ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2090/2016

Decizia nr. 2090/2016 Asupra recursurilor constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4264 din 23 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/231/2011 al Judecătoriei Focșani s-au respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active și lipsei interesului reclamantei A., s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâților B., C. și D. și în consecință s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 octombrie 2008 încheiat între D. și C. precum și a contractului de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 2008 încheiat între D. și B. cu privire la suprafața totală de 259 ha teren pădure. S-a admis în parte cererea de intervenție în nume propriu formulată de E., cu privire la constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare pentru suprafața de teren vândută cu depășirea celei de 259 ha teren anterior menționată.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut în esență că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare indicate în petitul acțiunii respectiv: -contractul de vânzare-cumpărare din 16 mai 2007 prin care D. a vândut pârâților F. și G.cota de ½ din suprafața de 108 ha pădure; -contractul de vânzare-cumpărare din 10 decembrie 2008 prin care cota de ½ din suprafața ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 16 mai 2007 a fost revândută împreună cu cota indiviză de ½ a lui D. către firma SC H. SRL; -contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 2008 prin care D. a vândut soacrei sale C. cota de ½ din suprafața de 410 ha/pădure; -contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 2008 prin care D. a vândut fiului său, B., suprafața de 113 ha din restul rămas în proprietatea sa, respectiv din suprafața de 205 ha, cu motivarea că acestea sunt încheiate cu rea-credință, prin încălcarea normelor legale imperative, în baza unui titlu de proprietate declarat nul.

Invocând dispozițiile art. 948, art. 968 C. civ., dispozițiile Legii nr. 169/1995, art. 42 din Legea nr. 1/2000, Legea nr. 213/1998 precum și dispozițiile art. 136 din Constituție și Jurisprudența CEDO, reclamanta A. a arătat că suprafețele de teren înstrăinate au fost obținute nejustificat în procedura administrativă de către pârâtul D., care a fost pus în posesie de Consiliul Local (...) pe o suprafață de 518 ha pădure și căruia OCPI Vrancea i-a înmânat nelegal titlu de proprietate nr. x/2006, doar lui, deși în acest titlu era înscris în calitate de proprietar și tatăl reclamantei. S-a susținut că pârâtul D. a vândut aceste suprafețe de teren, în mod fictiv unor rude de gradul I - soacra și fiul său, precum și unor persoane apropiate F. și G., respectiv SC H. SRL - deși știa că titlul său este nul, cum a rezultat de altfel din Decizia nr. 1193 din 22 decembrie 2010 a Tribunalului Vrancea.

Acest titlu nu poate constitui un temei valabil al dobândirii dreptului de proprietate, fiind obținut prin abuz și folosit cu rea-credință de D. care a urmărit eludarea legii, situație în care actele de vânzare-cumpărare încheiate în baza unui titlu declarat nul sunt lipsite de eficiență juridică fiind lovite de nulitate absolută.

De asemenea, reclamanta a arătat că acțiunea este întemeiată și pe dispozițiile art. 948 și art. 968 C. civ., susținând că contractele a căror nulitate a cerut a se constata sunt bazate pe o cauză ilicită în condițiile în care atât vânzarea cât și cumpărare au fost de rea-credință pentru că părțile au cunoscut, sau cu minime diligențe puteau să cunoască faptul că imobilele vândute aparțin altei persoane, fac parte din domeniul public al statului, astfel că deși este îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafață de 259 ha teren, acest drept nu poate fi valorificat deoarece terenul a fost scos fără drept din proprietatea publică și prin urmare nu se poate proceda la punerea sa în posesie.

Reclamanta a precizat că interesul său în promovarea acțiunii este justificat pentru că timp de 6 luni niciuna dintre autoritățile competente nu au promovat o astfel de acțiune, în lipsa căreia nu își poate valorifica propriile drepturi, iar situația anterioară constatării nulității titlului de proprietate al pârâtului D. subzistă și la data introducerii cererii de chemare în judecată. Prin cererea de intervenție în interes propriu E. a arătat - invocând dispozițiile art. 49 C. proc.

civ., art. 650, art. 948 și art. 968 C. civ., art. 45, pct. 5 și 6 din Legea nr. 46/2000 C. silvic, art. 42 din Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 213/1998 - că are interes legitim să formuleze cererea în considerarea faptului că terenurile înstrăinate prin contractele din litigiu au fost deținute în baza unui titlu de proprietate declarat nul prin Decizia civilă nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea, astfel că potrivit art. 680 C. civ., în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, care prin administratorul Fondului Forestier, Direcția Silvică Vrancea are obligația de a face demersurile necesare pentru recuperarea suprafeței atribuite nelegal unei persoane neîndreptățite.

S-a invocat totodată și motivul de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare derivate din încălcarea dispozițiilor art. 45, pct. 5 și 6 din Legea nr. 46/2000, care impune respectarea dreptului de preempțiune al statului, condiție neîndeplinită în speță. La data de 12 ianuarie 2012, cumpărătorul SC H. SRL a formulat cerere de chemare în garanție a vânzătorilor D., F. și G. solicitând ca în ipoteza admiterii acțiunii reclamantei, chemații în garanție să fie obligați la restituirea contravalorii terenurilor forestiere achiziționate de la vânzător la prețul de circulație din momentul pronunțării hotărârii. Prin încheierea din 18 ianuarie 2012 s-a respins excepția netimbrării acțiunii reclamantei, conform art. 15, lit. p) din Legea nr. 146/1997.

Prin încheierea din 30 mai 2012 s-a dispus conexarea dosarului nr. x/231/2011 la prezenta cauză, măsură asupra căreia instanța a revenit ulterior, dispunând prin încheierea din 14 noiembrie 2012, disjungerea acestui dosar și judecarea separată a celor două cauze, precum și respingerea excepției necompetenței materiale a instanței.

Prin încheierea din 31 octombrie 2012, instanța a luat act de cererea reclamantei A. de renunțarea la judecarea cererii formulate împotriva pârâților F., G.și SC H. SRL, iar prin încheierea din 6 martie 2013 s-a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E., precum și excepția netimbrării acestei cereri, invocată de pârâtul B.. Excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei interesului reclamantei, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii au fost unite cu fondul prin încheierea din 9 octombrie 2013. Prin Decizia civilă nr. 90 din 25 februarie 2014 a Tribunalului Vrancea, secția I civilă s-au admis recursurile declarate de pârâții D., C. și B. împotriva încheierilor premergătoare referitoare la modul de soluționare a excepțiilor invocate în cauză și împotriva Sentinței nr. 4264 din 23 octombrie 2013 a Judecătoriei Focșani, care au fost casate cu consecința trimiterii cauzei pentru soluționarea pe fond la Tribunalul Vrancea, secția I civilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 2, pct. 1, lit. b) C. proc. civ., aplicabil în cauză în raport de data promovării acțiunii și în considerarea valorii contractului de vânzare-cumpărare din litigii, valoarea care depășește suma de 500.000 lei, s-a reținut că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 3 C. proc. civ., deoarece prima instanță în mod greșit a respins excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Focșani și în consecință a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Astfel învestit Tribunalul Vrancea, secția I civilă, prin Sentința nr. 545 din 23 decembrie 2014 a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, lipsei de interes și a calității procesuale active a reclamantei, precum și excepția lipsei calității procesuale a intervenientei în nume propriu E., a admis acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâților B., C. și D. și în consecință a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 decembrie 2008 încheiat între D. și B. și a contractului autentificat din 21 octombrie 2008 încheiat între D. și C. cu privire la suprafața totală de aproximativ 409,899 ha pădure cu identificarea menționată în acestea, a constatat nulitatea absolută a contractului cu privire la suprafața de 259 ha, care face parte din totalul de 409,899 ha și ca urmare a admiterii cererii reclamantei.

Pârâții D. și B. au fost obligați la plata sumei de 1629,30 lei cheltuieli de judecată către reclamantă și respectiv a sumei de 3.258,62 lei, la plata cărora au fost obligați D. și C.. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 octombrie 2008 pârâtul D. a vândut pârâtei C., soacra sa, cota indiviză de ½ în suprafață de aproximativ 409.899 ha pentru prețul de 410.000 Euro. În contract s-a precizat că imobilul a fost dobândit de vânzător ca bun propriu prin moștenire de la defunctul I. prin titlu de proprietate nr. x/2006 emis în baza legilor fondului funciar. Prin contractul autentificat din 24 decembrie 2008 același pârât vinde fiului său B. restul cotei de ½ parte din suprafața menționată în primul contract pentru prețul de 654.400 lei, sumă donată cumpărătorului de către J., soția vânzătorului și respectiv mama cumpărătorului din primul contract.

S-a menționat în contract că imobilul vândut a fost dobândit prin același titlu de proprietate, modificat prin sentințele nr. 4976/2007 și nr. 4166/2008 ale Judecătoriei Focșani, irevocabile. În ambele contracte vânzătorul precizează că își asumă obligația de garanție împotriva evicțiunii și faptul că este cunoscută de către cumpărători situația de fapt și de drept a imobilelor.

Prin Decizia civilă nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea s-a constatat nulitatea absolută a Hotărârii nr. 290 din 19 decembrie 2008 a Comisiei Județene Vrancea și a titlului de proprietate nr. x/2006 în privința mențiunilor referitoare la beneficiarul D., a autorului deposedat I. și a suprafeței de 259 ha din cele 518 ha reconstituite, precum și a amplasamentelor, cu motivarea că D. nu a dovedit calitatea de moștenitor al defunctului I. și respectiv calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 259 ha pădure și amplasamentul acesteia, titlu de proprietate urmând să cuprindă doar pe beneficiarul K., tatăl reclamantei.

Prin aceeași decizie au fost înlăturate susținerile vânzătorului cu privire la recunoașterea calității sale de moștenitor al defunctului I., reluate și în contracte, referitoare la Sentința nr. 4976/2007 și nr. 4166/2008 ale Judecătoriei Focșani în considerarea faptului că acestea nu au analizat și stabilit calitatea de succesor al autorului indicat ci îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului preluat din patrimoniul lui K.. În privința excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și intervenientei și a lipsei interesului, tribunalul a arătat că sunt neîntemeiate deoarece terenurile vândute prin contractele din litigiu reconstituite prin titlu de proprietate nr. x/2006 au ca beneficiari, în raport de Decizia civilă nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea pe K. - tatăl reclamantei și pe I., motiv pentru care pârâtul nu putea dispune de acestea.

De asemenea, intervenienta, în calitate de administrator al fondului forestier, potrivit art. 680 C. civ. și în considerarea faptului că este obligată să atribuie reclamantei alt teren, în măsura în care nu îl va recupera pe cel din litigiu, își justifică în formularea cererii, calitatea procesuală activă, cum de altfel s-a reținut și prin Decizia nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea, care a admis recursurile formulate de reclamantă și intervenientă. Excepția inadmisibilității acțiunii derivată din dispozițiile art. III, alin. (2 4 ) din Legea nr. 164/1997 a fost respinsă cu motivarea că acest text legal se referă la vânzări succesive, condiție neîndeplinită în speță.

În privința fondului litigiului, prima instanță a arătat că reclamanta și intervenienta au invocat drept motive de nulitate absolută cauza ilicită și faptul că suprafețele au fost înstrăinate în baza unui titlu de proprietate declarat nul prin Decizia civilă nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea și a reținut în această privință că contrar susținerilor pârâților, aceștia nu au făcut dovada bunei-credințe pentru a împiedica aplicarea principiului "resolute jure dantus, resolvitur jus accipientis". Dimpotrivă, precizările făcute în cuprinsul contractului pentru a se justifica dreptul de proprietate al vânzătorului, menționarea calității de moștenitor al defunctului I., calitatea cumpărătorilor de fiu și soacră și a soției de procurator de fonduri, atestă că toate părțile aveau dubiu cu privire la această calitate.

De asemenea, hotărârile judecătorești menționate în contractele de vânzare-cumpărare au fost analizate în recursul soluționat prin Decizia nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea, care are putere de lucru judecat în prezenta cauză, constatându-se că vânzătorul nu are calitatea de succesor al defunctului I.. Cu precizarea că în speță s-a dovedit reaua-credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul arată că deși nu se mai impune analizarea motivelor de nulitate absolută invocate de intervenientă, s-a constatat că obiectul contractului nu este determinat, fiind vândute cote părți din teren individualizate incomplet doar prin tarla și parcelă și respectiv că au fost încălcate dispozițiile art. 45, pct. 5 - 6 C. silvic referitoare la dreptul de preempțiune al statului.

Aplicând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată reprezentând cheltuieli de transport și contravaloarea tranșelor achitate din taxa judiciară de timbru. Prin Decizia civilă nr. 203 din 23 noiembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/91/2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă s-au respins ca nefondate apelurile formulate de pârâții B., D. și C., care au fost obligați și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.199,50 lei în apel reprezentând taxă judiciară de timbru și cheltuieli de transport, fiind respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata sumei de 17.120 către Statul Român, cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru neachitată.

În argumentarea soluției pronunțată, instanța de apel precizând că deși cei trei pârâți au declarat apel separat, au invocat critici identice, motiv pentru care sintetizându-le le-a examinat prin considerente comune. În consecință, motivul de apel referitor la încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac a fost înlăturat cu motivarea că Sentința nr. 4264 din 23 octombrie 2013 a Judecătoriei Focșani a fost casată în totalitate, ceea ce atrage soluționarea fondului cauzei în întregime, fiind eronată susținerea pârâților că anumite chestiuni de drept soluționate de o instanță necompetentă material ar fi intrat sub puterea lucrului judecat. Critica întemeiată pe dispozițiile art. 261, alin. (1), pct. 5 C. proc.

civ., a fost respinsă de instanța de apel cu motivarea că în realitate apelanții invocă înlăturarea unei apărări, dar analiza considerentelor sentinței relevă respectarea exigențelor textului legal menționat. Motivele de apel formulate de pârâți la pct. 3, 5, 6, 7 au fost grupate de instanța de apel, care a apreciat că acestea vizează în esență soluționarea greșită a excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a cererii de intervenție formulată de E., care nu justifică, în opinia apelanților, calitatea procesuală și interesul de a acționa. Sub acest aspect s-a reținut că reclamanta are legitimare procesuală activă pentru a solicita constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, iar intervenienta potrivit art. 41, alin. (1) C. proc.

civ. raportat la art. 2 și 4, alin. (1) din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor - E., în calitate de administrator al fondului forestier aflat în proprietatea publică sau a altor deținători are obligația de a asigura integritatea acesteia și de a acționa în justiție pentru ocrotirea unui interes general. De asemenea, critica referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant a Direcției Silvice Vrancea a fost respinsă cu motivarea că E. a mandatat direcția să o reprezinte în justiție conform adresei din 9 noiembrie 2009, prin care s-a impus direcțiilor silvice să exercite acțiuni pentru constatarea nulității absolute a unor operațiuni sau acte juridice derivate din aplicarea legilor fondului funciar emise fără respectarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, potrivit art. 80 C. proc. civ., conform căruia părțile pot să-și exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant, iar reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară, rezultă că direcția în calitate de reprezentant putea încheia în numele reclamantei și contractul de asistență juridică cu un avocat. Motivul de apel referitor la greșita respingere a excepției netimbrării cererii de intervenție, a fost înlăturat în considerarea caracterului irevocabil, potrivit art. 18, alin. (3) din Legea nr. 146/1997, al încheierii prin care se soluționează aceste aspecte. Criticile nu pot fi formulate prin apel sau recurs, în căile de atac existând doar posibilitatea achitării sau completării taxei judiciare de timbru dacă aceasta a fost greșit stabilită în etapele procesuale anterioare ceea ce nu e cazul în speță.

Cu privire la criticile de fond referitoare la reținerea eronată a relei-credințe instanța de apel a arătat, în esență, că prin Decizia nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea s-a constatat nulitatea titlului de proprietate în baza cărora s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare din litigiu, astfel încât desființarea actului juridic primar are ca efect și desființarea actelor juridice subsecvente.

În egală măsură aplicarea acestui principiu nu poate fi înlăturată în condițiile în care probele administrate în cauză, respectiv mențiunile cărții funciare, înscrisurile depuse în cauzele finalizate prin hotărârile judecătorești menționate în cuprinsul contractului, precum și precizările din cuprinsul acestora sunt de natură a crea dubii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului și să îl determine pe cumpărător să facă minime cercetări suplimentare în această privință, pentru că în caz contrar pârâții nu pot invoca buna-credință și nu se pot prevala de eroarea comună și invincibilă în care s-au aflat în momentul contractării pentru a salva contractul de vânzare-cumpărare de la desființare.

În acest context, arata instanța de apel, deși pârâții au invocat aceste principii nu au reușit să demonstreze, dincolo de orice îndoială, eroarea comună și invincibilă în care s-au aflat în momentul contractării astfel încât este legală și temeinică soluției primei instanțe în sensul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. De asemenea și motivele de nulitate derivate din lipsa elementelor necesare identificării corespunzătoare a obiectului convențiilor au fost apreciate ca fiind corect reținută de prima instanță, precum și a argumentelor referitoare la încălcarea dreptului de preempțiune al Statului, astfel cum este reglementat prin art. 45, pct. 5 - 6 C. silvic.

Aceste argumente au fost considerate de instanța de apel ca fiind de natură a justifica și înlăturarea criticilor formulate de pârâții cu privire la efectuarea unei expertize topo care să stabilească vecinătatea terenurilor și respectiv, dacă acestea se încadrează în categoria de enclavă sau sunt limitrofe fondului forestier al statului. Respingerea acestor probe nu poate fi asimilată încălcării dreptului la apărare în condițiile în care tribunalul a motivat această soluție și a apreciat că proba nu este oportună. Cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata taxei judiciare de timbru direcționate către Stat ca urmare a admiterii cererii de eșalonare a taxei judiciare de timbru a fost respinsă cu motivarea că în considerarea caracterului de titlu executoriu al acestei încheieri, debitorii nu pot fi schimbați, însă reclamanta are posibilitatea recuperării acestor cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții D., C. și B., invocând, printr-o cerere comună, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304, pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prima critică întemeiată pe dispozițiile art. 304, pct. 7 C. proc. civ. vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel derivată din omisiunea analizării motivului nr. 6 din apel prin care s-a invocat faptul că intervenienta E. nu are potrivit art. 11 și 12 din Legea nr. 46/2008 un drept de administrare asupra unor suprafețe de pădure, care de altfel în urma vacanței succesorale ar fi trecut în proprietatea unității administrativ-teritoriale și în consecință nu are calitate procesuală activă. Prin al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc.

civ. recurenții arată că, contrar celor reținute de instanța de apel, cererea intervenientei este inadmisibilă deoarece această parte nu justifică un interes în promovarea acțiunii, iar pe de altă parte Direcția Silvică Vrancea fiind o entitate fără personalitate juridică, nu poate avea calitatea de reprezentant al E.. Nu sunt îndeplinite condițiile cerute de H.G. nr. 229/2009, art. 12, alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și art. 11 din Legea nr. 46/2008, potrivit cărora interesul și calitatea E. de a acționa sunt subsumate condiției ca terenul din litigiu să facă parte din fondul forestier proprietate publică a statului, fond care să se afle în administrarea E., cerință neîndeplinită, deoarece terenul din litigiu este proprietatea privată a pârâților.

Conform art. 2, alin. (1) din H.G. nr. 229/2009 și a Anexei 2, direcția nu are personalitate juridică și prin urmare nu are capacitatea de exercițiu și de folosință a unor drepturi procesuale. Această calitate aparține conform art. 6, alin. (9) din aceeași hotărâri directorului direcției silvice. Totodată, dispozițiile art. 80 C. proc.

civ., invocate de instanța de apel pentru a argumenta calitatea de reprezentant a direcției silvice este eronată, textul legal fiind abrogat din anul 2005. În cadrul aceluiași motiv de recurs se susține că în mod eronat instanța de apel a reținut că intervenienta acționează pentru ocrotirea unui interes general, deși aceasta a arătat că nu înțelege să uzeze de dreptul de preempțiune, iar pe de altă parte din Decizia nr. 815 din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Vrancea, rezultă că există succesori după defunctul I., ceea ce infirmă susținerile primei instanțe de fond referitoare la existența unei succesiuni vacante ceea ce ar conferi intervenientei, calitatea și interesul de a acționa. Decizia este nelegală, susțin recurenții și pentru încălcarea dispozițiilor art. 304, pct. 5 C. proc.

civ. raportat la art. 6 CEDO, art. 24 din Constituția României, art. 167 și art. 292 C. proc. civ., dreptul la apărare și la un proces echitabil fiind încălcat deoarece ambele instanțe de fond au respins nejustificat cererea pentru efectuarea unei expertize topografice care să demonstreze dacă terenurile din litigiu erau enclave sau limitrofe fondului forestier al statului, probele existente la dosar nefiind suficiente pentru a elucida acest aspect esențial al litigiului. O altă critică vizează nelegalitatea deciziei pentru motivul prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ., derivat din aplicarea greșită a art. 2, art. 17, 18, alin. (3) și 20, alin. (5) din Legea nr. 146/1997, constând în scutirea nelegală a intervenientei de la plata taxei judiciare de timbru.

Contrar celor reținute de instanța de apel, caracterul irevocabil al încheierii prevăzute de art. 18, alin. (2) și 3 din Legea nr. 146/1997, nu exclude posibilitatea formulării criticilor pe calea apelului sau recursului, dacă o parte a fost nelegal scutită de la plata taxei judiciare de timbru. Prevederile art. 261, pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 CEDO, nu au fost respectate de instanța de apel, care preluând argumentele primei instanțe nu a analizat în mod efectiv criticile referitoare la încălcarea dreptului de preempțiune, în condițiile în care intervenienta a precizat că, din lipsa fondurilor nu uzează de acest drept. Procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304, pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Dispozițiile art. 304, pct. 8 C. proc. civ., sunt de asemenea incidente, susțin recurenții, deoarece prin decizia recurată s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, instanța schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia a concluzionat eronat că obiectul contractului nu este determinat deoarece s-au vândut cote-părți, incomplet individualizate prin tarla și parcelă. Contractul atestă, în această privință contrariul, bunurile fiind identificate conform practicilor obișnuite, prin indicarea unor elemente suficiente pentru determinarea clară a obiectului. Revenind la dispozițiile art. 304, pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia instanței de apel este nemotivată și pentru că nu au fost analizate apărările privind buna-credință a vânzătorului D. și ale subdobânditorilor săi și au fost ignorate criticile formulate prin motivul 8 din apel.

La data încheierii contractului din litigiu, pârâtul era proprietarul bunurilor înstrăinate, conform art. 1898 C. civ., buna-credință este prezumată, bunul era liber de sarcini potrivit extrasului de carte funciară, astfel încât în mod greșit s-a aplicat principiul anulării actului subsecvent și s-a înlăturat excepția ocrotirii dobânditorului de bună-credință. Anularea titlului de proprietate în anul 2010 nu are consecințe asupra unor contracte valabil încheiate, ulterior intrării bunurilor în circuitul civil, iar anularea actelor succesive încalcă dreptul de proprietate garantat prin art. 44 din Constituție, art. 1 primul protocol CEDO și principiul securității raporturilor juridice civile, susțin recurenții prin ultimul motiv de recurs.

Prin cererea de recurs distinctă, pârâta C. invocând dispozițiile art. 304, pct. 7 C. proc. civ. - reluând parțial criticile din cererea de recurs comună - arată că motivarea deciziei este străină de natura pricinii pentru că are în vedere mențiuni existente în CF care nu vizează terenul din litigiu, nu cuprinde motivele pentru care consideră că s-a încălcat dreptul de preempțiune al statului și nu se motivează respingerea excepției lipsei calității de reprezentant al avocaților intimatei Direcția Silvică Vrancea. Sub acest din urmă aspect instanța de apel a omis să arate argumentele și probele pentru care a fost respinsă cererea de înscriere în fals a contractului de asistență juridică din 15 martie 2011 și a adendumului din aceeași dată.

În cadrul aceluiași motiv de recurs se susține și existența unei motivări contradictorii, instanța de apel considerând pe de o parte că dreptul de preempțiune s-a încălcat, dar pe de altă parte respingând proba pentru stabilirea existenței enclavei. Motivarea este contradictorie și în privința analizării motivelor de apel la pct. 3, 5, 6, 7 înlăturate în considerarea anulării titlului de proprietate, cu consecința preluării moștenirii de către Statul Român, dar în absența unui certificat de vacanță succesorală. Invocând dispozițiile art. 304, pct. 8 și 9 C. proc. civ. recurenta susține că analiza cauzei trebuie raportată la situația juridică a bunului la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, moment în funcție de care trebuia examinată și buna-credință a părților, fiind irelevantă sub acest aspect calitatea de soacră și fiu a cumpărătorilor, argument insuficient pentru a proba reaua-credință.

Totodată sunt reluate criticile referitoare la aplicarea greșită a H.G. nr. 229/2009, solicitându-se conform art. 312, alin. (5) C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece fondul litigiului nu a fost cercetat efectiv. Pârâtul D. prin cererea de recurs formulată separat arată că recursul vizează decizia și toate încheierile de ședință și invocă dispozițiile art. 304, pct. 7, 9 C. proc. civ., susținând că decizia este lipsită de temei legal. Reiterând aspecte referitoare la starea de fapt și argumente din cererea de recurs comună, recurentul arată că titlu de proprietate a fost dobândit în mod legal era valabil la data încheierii contractelor, CF avută în vedere de instanță nu vizează terenul din litigiu.

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. a solicitat respingerea recursului, arătând în esență că nulitatea absolută a titlului de proprietate produce efecte și asupra contractelor de vânzare-cumpărare, care în mod corect au fost constatate nule prin hotărârea primei instanțe, confirmată prin decizia instanței de apel. Prin completarea motivelor de recurs depuse la data de 4 octombrie 2016 pârâtul D. a invocat dispozițiile art. 304, pct. 2 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată de alt judecător decât cel care a luat parte la judecarea în fond a cauzei pentru că motivarea acestei decizii este identică cu aceea din Decizia nr. 200 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 a Curții de Apel Galați, deși doar unul dintre judecători a făcut parte din ambele complete de judecată, iar redactarea a fost făcută de magistrați diferiți.

La același termen de judecată, pârâta C. a depus note de ședință arătând că formulează motive suplimentare de recurs prin care invocă faptul că instanța de fond nu au soluționat cererea formulată de E. de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 16 mai 2007 și din 10 decembrie 2008 și cererea de chemare în garanție formulată de SC H. SRL, care nu a fost citată în cauză, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârilor. Prin concluziile scrise, recurenții au solicitat admiterea recursurilor, iar intimatele respingerea acestora.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, cu precizarea că recursurile pârâților, declarate prin cererea comună, cele înregistrate separat, precum și completările ulterioare vizează în esență aceleași critici de nelegalitate, motiv pentru care considerentele sunt deopotrivă valabile în examinarea acestora, independent de modalitatea în care au fost formulate. Totodată, se impune precizarea că în considerarea specificului acestei căi de atac, examinarea criticilor privind aspectele de netemeinicie referitoare la interpretarea probelor este exclusă în această etapă procesuală fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond, astfel încât vor fi avute în vedere numai motivele de nelegalitate ale deciziei recurate.

Astfel, primul motiv de recurs, constând în omisiunea instanței de apel de a examina critica subsumată motivului 6 din motivele de apel este nefondat, deoarece prin decizia recurată s-a precizat că pct. 3, 5, 6 și 7 vizează modul de soluționarea a excepțiilor lipsei calității procesuale a intervenientei și respectiv lipsa interesului acesteia în formularea cererii de intervenție. În consecință, chiar dacă instanța de apel nu a înlăturat în mod explicit argumentul apelanților privind lipsa certificatului de vacanță succesorală, considerentele deciziei cuprind în conformitate cu art. 261, alin. (5) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept în baza cărora a concluzionat că cele două excepții au fost corect soluționate de prima instanță, cu consecința că și criticile formulate în apel sunt nefondate.

În alți termeni, instanța de apel grupând criticile apelanților formulate cu privire la modul de soluționare a excepțiilor a arătat argumentele relevante în această privință, situație în care nu se poate reține existența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304, pct. 7 C. proc. civ. Pentru identitate de rațiune și criticile formulate prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ., constând în reluarea motivelor prin care se susține nelegalitatea deciziei derivată din soluționarea eronată a excepției lipsei interesului intervenientei, sunt nefondate. Sub acest aspect, aplicând corect dispozițiile art. 4, alin. (1) din H.G.

nr. 229/2009 privind reorganizarea E., respectiv art. 2, alin. (1), pct. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a regiei, instanța de apel a arătat că E. are - printre alte atribuții și competențe - și obligația de a asigura "integritatea fondului forestier proprietate publică a statului precum și a celui aparținând altor deținători, pe care îl are în administrare sau pentru care prestează servicii silvice, și gestionează durabil pădurile din cuprinsul acesteia". Pe de altă parte, prin Decizia nr. 15 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că E. are calitatea procesuală activă de a formula acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor emise cu încălcarea prevederilor privind retrocedarea terenurilor forestiere din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În acest context, Înalta Curte observă că terenurile care au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a cerut a se constata au fost dobândite de vânzător în baza unui titlu de proprietate a cărui nulitate absolută parțială s-a constatat prin Decizia civilă nr. 1193 din 22 octombrie 2010 a Tribunalului Vrancea, litigiu în care de asemenea E. a avut calitatea de parte, astfel încât în mod evident, pentru argumentele anterior expuse rezultă că intervenienta are legitimare procesuală în formularea cererii pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din litigiu. Prin urmare, sunt nefondate și susținerile recurenților referitoare la neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 12, alin. (4) din Legea nr. 213/1998, art. 11 din Legea nr. 46/2008 și respectiv H.G.

nr. 229/2009, în sensul că interesul și calitatea procesuală a intervenientei trebuie subsumate condiției ca terenul să facă parte din fondul forestier al statului și în administrarea E., dispozițiile art. 2, alin. (1), pct. 1 din Regulament anterior citate fiind relevante sub acest aspect. Cu privire la calitatea de reprezentant, în mod corect a reținut instanța de apel, pe baza probelor administrate în cauză că prin adresa din 9 noiembrie 2009, E. a impus direcțiilor silvice să exercite acțiuni în justiție pentru constatarea nulității absolute a unor operațiuni sau acte juridice emise cu încălcarea legilor fondului forestier - categorie în care se încadrează și cererea de intervenție prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza unui titlu de proprietate constatat nul parțial.

Este real că în argumentare s-au invocat dispozițiile art. 80 C. proc. civ., fiind citat conținutul acestui articol din noul C. proc. civ., care raportat la data înregistrării acțiunii nu este incident speței, însă această constatare nu este de natură a modifica soluția instanței, pentru că dispozițiile art. 67 din vechiul C. proc. civ., aplicabil în cauză prevăd că părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Prin urmare, dezlegarea dată acestei critici fiind corectă, chiar dacă indicarea textului legal este eronată, împrejurarea nu este însă de natură a afecta legalitatea deciziei.

În aceste condiții, a existenței unui mandat acordat direcției pentru formularea acțiunilor menționate, rezultă că sunt nefondate criticile referitoare la lipsa calității de reprezentant a acestei entități, iar cererea pentru înscrierea în fals a contractului de asistență juridică și a actului adițional a fost respinsă cu motivarea că nu există suspiciuni sau indicii cu privire la săvârșirea unui presupus fals, concluzie desprinsă din analiza actelor depuse pentru justificarea calității de reprezentant. Pentru a justifica lipsa interesului intervenientei în formularea cererii de intervenție, recurenții au susținut și faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut îndeplinirea acestei condiții, deși această parte a arătat că nu înțeles să uzeze de dreptul de preempțiune.

În această privință, făcând trimitere la dispozițiile art. 45, pct. 5 - 6 C. silvic, prin decizia recurată s-a arătat că raportat la datele încheierii contractelor din litigiu și respectiv a celor prin care s-a anunțat intenția de înstrăinare, a amplasamentului terenurilor, rezultă că dreptul de preempțiune al statului a fost încălcat, astfel încât operează sancțiunea nulității absolute a contractelor.

Potrivit art. 45, alin. (5) din Legea nr. 46/2008, "Statul are un drept de preempțiune la cumpărarea de păduri care constituie enclave în fondul forestier proprietate publică a statului sau sunt limitrofe acesteia, la preț și în condiții egale", drept de preempțiune care poate fi exercitat în termen de 30 de zile de la înștiințarea vânzării, conform alin. (6) al aceluiași articol, care stabilește obligația vânzătorului de a anunța în scris intenția de vânzare, iar nerespectarea acestei obligații se sancționează cu nulitatea absolută, conform alin. (8) al art. 45 din lege. Cu alte cuvinte, deși nu se precizează explicit, prin invocarea acestor dispoziții legale, rezultă că instanța de apel a avut în vedere faptul că terenurile forestiere înstrăinate sunt enclave, sau se învecinează cu fondul forestier proprietate publică, după cum a rezultat din probele administrate în cauză, respectiv hărțile și mențiunile din titlu de proprietate.

De asemenea, trimiterea la dispozițiile art. 45, alin. (6) din lege, respectiv la datele încheierii contractelor și a înștiințării intenției de înstrăinare are semnificația faptului că nu s-a respectat termenul de 30 de zile în interiorul căruia se putea exercita dreptul de preempțiune. În considerarea faptului că aplicarea acestor dispoziții legale s-a bazat interpretarea probelor administrate în cauză, atribut exclusiv al instanțelor de fond, dar a căror analiză este exclusă în considerarea specificului acestei căi de atac, urmează ca și acest motiv de recurs va fi înlăturat ca nefondat. Concluzia este identică și în privința criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304, pct. 5 C. proc. civ., deoarece contrar celor susținute de recurenți, nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil ca urmare a faptului că s-a respins cererea pentru efectuarea unei expertize topografice.

În conformitate cu dispozițiile art. 295, alin. (2) C. proc. civ. instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță sau propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, în acest sens fiind și dispozițiile art. 167 C. proc. civ. potrivit cărora "dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii". Din dispozițiile legale invocate, rezultă că instanța de apel va putea dispune administrarea probelor în măsura în care apreciază că acestea sunt utile soluționării cauzei, or raportat la teza probatorie, respectiv stabilirea vecinătăților terenului părților, descrise în contractele de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 20 mai 2015, instanța a arătat că administrarea probei constând în efectuarea unei expertize topografice nu este utilă cauzei.

Prin criticile formulate în recurs nu se aduc argumente suplimentare din care să rezulte aplicarea greșită a acestor dispoziții legale, în condițiile în care instanțele de fond au arătat că terenurile din litigiu, descrise în titlu de proprietate sunt enclave sau limitrofe fondului forestier al statului. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. constând în aplicarea greșită a dispozițiilor legale în privința stabilirii taxei judiciare de timbru aferente cererii de intervenție, Înalta Curte observă că prima instanță aplicând dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, raportat la art. 11 din Legea nr. 46/2008, art. 2 și art. 4, alin. (1) din H.G.

nr. 229/2009 a arătat că E. este scutită de plata taxei judiciare de timbru, iar instanța de apel, arată că în considerarea caracterului irevocabil al încheierii prin care se tranșează problema referitoare la modul de stabilire al taxei judiciare de timbru, criticile nu pot fi reluate în apel sau recurs. Dezlegarea este corectă, instanța de apel arătând și faptul că potrivit art. 20, alin. (5) din legea taxelor judiciare de timbru, se poate dispune achitarea sau completarea taxei judiciare de timbru dacă aceasta nu a fost corect achitată, ceea ce în speță s-a considerat că nu a fost cazul.

Pe de altă parte, se impune precizarea că recurenții nu dezvoltă critici concrete pentru care consideră că dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 au fost greșit aplicate, susținând doar că intervenienta a fost nelegal scutită de la plata acestor taxe, citarea acestor dispoziții legale nefiind însă suficientă pentru a contura o dezvoltare corespunzătoare acestui motiv de recurs. Motivul de recurs prevăzut la art. 304, pct. 8 C. proc. civ. vizează schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic dedus judecății, susținere care nu se verifică în speță, pentru că analizând conținutul contractelor de vânzare-cumpărare, instanțele de fond au constatat că obiectul acestora este insuficient și incomplet individualizat.

Această concluzie nu se încadrează în ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. care vizează schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. De altfel, recurenții nu dezvoltă critici ce pot fi circumscrise acestui motiv de recurs, fiind în realitate nemulțumiți de concluzia la care au ajuns instanțele în urma examinării contractelor din litigiu. Criticile de nelegalitate referitoare la omisiunea instanței de apel de a analiza motivul 8 din apel sunt nefondate, prin decizia recurată instanța de apel a arătat argumentele pentru care prezumția bunei-credințe a vânzătorului a fost răsturnată și prin consecință a aplicat principiul anulării actului subsecvent.

Astfel, instanța de apel a arătat în privința criticilor de fond ale litigiului că prin Decizia nr. 1193 din 22 decembrie 2010 a Tribunalului Vrancea s-a stabilit cu putere de lucru judecat că titlul de proprietate nr. x/2006 care a stat la baza contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a cerut a se constata a fost declarat nul absolut în ceea ce privește menționarea în cuprinsul acestuia al beneficiarului D., care nu avea calitatea de persoană îndreptățită potrivit legii să i se reconstituie dreptul de proprietate de pe urma defunctului I.. Aceeași decizie a arătat și motivele pentru care Sentința nr. 4166/2008 și respectiv sentința nr. 4976/2007 ale Judecătoriei Focșani nu dovedesc calitatea de moștenitor al pârâtului față de defunctul I. Prin urmare, în mod corect s-a motivat prin decizia recurată că argumentele reținute în cuprinsul Deciziei civile nr. 1193/2010 a Tribunalului Vrancea se impun cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, cu consecința că în absența bunei-credințe nu poate fi împiedicată aplicarea principiului "resolute jure dantis, resolvitur jus accipientis" . În altă ordine de ideii se impune și precizarea că aplicarea acestor principii s-a bazat pe interpretarea probelor, iar criticile vizează în esență aspecte de netemeinicie, care exced controlului de legalitate al instanțelor de recurs.

Pentru identitate de rațiune și criticile formulate de recurenta-pârâtă C. prin cererea distinctă vor fi înlăturate având în vedere toate argumentele menționate anterior. Referitor la motivul de nelegalitate invocat prin notele suplimentare, pe de o parte a fost formulat omisso medio, iar pe de altă parte nu se justifică un interes, neexistând prin urmare o vătămare pentru că nu au fost citate în cauză părți cu privire la care reclamanta a renunțat la judecată printr-o încheiere care nu a făcut obiectul apelului și respectiv recursului. De asemenea, incidența dispozițiilor art. 304, pct. 2 C. proc. civ. invocată de pârâtul D. nu se verifică în speță, hotărârea fiind dată de judecătorii care au luat parte la dezbaterea în fond a cauzei.

Dispoziția legală are în vedere atât minuta cât și hotărârea redactată ulterior, care trebuie să fie semnată de același complet de judecată, condiție îndeplinită în speță, iar preluarea unor argumente dintr-o altă hotărâre judecătorească nu are semnificația încălcării dispozițiilor legale menționate. În concluzie, instanța de apel prin decizia recurată a analizat și a înlăturat argumentat toate criticile formulate astfel încât contrar celor susținute de recurenți prin memoriul de recurs comun ori prin criticile separate nu se poate reține că instanța a soluționat procesul fără a cerceta efectiv fondul cauzei și nici că s-a încălcat art. 6, parag. 1 al CEDO, care consacră atât dreptul oricărei persoane la un proces efectiv, cât și obligația instanței de a motiva hotărârea pronunțată.

În esență, prin decizia recurată, instanța constatând că titlu de proprietate în baza căruia s-au încheiat contractele din litigiu a fost constatat nul parțial, în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, reținând pe baza probelor administrate că nu operează excepția rezultată din principiul bunei-credințe a subdobânditorului, a pronunțat o hotărâre legală, motiv pentru care în conformitate cu dispozițiile art. 312, alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate de pârâți vor fi respinse ca nefondate. De asemenea, cererea intimatei A. de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă în considerarea faptului că această parte nu a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel care a respins solicitarea formulată, în acest sens ceea ce nu exclude însă posibilitatea solicitării acestor cheltuieli pe cale separată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții D., B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 203/A din 23 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Respinge cererea intimatei-reclamante A. de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2016. Procesat de GGC - DE