ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2027/2021

Ședința publică din data de 07 octombrie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/06.02.2019 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Târgoviște prin Primarul municipiului, Consiliul Local Târgoviște, A., și B., a solicitat ca, prin hotărârea care se va pronunța în cauză, să se dispună următoarele: obligarea pârâților de rând 1 și 2 - Municipiul Târgoviște prin Primarul municipiului și Consiliul Local Târgoviște, să lase în liniștită posesie, folosință și deplină proprietate suprafața de aproximativ 330 mp teren, situată în strada x, nr. cadastral x (nr cadastral vechi x), înscris în Cartea funciară nr. x UAT Târgoviște (nr. CF vechi x) și suprafața de aproximativ 900 mp teren, situată în Târgoviște, strada x nr. 1A, județul Dâmbovița, care fac parte din suprafața totală de 5.281,4 mp, aflată în domeniul public al Statului român; obligarea pârâtelor de rând 3 - A. și B., să lase în liniștită posesie, folosință și deplină proprietate suprafața de aproximativ 368 mp teren, situată în Târgoviște, str. x, înscris în CF nr. x UAT Târgoviște (nr. CF vechi x), nr. cadastral x (nr. cadastral vechi x), ce face parte din suprafața totală de 5.281,40 mp, aflată în domeniul public al Statului român.

Astfel, suprafața totală revendicată de la pârâți, în prezentul demers judiciar, este de 1.573 mp teren, care face parte din suprafața totală de 5.281,4 mp teren-curți construcții, aflată în domeniul public al Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice și în administrarea Direcției de Sănătate Publică Dâmbovița.

În contextul admiterii primelor două capete de cerere, în temeiul dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, art. 908 alin. (1) pct. 1 și pct. 4 și art. 907 alin. (1) și alin. (2) din Noul C. civ., reclamantul a solicitat rectificarea cărților funciare deschise la O.C.P.I. Dâmbovița - B.C.P.I. Târgoviște pentru imobilul în suprafață de aproximativ 330 mp teren, situat în strada x, nr. cadastral x (nr cadastral vechi x), înscris în Cartea funciară nr. x UAT Târgoviște nr. CF vechi x) și pentru imobilul în suprafață de aproximativ 368 mp teren, situat în Târgoviște, str. x, înscris în CF nr. x UAT Târgoviște (nr. CF vechii 22351), nr. cadastral x (nr. cadastral vechi x), în sensul radierii tuturor mențiunilor înscrise în aceste cărți funciare.

În final, a mai cerut obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea formulată în fața acestei instanțe, intimatele A. și B. au invocat excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii.

Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin încheierea din 22 februarie 2019 a admis excepția necompetenței funcționale și a trimis acțiunea spre competentă soluționare la secția I civilă a aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1309 din 2 octombrie 2020, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes, invocată de pârâtele A. și B., precum și acțiunea reclamantului. A obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocat către pârâtele A. și B..

Această hotărâre a fost atacată pe calea apelului de către reclamant, care a criticat soluția atât pe fondul cauzei, cât și sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate pârâtelor.

Prin decizia civilă nr. 525 din 2 martie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.700 RON, reprezentând onorariu avocat către pârâtele A. și B., conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a menținut restul dispozițiilor sentinței; a respins cererea intimatelor de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Recurentul susține că hotărârea este lipsită de temei legal, respectiv a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fiind incidentă ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Au fost nesocotite dispozițiile legale referitoare la aplicarea legii în timp, art. 6 alin. (2) C. civ., dispozițiile legale în materia exercitării acțiunii în revendicare, art. 865 raportat la art. 563 C. civ., precum și dispozițiile legale care reglementează domeniul public al statului.

Pornind de la definiția acțiunii în revendicare, astfel cum se conturează în practica judiciară și doctrină, titlul de proprietate alegat de reclamantul Statul Român este reprezentat de decizia nr. 174/18.06.1991 a Prefecturii județului Dâmbovița. Instanța de apel, prin aplicarea eronată a normelor de drept material care au stat la baza emiterii ei, a apreciat că această decizie nu face dovada dreptului de proprietate al reclamantului.

Or, raportat la actele care au stat la baza emiterii acesteia, decizia reprezintă titlu de proprietate asupra suprafeței de 8760 mp teren situat în perimetrul construibil al municipiului Târgoviște, str. x și str. x.

Astfel, prin adresa nr. x/17.05.1991 Direcția Sanitară Dâmbovița a solicitat Primăriei Târgoviște acordul "pentru transmiterea în mod definitiv pe baza Decretului nr. 409/1955 a suprafeței de 8760 mp teren ", menționând că terenul urmează să fie utilizat la construirea unor obiective pentru sănătate, deci reprezintă, conform legii fondului funciar, zonă de interes public general.

Prin adresa nr. x/30.05.1991, Primăria Municipiului Târgoviște își exprimă acordul pentru "transmiterea în mod definitiv a suprafeței de 8760 mp teren construcție aflat în proprietatea primăriei municipiului Târgoviște’’.

Se menționează că la momentul emiterii Deciziei nr. 174/18.06.1991 nu era în vigoare Legea nr. 69/1991 a administrației publice locale, astfel că singurul act normativ care reglementa transmiterea imobilului teren de la o autoritate locală către o autoritate "tutelată de o instituție centrală’’ era Decretul nr. 409/1955.

Așadar, dispozițiile legii fondului funciar avute în vedere la emiterea deciziei ce reprezintă, în opinia recurentului, titlul statului, în sensul calificării imobilului teren ca fiind "zonă de interes public general’’, sunt cele ale art. 5, potrivit cărora sunt declarate prin lege ca fiind terenuri ce aparțin domeniului public acele terenuri pe care sunt amplasate construcții de interes public.

În mod eronat s-a reținut, deci, în considerentele deciziei recurate că nu s-ar fi făcut dovada afectării terenului revendicat unui interes național, câtă vreme terenul în suprafață de 8760 mp a fost inclus într-un detaliu de sistematizare în vederea edificării unei construcții de interes public, sens în care întreaga suprafață a fost identificată în Planul de situație nr. A 137201- varianta 4, din studiul de amplasament "Complex medical Târgoviște".

Recurentul se prevalează de art. 6 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.’’ Această regulă se regăsește în exprimarea "tempus regit actum", care, deși se referă doar la acte juridice, este luată în considerare și cu privire la normele supletive prevăzute de legea veche, care este chemată să reglementeze și situații care survin după ce legea veche nu mai este în vigoare, cu motivarea că doar acea lege putea să fie avută în vedere de părțile raportului juridic la momentul actului.

Așadar, prin prisma dispozițiilor legale enunțate anterior, instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la analizarea cadrului legal care a reglementat regimul juridic al imobilului ce face obiectul demersului judiciar.

În continuare, arată recurentul că la 28 noiembrie 1991 a fost publicată, în Monitorul Oficial, Legea nr. 69/1991 a administrației publice locale, care stabilește la art. 71 criterii referitoare la domenialitatea publică/privată a bunurilor aparținând unităților administrativ-teritoriale, reglementând prin art. 115, că defalcarea și trecerea în patrimoniul comunelor, orașelor sau, după caz, al județelor a bunurilor și valorilor de interes local din domeniul public și privat al statului, se vor stabili prin hotărâre a Guvernului.

La momentul publicării acestui act normativ imobilul teren în suprafață de 8760 mp se afla în domeniul public al statului și în administrarea Direcției Județene de Sănătate Dâmbovița, titlul constituindu-l Decizia Prefectului nr. 174/18.06.1991. Subliniază că această decizie nu a fost contestată sub aspectul legalității până în prezent.

Prin H.G. nr. 113/1992 au fost stabilite măsuri pentru defalcarea și trecerea în patrimoniul comunelor, orașelor sau județelor a bunurilor și valorilor de interes local din domeniul public și privat al statului, prevăzându-se, în esență (art. 3 alin. (1), că lista bunurilor care aparțin domeniului public se determină potrivit prevederilor art. 135 din Constituția României, art. 53 din Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, art. 5 din Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 privind fondul funciar, art. 72 din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 privind administrația publica locală, precum și altor prevederi legale. Potrivit alin. (2) al aceleiași hotărâri, delimitarea între domeniul public de interes național și cel de interes local sau județean va avea în vedere uzul și interesul pe care îl prezintă bunurile și valorile respective.

Prin urmare, orice diminuare a suprafeței de 8760 mp, în sensul trecerii în domeniul public sau privat al unității administrativ-teritoriale, trebuia să respecte dispozițiile legale menționate.

Odată cu edictarea Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, se instituie obligația inventarierii bunurilor, precum și modalitățile prin care acestea pot fi trecute din domeniul public în cel privat. Potrivit criteriilor stabilite prin acest act normativ, terenul în suprafață de 8760 mpfăcea parte din domeniul public - conform anexei I pct. 29.

În anul 2005 a fost întocmit Planul de amplasament și delimitare a imobilului în suprafață de 8.760 mp, teren curți - construcții, situat în str. x, fiind astfel identificată suprafața de 7.187 mp (8.760 mp din acte), primind numărul cadastral x UAT, avut în vedere și în cadrul expertizei dispuse în prezenta cauză, lucrare care "a stabilit suprapunere cu terenurile identificate’’ pentru diferența de suprafață de 1573 mp revendicată în prezentul litigiu de la pârâți.

În ce privește intimatele de ordin 1 și terenurile revendicate de la acestea, în suprafață de 330 mp, respectiv 900 mp, este necesar a se avea în vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998:,,(1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului’’. Or, de la data emiterii deciziei nr. 174/1991 a Prefectului județului Dâmbovița, întreaga suprafață de teren ce a făcut obiectul acestui act administrativ se află în domeniul public al Statului. Pentru ca terenurile în suprafață de 330 mp, respectiv de 900 mp, să aparțină domeniului public al Municipiului Târgoviște ar fi trebuit urmată procedura instituită prin articolul citat anterior.

Cât privește suprafața de teren revendicată de la intimatele - pârâte A. și B., care invocă în dovedirea dreptului lor de proprietate Titlul de proprietate nr. x/04.11.1992, eliberat de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Dâmbovița, arată recurenții că acesta a fost eliberat în 1992, deci ulterior datei la care terenul în suprafață de 8760 mp, în care este inclus și terenul aflat în prezent în posesia acestor intimate, a intrat în proprietatea publică a Statului Român, iar potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietate publică "nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public’’. Or, în speță, nu s-a făcut dovada acestei dezafectări.

Din această perspectivă, au fost interpretate eronat dispozițiile art. 865 raportat la art. 563 C. civ., instanța de apel apreciind că nu se impunea o analiză comparativă a actelor administrative invocate de pârât, deși, respectarea principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., impunea, printre altele, îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Pentru considerentele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii acțiunii în revendicare și rectificării cărților funciare pentru acestea, în sensul radierii mențiunilor actuale și înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Statul român, prin Ministerul Finanțelor.

Prin întâmpinarea formulată, intimații Municipiul Târgoviște și Consiliul Local al Municipiului Târgoviște au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel, ca legală și temeinică.

Intimatele A. și B. au depus, la rândul lor, întâmpinare, prin care au ridicat excepția nulității recursului, argumentând că în cuprinsul cererii nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Au mai susținut inadmisibilitatea căii de atac prin prisma solicitării formulate de recurent, de modificare a deciziei, în condițiile în care raportat la prevederile art. 496 și 497 C. proc. civ. în calea extraordinară a recursului nu se poate dispune această soluție, ci numai casarea. Dacă se va trece peste aceste aspecte, au arătat că recursul este neîntemeiat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 24 mai 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit un raport de admisibilitate față de data inițială a dosarului,6 februarie 2019, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

Astfel cum însăși recurenta menționează în motivele cererii de recurs, prin prevederile art. 6 alin. (2) C. civ. se stabilește că "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor." Este vorba, așadar, despre afirmarea regulii - cu valoare de principiu general - "tempus regit actum", potrivit căreia întregul regim juridic al unui act sau fapt juridic se află supus legii în vigoare la data la care actul a fost încheiat ori la care faptul s-a săvârșit ori s-a produs, efectele sale juridice neputând fi decât cele prevăzute de respectiva lege, iar nu de eventuale acte normative care ar intra ulterior în vigoare.

Această regulă de principiu, de la care legiuitorul a prevăzut însă, în cazuri exprese și limitative, și unele excepții, nu ar putea fi ignorată nici în procesul de față, aserțiunea recurentei privitoare la necesitatea aplicării ei fiind justă.

Astfel fiind, trebuie avut în vedere că, așa cum necontestat s-a reținut în primă instanță și apel, prin decizia nr. 179 din 18 iunie 1991 a Prefectului județului Dâmbovița s-a dispus că "Se transmite suprafața de 8760 mp teren situat în perimetrul municipiului Târgoviște, str. x și str. x în administrarea Direcției sanitare a județului Dâmbovița, necesară amplasării și construirii complexului medical Târgoviște, conform planului de situație anexat ce face parte integrantă din prezenta decizie".

În expunerea de motive a acestei decizii s-a menționat, între altele, că la adoptarea ei stau, în plan normativ, dispozițiile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii de bunuri proprietatea statului; astfel fiind, Înalta Curte observă că în partea introductivă a articolului 1 din acest act normativ este evocată "transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între instituțiile centrale de stat, sfaturile populare și unitățile tutelate de acestea."

Actul normativ în discuție nu reglementează, așadar, însăși transmiterea dreptului de proprietate, ci numai transmiterea în administrare, astfel că beneficiarul unei asemenea transmisiuni putea dobândi exclusiv un drept de administrare, adică un drept care, în planul conținutului său juridic specific perioadei de regim comunist, implica posesia și prerogativa de a folosi bunul, precum și un drept de dispoziție ce putea fi exercitat în condițiile și limitele statornicite prin lege.

Decizia nr. 174/18.06.1991 a Prefectului județului Dâmbovița a avut, deci, acest fundament juridic, fiind de observat că la data emiterii ei constituirea unui nou corp normativ, care să ofere o nouă reglementare inclusiv fostei proprietăți socialiste de stat și, de asemenea, proprietății private era în fază incipientă.

Trebuie remarcat, în acest context, că la data de 18.06.1991 se afla deja în vigoare Legea nr. 18/1991, care, între altele, prevedea următoarele:

"Art. 4 Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat.

Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.

Administrarea domeniului de interes public național se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se face de către primării sau, după caz, de către prefecturi.

Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilități publice.

Art. 5-Aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor,cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele terenurile pentru rezervați naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legi, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor sunt de uz sau de interes public.

Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil".

Aceste prevederi legale distingeau între domeniul public de interes național, caz în care titularul dreptului de proprietate publică era statul, și domeniul public de interes local, caz în care titularul dreptului de proprietate putea fi comuna, orașul, municipiul sau județul, ele introducând un criteriu de delimitare în raport de care dreptul de proprietate publică poate aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale și are ca obiect bunurile care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public.

Acesta era, așadar, contextul normativ în care Decizia nr. 174/18 iunie 1991 a Prefectului județului Dâmbovița a fost adoptată, fiind important a se avea în vedere și că încă de la acest moment distincția proprietate privată (inclusiv cea aparținând statului sau unităților administrativ-teritoriale) - proprietate publică era afirmată și recunoscută legal, precum și că, în planul dreptului de proprietate publică, legea distingea între proprietatea publică a statului și cea a unităților administrativ-teritoriale.

În ce privește Decizia nr. 174/18 iunie 1991 a Prefectului județului Dâmbovița, din examinarea conținutului acesteia, precum și prin raportare la actul normativ care a întemeiat-o, anume Decretul nr. 409/1955, rezultă cu claritate că ceea ce s-a transmis către Direcția sanitară a județului Dâmbovița a fost un drept de administrare asupra terenului de 8760 mp, nefăcându-se vorbire despre un eventual transfer al dreptului de proprietate asupra terenului.

Distinct de aceste chestiuni, Înalta Curte apreciază că este necesar să observe că Decizia nr. 174 din 18 iunie 1991 a Prefectului județului Dâmbovița, ca specie de act juridic, trebuie înțeleasă, în ceea ce privește implicațiile și efectele ei, nu doar prin raportare la ceea ce emitentul actului a menționat formal în cuprinsul ei, ci și prin raportare la intenția reală a emitentului, astfel încât identificarea și delimitarea efectelor ei specifice să se realizeze prin raportare la ceea ce a corespuns în mod real voinței emitentului. O asemenea abordare se subsumează unei importante caracteristici a actelor administrative în general, anume aceea de a se bucura nu doar de o prezumție de legalitate (care valorizează calitatea lor de a fi conforme cu legea) și de autenticitate (în sensul că actul a fost emis de organul evocat în cuprinsul formei exterioare a actului), ci și de o prezumție de veridicitate, în raport de care trebuie considerat că actul administrativ are calitatea de a corespunde adevărului, adică de a corespunde în totul, pe fondul său, voinței reale a emitentului.

În cauză, reclamanta-recurentă și-a întemeiat acțiunea atât pe existența sus-evocatei decizii a Prefectului județului Dâmbovița, apreciind că aceasta valorează titlu de proprietate, cât și pe împrejurarea că în cuprinsul acestei decizii se face vorbire despre transmiterea dreptului de administrare asupra unei suprafețe de 8760 mp, iar nu asupra unei suprafețe mai mici.

Reclamanta revendică de la pârâtele Municipiul Târgoviște și Consiliul local Târgoviște suprafețele de 330 mp și de 900 mp (aproximativ) teren, iar de la pârâtele A. și B. suprafața de aproximativ 368 mp teren.

Deoarece raționamentul juridic în stabilirea soluționării acestor cereri în revendicare este, cel puțin în parte diferit, Înalta Curte va examina temeinicia recursului în mod distinct, raportându-se la situația fiecăreia dintre cele două categorii de pârâți.

În legătură cu situația juridică a suprafețelor de teren revendicate de la pârâții persoane juridice:

Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că terenul ce face obiectul litigiului este destinat unui interes public, construcțiile care au fost sau urmau a fi edificate pe el fiind, prin natura lor, de uz și interes public.

Ceea ce au reținut însă prima instanță și cea de apel, în dezacord cu reclamantul, este împrejurarea că interesul public asociat terenului revendicat nu este unul național, care să justifice cuprinderea lui în proprietatea publică a Statului, instanțele fondului concluzionând, în urma examinării intereselor părților și a probelor administrate, că uzul și interesul public în discuție este unul "…local, eventual județean".

Prima instanță a reținut în baza probelor administrate - iar această statuare a sa a fost menținută în apel - că suprafața revendicată de la pârâții persoane juridice (ca de altfel și suprafața revendicată de la pârâtele persoane fizice) nu s-a aflat niciodată în posesia reclamantului, aceasta primind o utilizare publică, însă de interes local/județean.

Astfel, s-a reținut - iar acestea, fiind elemente care compun starea de fapt, nu pot fi cenzurate de către Înalta Curte, ca instanță de recurs - că din terenul revendicat de la pârâții persoane juridice, o parte (326 mp) corespunde unui drum de acces de interes local (calea Câmpulung), o altă parte (261 mp) este afectată străzii Valul Cetății (de asemenea de interes local), o altă suprafață (794 mp) se află sub clădirea Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Dâmbovița, acesta din urmă fiind teren atribuit în folosința gratuită a C. prin Hotărârea nr. 75/10.10.1994 a Consiliului Local al municipiului Târgoviște.

Valorificându-și prerogativa legală de a stabili, în baza probelor administrate, starea de fapt relevantă în cauză, prima instanță și cea de apel și-au însușit opinia expertului tehnic judiciar potrivit căreia planul depus la dosarul cauzei, în baza căruia reclamanta a făcut identificarea suprafețelor de teren în litigiu pentru a le revendica de la pârâți, a fost întocmit neglijent, acesta prezentând abateri de la poziția și forma limitelor găsite în teren.

În aceste circumstanțe, coroborat și cu cele ce rezultă din celelalte probe administrate, instanțele erau îndreptățite să considere că, în realitate, suprafețele de teren revendicate nu doar că nu s-au aflat niciodată în posesia reclamantului, dar și că, în realitate, ele nu au făcut obiectul atribuirii prin Decizia nr. 174 din 18 iunie 1991 a Prefectului județului Dâmbovița, neajungând să intre în proprietatea reclamantului.

Ar rezulta, așadar, că suprafața de 8760 mp menționată pur scriptic în această decizie nu a avut pe deplin corespondent în realitatea faptică, limitele reale ale terenului atribuit fiind unele care nu puteau îngloba și terenurile revendicate în prezentul proces.

Nu s-ar putea considera, precum afirmă reclamantul prin cererea de recurs, că hotărârea instanței de apel ar fi lipsită de temei legal ori că ar fi dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinarea, în evoluția lor, a reglementărilor legale relevante în configurarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică, a criteriilor în raport de care se determină apartenența unui bun la domeniul public de interes național sau, dimpotrivă, de interes județean ori local, precum și examinarea condițiilor în raport de care putea fi admisă acțiunea în revendicare a reclamantului, nu relevă o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (2) C. civ., după cum nu ar putea fi reținută nici încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 865 raportate la cele ale art. 563 C. civ. privitoare la acțiunea în revendicare.

Nu trebuie omis că raționamentul instanței de apel, ca de altfel și al primei instanțe, nu doar că nu a ignorat faptul că Decizia nr. 174/18 iunie 1991 a Prefectului județului Dâmbovița s-a întemeiat pe Decretul nr. 409/1995, dar a ținut seama de dispozițiile art. 4 și 5 din Legea nr. 18/1991, trimiterile și referirile ulterioare (și) la alte acte normative având un rol complementar și explicativ, fără însă a altera justețea raționamentului juridic și a argumentelor pe care instanța de apel, consonant cu prima instanță, le-a afirmat.

Față de cele de mai sus, rezultă că recursul declarat în contradictoriu cu pârâții persoane juridice este neîntemeiat și trebuie respins conform prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În legătură cu situația juridică a suprafeței de teren revendicate de la pârâtele persoane fizice:

Astfel cum prima instanță și cea de apel au arătat, suprafața de 368 mp teren revendicată de la pârâtele B. și A. se regăsește în titlul de proprietate emis în favoarea autoarei acestora în baza Legii nr. 18/1991, cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate, încă din anul 1992, autoarea pârâtelor și, apoi, pârâtele înseși exercitând în tot acest timp posesia și folosința terenului. Este, așadar, vorba despre un titlu de proprietate care are fundament legal, el nefiind până în prezent anulat, revocat sau, în genere, desființat în condițiile legii.

Este necontestat, de asemenea, că emiterea titlului de proprietate s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 4343/30 aprilie 1992 a Judecătoriei Târgoviște), prin care s-a admis cererea formulată de D., autoarea pârâtelor, dispunându-se obligarea intimatei Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 la a-i elibera titlu de proprietate.

Rezultă din cele de mai sus că pârâtele persoane fizice posedă un titlu bine caracterizat și care beneficiază de o prezumție de validitate, în opoziție cu afirmatul titlu al reclamantului, ale cărui caracteristici juridice au fost evocate mai sus, în analiza subsumată terenului revendicat de la Municipiul Târgoviște și Consiliul Local Târgoviște. Fără a relua această analiză, Înalta Curte precizează doar că precaritatea titlului de care reclamantul se prevalează, în legătură cu suprafețele revendicate, astfel cum a fost ea evidențiată atât în analiza Înaltei Curți, cât și în cea a primei instanțe și a instanței de apel, nu poate conduce la o altă concluzie decât aceea că acțiunea în revendicare îndreptată contra pârâtelor persoane fizice a fost corect respinsă.

Este just argumentul instanțelor întemeiat pe faptul că din probele administrate a rezultat că suprafața revendicată de la aceste pârâte le-a aparținut întotdeauna acestora, respectiv autorilor lor, fiind parte din curtea unei case care a fost demolată, după cum just este și argumentul tras din împrejurarea că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză și martorilor audiați, terenul se găsea și se găsește împrejmuit pe toate laturile, cu precizarea suplimentară că pe latura care se învecinează cu Direcția de Sănătate Publică gardul se află construit din plăci de beton vechi, care nu conțin urme de modificare.

Aceste elemente de fapt pe care prima instanță și cea de apel erau în drept a le stabili completează și consolidează raționamentul juridic al instanțelor, el venind să confirme, și în plan factual, un tip de situație juridică rezultat din verificarea titlurilor de care părțile s-au prevalat.

Nu poate fi primit argumentul recurentului potrivit căruia titlul de proprietate nr. x/04.11.1992, emis fiind ulterior datei la care fusese emisă Decizia nr. 174/18.06.1991, nu mai putea viza și suprafața de teren în litigiu, Înalta Curte înțelegând să reitereze, sub acest aspect, că reclamantul nu a făcut dovada unui titlu care să ateste în mod clar dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu, și care, prin aceasta, să lase fără efect faptul că pârâtele sunt beneficiare ale unui titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 și nedesființat.

Astfel fiind, trebuie respins și recursul declarat în contradictoriu cu pârâtele persoane fizice, conform prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel hotărând cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

În ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimatele persoane fizice, aceasta este neîntemeiată și trebuie respinsă, din analiza motivelor de recurs rezultând că acestea pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatele B. și A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 525 din 02.03.2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 octombrie 2021.