanței de a motiva
hotărârea pronunțată.
În esență, prin decizia
recurată, instanța constatând că titlu de proprietate în baza
căruia s-au încheiat contractele din litigiu a fost constatat nul
parțial, în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis, reținând pe baza probelor administrate că nu
operează excepția rezultată din principiul bunei-credințe a
subdobânditorului, a pronunțat o hotărâre legală, motiv pentru
care în conformitate cu dispozițiile art. 312, alin. (1) C. proc. civ.,
recursurile formulate de pârâți vor fi respinse ca nefondate.
De asemenea, cererea intimatei A. de
obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată va fi
respinsă în considerarea faptului că această parte nu a formulat
recurs împotriva deciziei instanței de apel care a respins solicitarea
formulată, în acest sens ceea ce nu exclude însă posibilitatea
solicitării acestor cheltuieli pe cale separată.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile
declarate de pârâții D., B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 203/A
din 23 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați,
secția I civilă.
Respinge cererea intimatei-reclamante
A. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 13 decembrie 2016.
Procesat de GGC - DE