Decizia nr. 1594/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 18.11.2016 sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost modificată, reclamantul A., a solicitat: 1. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâta de ordin 1 S.C. B. S.A. și pârâta de ordin 2 S.C. C. S.R.L., autentificat sub nr. x/20.02.2008 de către BNP D. din Vălenii de Munte, pentru cauză ilicită, conform dispozițiilor art. 966, art. 948 C. civ. și încheiat, cu nesocotirea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 498/2003, art. 20 alin. (41) din Legea nr. 247/2005, cu restabilirea situației anterioare de carte funciară; x. să se dispună anularea actului de dezmembrare autentificat de BNP D. sub nr. x/20.03.2008, încheiat de pârâta de ordin 2 S.C. C. S.R.L.; 3. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâta de ordin 2 S.C. C. S.R.L. și pârâta de ordin 3 S.C. E. S.R.L., autentificat sub nr. x/20.03.2008, de către BNP D. din Vălenii de Munte, încheiat cu încălcarea prevederilor art. 966, art. 948 C. civ., cu restabilirea situației anterioare de carte funciară; x. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta de ordin3 S.C. E. S.R.L. și pârâta de ordin 4 S.C. F. S.R.L., autentificat sub nr. x/10.04.2012 de către BNP D. din Vălenii de Munte, încheiat cu încălcarea prevederilor art. 966, art. 948 C. civ., cu restabilirea situației anterioare de carte funciară; x. să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâta de ordin3 S.C. E. S.R.L. și pârâta de ordin 4 S.C. F. S.R.L., autentificat sub nr. x/28.11.2011 de către BNP G., încheiat cu încălcarea prevederilor art. 966, art. 948 C. civ., cu restabilirea situației anterioare de carte funciară și acordarea cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 948, art. 966 C. civ., art. 20 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile H.G. nr. 498/2003 și ale art. 20 alin. (4) 1 din și art. I pct. 75 din Legea nr. 247/2005. Prin încheierea de ședință din 17.05.2017, Tribunalul Prahova, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei către secția I civilă a Tribunalului Prahova, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016* la data de 11.07.2017.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 5349/22 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 1619/14 iunie 2018 Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâți împotriva sentinței.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul arată că în mod nejustificat la termenul de judecată din 31 mai 2018 i-a fost respinsă cererea de amânare a judecății pentru motive medicale, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil statuat prin dispozițiile art. 6 C. proc. civ. și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nerespectate principiile fundamentale care guvernează procesul civil și anume: legalitatea, contradictorialitatea, egalitatea, și oralitatea (art. 7 2 , art. 8, art. 14 și art. 15 C. proc. civ.) și dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.), fapt ce atrage, în condițiile art. 174 C. proc. civ., nulitatea actelor de procedură. În același sens, al nerespectării dispozițiilor procedurale, reclamantul arată că instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului, obligație ce îi revenea conform prevederilor art. 22 C. proc. civ., în virtutea cărora avea obligația să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt și de drept necesare pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul arată că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu conține considerente relative la motivul de nulitate al actelor juridic întemeiat pe încălcarea de către pârâtă a interdicției de înstrăinare a imobilului pentru care a formulat notificare în cadrul procedurii prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, renumerotat art. 21 alin. (5) după republicare, notificare aflată în curs de soluționare. Anume, reclamantul arată că deși instanța enunță dispozițiile art. 20 alin. (1) și art. 46 alin. (2) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 și art. 4 din Legea nr. 247/2005, concluzionează cu privire la valabilitatea titlului S.C. B. S.A. (apreciind că acest titlu a fost consolidat prin respingerea acțiunii în nulitatea actelor de privatizare prin sentința civilă nr. 164/13.03.2003) și, respectiv, cu privire la buna-credință a părților din actele de înstrăinare, omițând să motiveze de ce nu analizează incidența dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Reclamantul susține, totodată, că prin apel nu a criticat faptul că sentința primei instanțe este nemotivată, cum eronat a reținut instanța de apel, ci a învederat faptul că sentința a fost motivată formal cât timp prima instanță nu a analizat motivul de nulitate întemeiat pe dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și din perspectiva existenței unei notificări de restituire a imobilului și a unei procedurii judiciare aflată în derulare, care face obiectul dosarului nr. x/2003 al Curții de Apel Ploiești. Referitor la acest aspect, al incidenței prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantul susține că instanța de apel a înlăturat eronat aceste dispoziții legale deoarece pârâta S.C. B. S.A. este o persoană juridică de drept public, fiind înființată prin H.G. nr. 1224/23.11.1990, caz în care îi sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (1) și (2), devenit art. 21 alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (4) - art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Relativ la norma de drept prevăzută de art. 21 alin. (5) C. proc. civ., reclamantul solicită a se constata că este o normă de "aplicare generală" în cadrul procedurilor prevăzute de legea specială. Reclamantul susține, totodată, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu depășirea limitelor învestirii, contrar prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.. În acest sens reclamantul susține că instanța de apel nu putea statua asupra tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățit, întrucât această chestiune nu face obiectul învestirii sale ci al instanței care judecă contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ce face obiectul dosarului nr. x/2003 al Curții de Apel Ploiești. În susținerea criticii fondată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care impuneau concluzia nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor în litigiu, cât timp imobilul notificat era deținut de pârâta S.C. B. S.A., care este o entitate dintre cele prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2) din lege. Reclamantul afirmă că imobilul notificat îl reprezintă fostele H. (fabrici de var, ciment, bitum, ipsos etc.) situate în localitatea Breaza, care au fost preluate în mod abuziv de stat și fără titlu valabil, caz în care sunt supuse restituirii în natură, indiferent în posesia cui se află și libere de sarcini, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare în anul 2008, când s-au încheiat parte dintre actele de înstrăinare a căror nulitate o cere (cele autentificate sub nr. x/2008, nr. y/2008 și nr. 744/2008), dispoziții abrogate, ulterior, prin Legea nr. 1/2009. Reclamantul susține, totodată, că pârâta S.C. B. S.A. nu a dobândit imobilul în litigiu în cadrul privatizării, cum eronat a statuat instanța de apel, întrucât, în realitate, reorganizarea societății s-a realizat în baza Legii nr. 15/1990 (pârâta fiind înființată ca societate pe acțiuni în baza H.G. nr. 1224/1990), că imobilul notificat este situat în Orașul Breaza, în timp ce pârâta deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x pentru o suprafață de teren de 129.857 mp, pe care se află sediul societății și care este situată în localitatea Bucov, str. x, cu mențiunea că prin actele de înstrăinare a căror nulitate absolută o solicită pârâta a înstrăinat 22.725 mp (cu aproximativ 10000 mp în plus). Referitor la dispozițiile art. 27 (1) din Legea nr. 10/2001 (renumerotat art. 29 după republicare), reclamantul arată că acestea au fost modificate prin art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, însă modificarea a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 830/24.07.2008 a Curții Constituționale în ceea ce privește abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil". Așa fiind, reclamantul susține că și în prezent sunt în vigoare dispozițiile art. 27 din lege în redactarea inițială, dispoziții care statuau cu privire la îndreptățirea persoanelor la restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat (în acest sens fiind și jurisprudența - decizia nr. 86/A/, decizia nr. 10173/2006, cum este și imobilul în litigiu. Referitor la entitatea deținătoare, reclamantul susține că acțiunile deținute de stat la S.C. B. S.A. au fost cumpărate de I. (prin contractele nr. x/4.02.1994 și nr. y/17.02.1994) și că, dat fiind că cele două entități sunt persoane juridice distincte, operațiunea de vânzare-cumpărare a acțiunilor nu are semnificația "privatizării" S.C. B. S.A., cum eronat a reținut instanța de apel. Referitor la sentința civilă nr. 164/13.03.2003 a Tribunalului Prahova, prin care s-a respins acțiunea de anulare a celor două contracte mai sus arătate (în care S.C. B. SA), reclamantul susține că nu poate avea în prezenta cauză relevanța dată prin decizia instanței de apel. Reclamantul critică, totodată, hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește considerentele potrivit cărora nu a probat frauda la lege la încheierea actelor de înstrăinare a căror nulitate o cere. Cât privește buna-credință a părților contractante din actele de înstrăinare, reclamantul susține că instanța de apel nu a realizat analiza în raport de elementele de fapt pe care le-a indicat în susținerea cererii (cum ar fi calitatea de membrii ai acelorași familii a reprezentanților societăților semnatare ale actelor de înstrăinare cu acționari ai societății S.C. B. S.A., inclusiv persoana care, în calitate de director al societății, a soluționat notificarea și de persoane publice), cu precizarea că reaua-credință și conivența frauduloasă a părților contractante rezultă cu evidență din însuși cuprinsul respectivelor acte de înstrăinare, sens în care se impunea constatarea nulității absolute în raport de prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 iunie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1619 din 14 iunie 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 2 octombrie 2019. Prin punctele de vedere întocmite, părțile nu formulează obiecțiuni și își exprimă acordul cu privire la stabilirea termenului de judecată în vederea dezbaterii recursului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, pârâtele S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L. au cerut respingerea recursului, apreciind că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii. Anume, pârâtele susțin că dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății, cum corect au reținut instanțele de fond, întrucât norma de drept menționată se aplică numai bunurilor preluate de stat și aflate în posesia entităților economice la care statul era acționar majoritar sau minoritar la data intrării în vigoare a legii. Pe cale de consecință, pentru imobilele aflate în patrimoniul societăților comerciale integral privatizate, prezumtivii foști proprietari sau moștenitorii acestora, potrivit dispozițiilor art. 29 din același act normativ, sunt îndreptățiți să primească doar despăgubiri în echivalent și nu bunul în natură. Pârâtele susțin, totodată, că reclamantului i-au fost respectate drepturile procesuale, motiv pentru care nu poate fi primită critica privind încălcarea de către instanțele de fond a prevederilor art. 2 și art. 13 din C. proc. civ., că instanța și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ. și, respectiv, că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care fundamentează soluția și nu cuprinde motive străine (pe care, de altminteri, reclamantul nu le arată). Solicită, de asemenea, înlăturarea criticii potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu depășirea limitelor învestirii, care nu are suport în lucrările dosarului, precum și a criticii relative la modalitatea de dobândire a imobilului de către pârâta S.C. B. S.A. (în cadrul privatizării), întrucât aceasta din urmă se constituie într-o critică de netemeinicie, inadmisibilă în recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cauza, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente: Statuarea de către instanța de recurs asupra modului în care legea a fost aplicată raportului juridic dedus judecății se realizează în raport de situația de fapt stabilită de către instanțele de fond pe baza probatoriilor administrate de părți sau, după caz, de instanța de judecată, din oficiu, și, respectiv, de interpretarea dată de instanțele de fond normelor de drept apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecății, astfel cum aceste aspecte rezultă din considerentele hotărârii recurate. Ca atare, judecătorii fondului au a statua prin hotărârea pronunțată, în mod explicit și într-o manieră coerentă, atât cu privire la calificarea dată actelor și faptelor deduse judecății, cu luarea în considerare a limitelor învestirii și a probatoriilor administrate, cât și cu privire la interpretarea normelor de drept care fundamentează soluția, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile în fapt și în drept constituind una din garanțiile dreptului la un proces echitabil. Cât privește normele de drept, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, rezultat al interpretării judecătorești, propria statuare a instanței de judecată asupra acelor norme de drept care au fost apreciate a fi esențiale din perspectiva raportului juridic dedus judecății, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate de la aplicare celelalte norme de drept invocate de părți, ca fiind străine cauzei, în raport de situația de fapt reținută. În caz contrar, atare omisiuni ale instanței de judecată pun în discuție incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și, în măsura în considerentele de drept reținute nu sprijină soluția, și a motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens sunt și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd următoarele: Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. Potrivit alin. (4) și (6) al aceluiași articol: Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. (4) și, respectiv, Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (6) În consecință, când hotărârea judecătorească, prin considerentele reținute, nu statuează asupra întregii situații de fapt necesar a fi stabilită în raport de pretențiile formulate de părți și în scopul identificării normelor de drept incidente raportului juridic dedus judecății ori este insuficient motivată în fapt (prin omisiunea statuării asupra unor elemente de fapt esențiale) sau în drept, (lipsind interpretarea judecătorească a unora dintre normele de drept invocate de părți, necesar a fi realizată în scopul determinării sferei lor de aplicare asupra raporturilor juridice, în general, și, mai apoi, asupra raportului juridic dedus judecății, în particular), instanța de recurs este pusă în imposibilitate să exercite un control judiciar din perspectiva criticilor de nelegalitate, fapt ce atrage casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe. Cât privește normele de drept material a căror incidență a fost invocată sau, dimpotrivă, a fost contestată, de părțile din prezentul litigiu, se impun a fi evidențiate următoarele aspecte: Prin dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 este reglementată situația imobilelor - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv de stat, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar sau, după caz, minoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public (alin. (1) și (2), precum și sancțiunea nulității absolute a actelor de înstrăinare, concesionare, locație de gestiune, asociere în participațiune, ipotecare, locațiune, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbare a destinației, grevare cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile notificate, intervenite până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege (alin. (5), fără vreo distincție în ceea ce privește valabilitatea sau nu a titlului statului ori buna sau reaua-credință a părților contractante. Prin dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 27, în redactarea inițială a legii) este reglementată situația imobilelor - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv de stat, indiferent de destinație, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2). Alineatul (1) al articolului 29, în redactarea actuală, prevede următoarele: Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate. În redactarea inițială a legii, art. 27 alin. (1) statua următoarele: Pentru imobilele preluate cu titlu valabil (s.n.), evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate. Prin decizia nr. 830/2008, Curtea Constituțională a constatat însă că prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. Așa fiind, se constată că prin modificarea, prin art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2001 a normei prevăzute de art. 27 (1) din lege (devenit, după republicare, art. 29), legiuitorul a suprimat distincția referitoare la preluarea cu sau fără titlu valabil a imobilelor de către stat, statuând că pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul doar la despăgubiri în condițiile legii speciale. Cum însă dispoziția art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale (M.Of. nr. 559 din 24.07.2008), concluzia care se impune este aceea potrivit căreia: imobilele - teren și construcții - aflate în patrimoniul unor societăți comerciale integral privatizate au fost și rămân supuse dispozițiilor art. 29 (fost art. 27) în redactarea avută anterior modificării prin dispoziția art. I pct. 60 din Legea nr. 247/2005, această dezlegare, cu valoare de principiu, fiind obligatorie pentru instanțele de fond. La rândul lor, dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea actuală) prevăd sancțiunea nulității absolute pentru actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil (s.n), considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Prin dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanțelor de judecată le-a fost recunoscută plenitudinea de competență cu privire la verificarea valabilității titlului statului. În acest sens sunt prevederile alin. (3) din lege potrivit cărora: Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Analiza coroborată a dispozițiilor legale menționate impune concluzia potrivit căreia imobilele - terenuri și construcții - notificate în temeiul Legii nr. 10/2001, ca regulă, au fost indisponibilizate în patrimoniul entităților deținătoare prin efectul legii, entităților deținătoare fiindu-le interzis, sub sancțiunile prevăzute de lege, să încheie acte juridice de înstrăinare având ca obiect astfel de imobile până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de legea de reparație. Analizând lucrările dosarului, se constată că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 noiembrie 2016, a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20 februarie 2008 încheiat de pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L. având ca obiect suprafața de 22725,14 mp teren împreună cu tot ce se află pe el, imobil situat în jud. Prahova, precum și a actelor subsecvente de înstrăinare a aceluiași imobil, motivat de împrejurarea că respectivul imobil cade sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și nu putea face obiectul înstrăinării anterior finalizării procedurilor prevăzute de legea specială. În fapt, reclamantul a susținut că respectivul imobil (a cărui identificare nu a fost realizată la judecata în fond a cauzei în afara oricărui dubiu) a fost preluat abuziv de stat, fără titlu valabil, că pârâta S.C. B. S.A., în calitate de entitate deținătoare, a fost notificată pentru restituirea în natură în condițiile Legii nr. 10/2001 și că procedura judiciară prevăzută de această lege de reparație nu a fost încă finalizată. În drept, reclamantul a invocat atât temeiuri de drept din legea specială (dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, ale H.G. nr. 498/2003 și ale art. 20 alin. (4) 1 din Legea nr. 247/2005) cât și temeiuri de drept comun, anume existența cauzei ilicite, sub forma fraudei la lege (invocând în acest sens dispozițiile art. 966 coroborate cu ale art. 948 din vechiul C. civ.). Părțile litigante au confirmat existența unei notificări de restituire a imobilului (care nu se regăsește la dosarul cauzei) formulate în procedura Legii nr. 10/2001 și adresată pârâtei S.C. B. S.A., în calitate de entitate deținătoare, notificare aflată în curs de soluționare, în procedură judiciară, în dosarul nr. x/2003 al Curții de Apel Ploiești. Ori, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, se constată că prin hotărârea recurată instanța a procedat la interpretarea și aplicarea doar a unora dintre normele de drept invocate drept temei al pretențiilor, iar în ceea ce privește celelalte norme de drept invocate de părți, dezbaterea și motivarea înlăturării lor lipsesc cu desăvârșire. Totodată, se constată că aspecte de fapt esențiale ale cauzei nu au fost pe deplin lămurite, iar cele reținute nu pot fundamenta, în raport de normele de drept interpretate, concluziile reținute și, pe cale de consecință, soluția pronunțată. Împrejurarea potrivit căreia pârâta S.C. B. S.A. era o societate comercială integral privatizată la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, impunea însă ca instanțe de fond, în exercitarea rolului activ, să analize și să statueze cu privire la incidența sau nu asupra raportului juridic dedus judecății, a normei de drept prevăzute de art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, în redactarea avută anterior modificării prin dispoziția art. I pct. 60 din Legea nr. 247/2005. În acest scop, al identificării normei de drept incidente raportului juridic dedus judecății, instanțele de fond aveau a statua, în prealabil, asupra valabilității titlului statului asupra imobilului pentru care s-a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001, chestiune prejudicială necesar a fi dezlegată cu atât mai mult cu cât părțile au avansat interpretări proprii, diferite, cu privire la sfera de aplicare a tuturor normelor de drept din legea specială invocate, în raport și de evoluția temporală a conținutului lor, respectiv, a dispozițiilor art. 21 alin. (5), ale art. 27 (actual 29) alin. (1) și ale art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pornind tocmai de la această controversă: partea pârâtă susținând valabilitatea titlul statului, iar partea reclamantă nevalabilitatea titlului statului. Cât privește dispozițiile legale menționate, este de observat că partea reclamantă a cerut înlăturarea normei de drept prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea actuală), sub motiv că imobilul notificat, fiind preluat de stat fără titlu valabil, nu cade în sfera sa de aplicare, ci, în opinia sa, în raport și de modalitatea de dobândire de către entitatea deținătoare a imobilului, în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (5), în timp ce partea pârâtă a susținut că fiind vorba de un imobil preluat de stat cu titlu valabil, reclamantul este îndreptățit, potrivit art. 29 alin. (1), în redactarea actuală, doar la măsuri reparatorii, caz în care nu justifică interes în constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare. Reclamantul a combătut susținerile părții pârâte printr-o apărare subsidiară, apreciind că dispozițiile art. 29 alin. (1) din lege, în raport de decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, au același conținut cu norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 27 alin. (1) din lege (anterior modificării prin Legea nr. 247/2005), și, ca atare, că sunt aplicabile imobilelor preluate de stat fără titlu valabil (cum este situația imobilului în litigiu), fiind astfel îndreptățit la restituirea în natură și în temeiul acestei dispoziții legale. În atare condiții, instanța de apel avea a răspunde apărărilor formulate de părți cu privire la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu (în măsura în care acesta se identifică cu cel din actele de înstrăinare) și, pe cale de consecință, asupra aplicabilității normelor de drept din legea specială, prin determinarea, cu claritate, a sferei lor de aplicare, inclusiv din perspectiva evoluției temporale a conținutului lor, prin raportare la situația de fapt stabilită. Ca atare, analiza valabilității actelor de înstrăinare în litigiu doar din perspectiva dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, argumentat doar de împrejurarea de fapt potrivit căreia pârâta S.C. B. S.A. era o societate integral privatizată la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se constituie, față de pretențiile deduse în concret judecății, într-o motivare suficientă care să sprijine soluția pronunțată. De altminteri, raportat la normele de drept din legea specială cu privire la care instanțele de fond au verificat valabilitatea actelor de înstrăinare (art. 21), instanța de apel nu explică motivele pentru care a apreciat necesară extinderea analizei și cu privire la existența bunei-credințe a părților contractante din actele de înstrăinare a căror nulitate se solicită de reclamant, din perspectiva legii speciale. În legea specială, o astfel de analiză este impusă de norma de drept prevăzută de art. 45 alin. (2), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, și care prevede următoarele: Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință (s.n.). Norma de drept menționată nu se coroborează însă cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 în raport de care instanța de apel a analizat, în principal, valabilitatea actelor de înstrăinare, întrucât dispozițiile alin. (5) ale art. 21 din lege nu impun o astfel de condiție, a bunei-credințe a dobânditorilor sau subdobânditorilor imobilului. Referitor la acest aspect, este de observat și faptul că parte din considerente, anume cele relative la împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/21 mai 1993 (în baza căruia pârâta S.C. B. S.A. deține un teren în suprafață de 129857 mp) nu ar fi fost anulat pe cale judecătorească, nu pot fundamenta existența bunei-credințe a entității deținătoare și a terților dobânditori ai imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20 februarie 2008, astfel cum eronat a statuat instanța de apel. Împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/21 mai 1993 nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească confirmă doar dobândirea acestui imobil de către entitatea deținătoare a acestui imobil în baza legii. Totodată, aceeași împrejurare, că respectivul certificat nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, nu poate fundamenta nici concluzia potrivit căreia reclamantul ar fi îndreptățit doar la măsuri reparatorii prin echivalent și, pe cale de consecință, nu ar avea interes în anularea actelor de înstrăinare a imobilului, astfel cum s-a statuat prin hotărârea recurată. Această chestiune, de altminteri, excedează cadrului procesual, întrucât ea face obiectul judecății în dosarul nr. x/2003 al Curții de Apel Ploiești, respectiva instanță, învestită fiind cu soluționarea notificării formulate în procedura Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu entitatea deținătoare S.C. B. S.A., având plenitudine de competență de a statua cu privire la tipul de măsuri reparatorii (restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent) cuvenite reclamantului, în acord cu dispozițiile legii speciale și cu situația de fapt actuală a imobilului notificat. Concluzia potrivit căreia reclamantul ar fi îndreptățit la acordarea doar de măsuri reparatorii nu poate fi susținută, de altminteri, nici de norma de drept conținută de art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, indicată în considerentele hotărârii recurate, care, în redactarea inițială a legii, prevedea următoarele: În cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești (devenit art. 46 alin. (2). Dispoziții legale menționate au fost modificate în sensul că: Persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile prezentei legi, și, mai apoi, și-au încetat efectele juridice ca urmare a deciziei nr. 737/30 octombrie 2008 a Curții Constituționale. Cât privește chestiunea bunei-credințe a părților din actele de înstrăinare, se constată, totodată, ca fiind greșite și considerentele hotărârii recurate relative la efectele în procesul pendinte a hotărârilor judecătorești pronunțate anterior în litigiul ce a avut ca obiect declararea nulității absolute a contractului și a formelor de privatizare intervenite între APAPS și S.C. B. S.A.. Litigiul menționat a fost soluționat, în sensul respingerii cererii, prin sentința civilă nr. 164/13 martie 2003 a Tribunalului Prahova (dosar nr. x/2002 al Tribunalului Prahova), rămasă definitivă prin decizia nr. 90/27 ianuarie 2015 a Curții de Apel Ploiești (dosar nr. x/2003). Considerentele deciziei nr. 90/27 ianuarie 2015 a Curții de Apel Ploiești (depusă la dosarul cauzei într-o copie lizibilă) evidențiază că instanțele au reținut în fundamentarea soluției existența bunei-credințe a societății pârâte la momentul privatizării sale. Cât privește apărarea reclamantului privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului notificat, deținut de pârâtă în urma privatizării, instanțele au statuat că asupra acestui aspect urmează să se pronunțe instanța învestită cu soluționarea cererii de retrocedare în natură, care face obiectul unui alt dosar. Constatările relative la buna-credință a pârâtei S.C. B. S.A. la momentul încheierii actelor de privatizare reținute în cuprinsul hotărârilor judecătorești menționate nu se impun însă în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, cum eronat a reținut instanța de apel, întrucât, în respectivul proces, această chestiune a fost analizată exclusiv din perspectiva actelor de privatizare, în timp ce, în prezenta cauză, analiza se impune a fi efectuată din perspectiva actelor de înstrăinare încheiate de entitatea deținătoare ulterior intrării în vigoare a legii de reparație și ulterior notificării sale de către partea reclamantă în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001. În fine, cât privește pretenția reclamantului de constatare a nulității actelor de înstrăinare pentru caracterul ilicit al cauzei (fraudă la lege) întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este de observat că instanța de apel nu analizează împrejurările de fapt invocate în acest scop de reclamant. Anume, invocând frauda la lege, reclamantul a pretins că actele de înstrăinare a căror nulitate o cere s-au constituit în mijlocul prin care părțile contractante au înțeles să excludă imobilul în litigiu de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în scopul împiedicării restituirii acestuia în favoarea sa în cadrul procedurilor prevăzute de acest act normativ. Soluția de respingere a cererii a fost fundamentată de instanța de apel pe considerente de ordin doctrinar privind chestiunea cauzei ilicite a actului juridic, prin trimitere însă la aceleași aspectele de fapt ce au stat la baza statuării asupra valabilității actelor de înstrăinare din perspectiva normelor de drept din legea specială, și anume: că pârâta S.C. B. S.A. deține imobilul în litigiu în baza unui titlu valabil care nu a fost desființat, că prin hotărârile pronunțate în procesul având ca obiect anularea actelor de privatizare nu a fost reținută reaua-credință a pârâtei și, respectiv, că, fiind încheiat cu bună-credință, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008 dă dreptul subdobânditorului să păstreze imobilul, iar reclamantului posibilitatea să primească, în conformitate cu art. 47 alin. (3) din lege, măsuri reparatorii. Atare considerente nu pot reprezenta însă o motivare suficientă și nu pot fundamenta soluția cât timp ele nu analizează și nu răspund argumentelor invocate de reclamant în susținerea acestei pretenții, potrivit cărora respectivele acte de înstrăinare sunt fondate pe o cauză ilicită cât timp ele au fost încheiate, succesiv și la scurte perioade de timp, între societăți având ca reprezentanți legali doar membrii de familie ai unuia dintre cei doi acționari ai entității deținătoare, anume ai numitei J. (directoarea S.C. B. S.A., calitate în care a soluționat notificarea nr. x/2001, prin adresa x/05.09.2001), respectiv, de numiții K.., soțul numitei J. și de L.., persoane care cunoșteau situația litigioasă a imobilului. Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac de prisos analizarea celorlalte critici de nelegalitate invocate de reclamant, care urmează a fi analizate în rejudecare sub formă de apărări, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel. În rejudecare, instanța de trimitere va verifica identitatea imobilului ce face obiectul notificării formulate în procedura Legii nr. 10/2001, indicat a fi fosta H., cu imobilul pentru care pârâtei S.C. B. S.A. i s-a eliberat certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/21 mai 1993 (129857 mp), chestiune de fapt contestată de reclamant, și, mai apoi, cu imobilul care a făcut obiectul actelor de înstrăinare a căror nulitate se solicită, administrând în acest scop probatoriile pe care le va aprecia a fi relevante. În exercitarea rolului activ prevăzut de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., cu respectarea principiilor care guvernează procesul civil, instanța de trimitere va da calificarea juridică exactă actelor și faptelor deduse judecății de reclamant și va statua, în raport de limitele învestirii, cu privire la valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului notificat, și, mai apoi, cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecății, argumentat în fapt și în drept, cu luarea în considerare și a dezlegărilor date normelor de drept invocate de părți prin prezenta hotărâre. Instanța de trimitere va dispune, totodată, cu privire la orice măsuri ce apreciază că se impun a fi dispuse în cauză, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice asupra cererii deduse judecății. PENTRU ACESTE MOTIVE,