Decizia nr. 1050/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 469/2019 a Tribunalului Dâmb

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 24 iulie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgoviște, prin Primar, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că prin dispoziția de restituire nr. 8040/11.03.2008, emisă de Primarul Municipiului Târgoviște în favoarea autoarei sale B. (decedată), a cărei moștenitoare este, în calitate de fiică, s-a dispus restituirea în condițiile Legii nr. 10/2001 asupra imobilului teren în suprafață de 789 mp, situat în Târgoviște, str. x; imposibilitatea aproprierii și imposibilitatea exercitării efective a dreptului de proprietate asupra imobilului menționat, cu obligarea pârâtului să-i plătească valoarea de circulație a acestui teren, valoare ce urmează a fi stabilită printr-o expertiză de specialitate, pe care, la momentul introducerii acțiunii, o estimează ca fiind de 450 RON/mp, respectiv, 355.050 RON, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 555, art. 1357, 1381-1386 C. civ. și art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în primul ciclu procesual: Prin sentința civilă nr. 469 din 14 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgoviște, prin primar.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în apel, în primul ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 2865 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 469 din 14 martie 2019 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, în primul ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 2356 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2865 din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești – secția I civilă. S-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în rejudecare: Prin decizia civilă nr. 3087 din 13 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 469 din 14 martie 2019 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la 4 iulie 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 5. Printr-un prim motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată conține considerente contradictorii cu reținerile anterioare privitoare la caracterul nefondat al acțiunii atunci când instanța de apel apreciază că Municipiul Târgoviște, în calitate de entitate învestită cu soluționarea notificării, ar fi trebuit să precizeze în dispoziția de restituire în natură, emisă în favoarea autoarei recurentei-reclamante, cota-parte din dreptul de proprietate al imobilului, pe care o reprezintă suprafața de 789 mp, restituită în natură. Un alt considerent contradictoriu al deciziei recurate îl reprezintă reținerea conform căreia emiterea dispoziției nr. 8040 din 11 martie 2008 de către Primăria Municipiului Târgoviște, fără a se menționa cota-parte din imobil care revine autoarei recurentei-reclamante, i-a produs acesteia un prejudiciu rezultat din respingerea cererii de intabulare a dreptului său de proprietate în cartea funciară. Se arată și faptul că, deși instanța de apel a constatat existența unui prejudiciu suferit de reclamantă, a impus acesteia sarcini suplimentare, constând în realizarea unor noi demersuri judiciare, incerte cu privire la soluțiile pe care le-ar putea obține. În susținerea acestui motiv de nelegalitate se arată și că, deși instanța de apel a constatat nelegalități concrete privitoare la realizarea dreptului său de proprietate, totuși a considerat că acestea nu echivalează cu imposibilitatea definitivă a exercitării atributelor dreptului de proprietate și că nici nu sunt în măsură să conducă la obligarea intimatului-pârât la plata valorii terenului, dat fiind că nelegalitățile pot fi înlăturate fie pe cale administrativă, fie pe calea unei acțiuni în justiție. Printr-un al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 555 C. civ. și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care prin decizia recurată i s-a pus în vedere posibilitatea demarării altor căi procesuale în vederea înlăturării nelegalităților intimatului-pârât care ii afectează dreptul de proprietate. A invocat în acest sens faptul că instanța de apel a încălcat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că restituirea imobilelor trebuie să fie una deplină, imediată și efectivă, lipsită de condiționarea formulării unor noi demersuri judiciare. Recurenta-reclamantă invocă și că instanța de apel ar fi ignorat faptul că recurenta a epuizat toate demersurile administrative și judiciare posibile, rezultatul final fiind unul defavorabil acesteia. Arată în acest că OCPI Târgoviște a respins cererea sa de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului restituit. Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a dispozițiilor legale de către instanța, care a constatat că nu există o privare de proprietate pentru că dreptul de proprietate al recurentei-reclamante nu este contestat și pentru că există alte modalități de realizare a acestuia. În opinia recurentei-reclamante, privarea de dreptul de proprietate nu presupune doar contestarea dreptului, ci și imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate. Recurenta-reclamantă susține că prin respingerea cererii sale de intabulare se poate reține existența unei ingerințe în dreptul său de proprietate, cauzată de restrângerea excesivă a posibilității de exercitare a acestuia. Mai susține recurenta-reclamantă și că instanța de apel nu a analizat cauza din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care aceasta a invocat existența unei atingeri aduse dreptului său de proprietate, protejat atât de legislația națională, respectiv de art. 44 din Constituția României, art. 480 C. civ. 1864 și art. 555 C. civ., cât și de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Suplimentar, invocă și că instanța de apel ar fi trebuit să examineze cauza din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în condițiile în care a constatat că obținerea unei reparații pentru atingerea adusă dreptului său de proprietate nu era posibilă în temeiul legii naționale. Recurenta-reclamantă susține și că privarea sa de proprietate poate fi calificată inclusiv ca reprezentând o expropriere de fapt, sancționată în jurisprudența sa de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În continuare arată și că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii aplicabile. Se invocă în acest sens faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea directă a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum prevăd art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României. Astfel, deși a identificat norma juridică din dreptul intern aplicabilă speței și a constatat incompatibilități cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel, contrar dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, nu a dat eficiență principiului aplicării directe a normei mai favorabile raportului juridic dedus judecății, preferând să facă aplicarea normei juridice interne inferioare dispozițiilor Convenției. Recurenta-reclamantă susține și că decizia recurată este dată cu încălcarea principiului punerii în executare efectivă a deciziilor de restituire, principiu pentru a cărui nerespectare a fost condamnat Statul Român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În susținerea recursului formulat, recurenta-reclamantă invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv hotărârea pronunțată în cauza Ana Ionescu și alții împotriva României în 26 februarie 2019.

Apărările intimatului-pârât: Intimatul-pârât Municipiul Târgoviște nu a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 9 februarie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 3087 din 13 decembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 8 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că reclamanta a înțeles să își valorifice pretențiile vizând imposibilitatea de a-și exercita atributele dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren, ce a făcut obiect al restituirii în natură în baza legilor reparației, pe calea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 555, art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 1357 C. civ. În cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a îndrumărilor deciziei de casare, reclamanta a precizat temeiul de drept, arătând că exclude răspunderea civilă delictuală, menținând așadar dispozițiile art. 555, art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, iar prin demersul judiciar inițiat tinde să obțină despăgubiri ca urmare a imposibilității exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 789 m.p., situat în Târgoviște, str. x, respectiv pentru imposibilitatea de a poseda, de a folosi și de a dispune de bunul imobil respectiv, în mod exclusiv, absolut, perpetuu, în limitele stabilite de lege. Cauza a parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 2356 din data de 12 noiembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a dispus admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel. În decizia de casare s-a reținut că instanța de apel nu a dezvoltat propriile considerente de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, concluzionând astfel că neanalizarea motivelor de apel invocate de parte, ce echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalității potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar, în absența motivării, dezlegările instanței de apel nu pot fi cenzurate de instanța de recurs. De asemenea, în raport de soluția instanței de recurs, criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8 nu au fost analizate, reținându-se că reiau aspecte de fapt și de drept invocate prin apel și neanalizate de curte, neputând face obiectul controlului judiciar direct în recurs, ele urmând a fi avute în vedere ca atare, de către instanța de apel. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea instanței de apel sub două aspecte: primul vizând existența unei contradicții între hotărârea atacată și hotărârile din ciclul procesual anterior, iar sub un al doilea aspect, se evocă caracterul contradictoriu al considerentelor din hotărârea recurată. Astfel, sub un prim aspect recurenta susține că hotărârea atacată conține motive contradictorii față de cele reținute în ciclul procesual anterior, în raport de valența pe care instanțele au înțeles să o dea absenței mențiunii cotei-părți ce revine autoarei reclamantei din dreptul de proprietate asupra terenului în discuție. Or, din perspectiva viciilor de motivare prin existența motivelor contradictorii, textul de lege reglementează fie ipoteza unei contradicții între considerente și dispozitiv, ceea ce nu se critică în speța de față, fie existența unei contradicții între considerentele hotărârii atacate, în sensul în care din unele ar rezulta netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că aceasta ar fi întemeiată. Reiese așadar că textul nu reglementează ipoteza unei contradicții între decizia atacată și o decizie casată în ciclul procesual anterior, lucru care de altfel nici nu ar fi cu putință de vreme ce casarea hotărârii instanței de apel în ciclul procesual anterior a vizat întreaga hotărâre, nefiind menținute dezlegări date de aceasta. Așadar, aceasta nu se bucură de putere de lucru judecat sub niciun aspect, fiind atributul exclusiv al instanței de apel, ca în rejudecare să stabilească situația de fapt, având totodată o deplină putere de apreciere asupra aspectelor deduse judecății, în limitele determinate prin decizia de casare. Cum în cazul de față în primul ciclu procesual s-a dispus casarea pentru nemotivarea hotărârii instanței de apel, concluzionându-se că a lipsit o judecată efectivă în calea de atac a apelului, fără a se proceda la analiza celorlalte critici formulate prin calea de atac a recursului, iar potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea casată nu are nicio putere, reiese că limitele rejudecării au fost unele extrem de largi, instanța de apel având obligația de a stabili cadrul procesual obiectiv cu care a fost învestită instanța și de a soluționa cererea în raport de aceste aspecte. Din perspectiva motivelor hotărârii recurate, reclamanta a evocat caracterul contradictoriu al împrejurării că deși instanța de apel a constatat nelegalități concrete privitoare la realizarea dreptului său de proprietate, precum și existența unui prejudiciu suferit de reclamantă, totuși a considerat că acestea nu echivalează cu imposibilitatea definitivă a exercitării atributelor dreptului de proprietate și că nici nu sunt în măsură să conducă la obligarea intimatului-pârât la plata valorii terenului, dat fiind că nelegalitățile pot fi înlăturate fie pe cale administrativă, fie pe calea unei acțiuni în justiție. Contrar celor susținute prin memoriu de recurs, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel este motivată potrivit standardelor de calitate instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fără a cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanța de apel a respins calea de atac cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, reținând că obstacolul invocat, respectiv refuzul înscrierii dreptului în cartea funciară, nu constituie o privare de bun în sensul Convenției, având în vedere că reclamanta are la dispoziție alte căi legale pentru a atinge acest deziderat, pe care însă nu le-a urmat. Reținerea împrejurării că s-a creat un prejudiciu prin aceea că decizia de restituire în natură a bunului nu menționează cota-parte pe care suprafață acordată autoarei reclamantei o reprezintă din întregul teren din care aceasta face parte, nu ar fi impus concluzia admiterii cererii de chemare în judecată – astfel cum susține recurenta, de vreme ce acest element nu reprezintă în sine un impediment insurmontabil în valorificarea atributelor dreptului de proprietate al reclamantei. De asemenea, în mod corect instanța de apel a reținut că de vreme ce actul administrativ reprezentat de decizia de restituie nu a fost contestat în termen legal, potrivit procedurii instituite de legea specială, nu ar fi în măsură să mai critice pe calea dreptului comun, aspecte ce au intrat deja în circuitul juridic civil. Înalta Curte observă că decizia autorității administrative se bucură de prezumția de valabilitate și legalitate, nefiind contestată în mod eficace de niciuna dintre părțile din dosar, astfel încât, în mod corect instanța de apel s-a raportat și la această împrejurare, în analiza pe care au realizat-o. Așadar, se impune respingerea acestui motiv de recurs ca neîntemeiat. Prin cel de-al doilea motiv de recurs încadrat în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se critică aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 555 C. civ. și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că restituirea imobilelor trebuie să fie una deplină, imediată și efectivă, lipsită de condiționarea formulării unor noi demersuri judiciare. Recurenta-reclamantă susține și că decizia recurată este dată cu încălcarea principiului punerii în executare efectivă a deciziilor de restituire, principiu pentru a cărui nerespectare a fost condamnat Statul Român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor legale de către instanța de apel, care a constatat că nu există o privare de proprietate pentru că dreptul de proprietate al recurentei-reclamante nu este contestat și pentru că există alte modalități de realizare a acestuia. Or, privarea de dreptul de proprietate nu presupune doar contestarea dreptului, ci și imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate. Recurenta-reclamantă susține că prin respingerea cererii sale de intabulare se poate reține existența unei ingerințe în dreptul său de proprietate, cauzată de restrângerea excesivă a posibilității de exercitare a acestuia. Suplimentar, invocă și că instanța de apel ar fi trebuit să examineze cauza din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în condițiile în care a constatat că obținerea unei reparații pentru atingerea adusă dreptului său de proprietate nu era posibilă în temeiul legii naționale. Se invocă în acest sens faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea directă a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum prevăd art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României. Astfel, deși a identificat norma juridică din dreptul intern aplicabilă speței și a constatat incompatibilități cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel, contrar dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, nu a dat eficiență principiului aplicării directe a normei mai favorabile raportului juridic dedus judecății, preferând să facă aplicarea normei juridice interne inferioare dispozițiilor Convenției. Și acest motiv de recurs este neîntemeiat. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că instanța de apel s-a conformat îndrumărilor cuprinse în decizia de casare, punând în discuția părților clarificarea temeiului de drept al cererii, față de cele indicate în cererea introductivă și față de precizările aduse de reprezentantul convențional al reclamantei în fața instanței de recurs, procedând ulterior la examinarea cererii de apel în raport de obiectul și de temeiul în drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum acesta a fost precizat în fața instanței de apel. Totodată, Înalta Curte observă că instanța de apel a analizat valența tuturor elementelor enumerate în decizia de casare, din perspectiva temeiului de drept indicat de către reclamantă, ca reprezentând obstacole care conduc la imposibilitatea exercitării atributelor dreptului său de proprietate, respectiv care ar conduce la concluzia privării reclamantei de un bun, prin raportare la art. 1 din primul protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel, instanța de apel a răspuns criticilor formulate de reclamantă atât în ce privește lipsa de identitate faptică și topo-cadastrală a bunului dispus a fi restituit în natură, intabularea dreptului de concesiune pentru o perioadă de 99 de ani, existența unor construcții edificate de un terț pe terenul ce face obiectul dispoziției de restituire, concluzionând, în baza elementelor de fapt și de drept dezlegate, că nu se configurează o privare de bun. Prin precizările formulate, reclamanta arată că privarea de un bun se materializează în imposibilitatea exercitării de către aceasta a atributelor dreptului de proprietate. O atare imposibilitate este determinată de respingerea cererii de intabulare a dreptului său de proprietate în cartea funciară. La rândul său, respingerea cererii de intabulare este generată de lipsa mențiunii privind cota-parte reprezentată de terenul ce a făcut obiectul restituirii în favoarea autoarei reclamantei, în cuprinsul dispoziției de restituire în natură. De asemenea, se critică încălcarea mai multor norme din Legea nr. 10/2000 la emiterea dispoziției de restituire în natură, precum și împrejurarea că Primăria Municipiului Târgoviște a dispus restituirea unui teren care nu putea fi restituit în natură. Instanța de apel, în mod corect a reținut că deși Primăria Municipiului Târgoviște, în calitate de entitate învestită cu soluționarea notificării, ar fi trebuit să precizeze în dispoziția de restituire în natură emisă în favoarea autoarei apelantei-reclamante, cota-parte din dreptul de proprietate al imobilului din str. x, pe care o reprezintă suprafața de 789 m.p., restituită în natură, această omisiune nu echivalează cu imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate, putând fi înlăturată fie pe cale administrativă, fie pe calea unei acțiuni în justiție. În acest context, instanța a reținut că prin încheierea de respingere a cererii de reexaminare, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Târgoviște i-a indicat reclamantei o altă modalitate de rezolvare a problemei legate de intabularea dreptului său de proprietate, constând în încheierea unei convenții de stabilire a cotelor-părți ce revin fiecăruia dintre proprietarii întregului teren de 1015 m.p. Totodată, instanța de apel a indicat, în continuarea raționamentului său, dispozițiile art. 634 alin. (2) C. civ., care permit oricăruia dintre coproprietari, formularea unei acțiuni în constatare pentru determinarea cotei-părți din dreptul de proprietate asupra bunului. Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel nu îi trasează acesteia sarcini suplimentare, exorbitante și cu rezultat incert, pentru a-și putea valorifica dreptul său de proprietate, ci, evocând situația de fapt astfel cum aceasta rezultă din probatoriul administrat, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a reținut că unicul demers inițiat de către reclamantă, care de altfel nici nu era apt să conducă la finalitatea urmărită, nu face dovada unei obstrucționări insurmontabile în exercitarea atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă, evocând două remedii de care ar dispune reclamanta și care ar putea conduce la dezideratul stabilirii cotei-părți a dreptului de proprietate deținut. Or, cum aceasta nu a făcut dovada inițierii unor asemenea demersuri și cu atât mai puțin a eșecului acestora, în mod corect instanța de apel a reținut că deși prejudiciabilă nemenționarea cotei-părți în dispoziția de restituire, această omisiune nu echivalează cu imposibilitatea definitivă a exercitării atributelor dreptului de proprietate, reclamanta având posibilitatea remedierii acestei situații prin alte mijloace. Pe de altă parte, Înalta Curte observă că deși reclamanta invocă privarea de un bun pentru imposibilitatea de exercitare a dreptului de proprietate pentru o perioadă îndelungată, din succesiunea în timp a actelor și faptelor stabilită de instanța de apel, reiese că din anul 2008, începând cu data emiterii dispoziției de restituire în natură a terenului, 11 martie 2008 și până în anul 2016, nu au fost întreprinse acte în încercarea de valorificare a dreptului de proprietate, primul act constând în depunerea unei cereri de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară, care a fost respinsă prin încheierea din 24 noiembrie 2016, așadar, la o distanță de opt ani de la data emiterii dispoziției de restituire. În acest context, pasivitatea reclamantei, respectiv a autoarei acesteia, nu poate reprezenta un criteriu valorificabil, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona că reclamanta ar fi fost expusă unei sarcini speciale și exorbitante, prin care ar fi fost afectat justul echilibru între apărarea drepturilor individuale și cerințele de interes general, și a se concluziona că ar fi avut loc încălcarea art. 1 Protocolul 1. De altfel, în mod corect instanța de apel a reținut că pe calea dreptului comun nu se mai pot formula critici de nelegalitate împotriva deciziei de restituire, de vreme ce aceasta nu a fost contestată de autoarea reclamantei în interiorul termenului și potrivit procedurii speciale, astfel că decizia autorității administrative se bucură de prezumția de valabilitate și legalitate. Totodată, instanța de apel a dat valență probatorie și împrejurării că în anul 2008, anterior emiterii deciziei de restituire, autoarea reclamantei a avut cunoștință de faptul că întreg terenul din str. x, este concesionat în favoarea C. S.A. și a fost de acord să i se restituie în natură terenul notificat, cu respectarea situației juridice existente la acea dată și cu preluarea contractului de concesiune, reținând totodată, în mod corect, că reclamanta, în calitate de succesor universal, a preluat toate drepturile și obligațiile autoarei sale, astfel că nu poate pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu pe care aceasta pretinde ca l-a suferit tocmai ca urmare a situației juridice a terenului ce i-a fost restituit în natură autoarei sale, situație care a fost acceptată în mod expres de aceasta din urmă. Deși prin memoriul de recurs reclamanta susține că este lipsită de relevanță împrejurarea că autoarea sa cunoștea situația juridică a terenului, aceasta nu dezvoltă raționamentul pentru care un atare act ar trebui să fie lipsit de efecte juridice și nici nu formulează critici concrete în raport de cele reținute de instanța de apel. Așa fiind, instanța de recurs nu poate proceda la o analiză în abstract, urmând a înlătura de la analiză o atare afirmație nemotivată. De asemenea, se critică soluția instanței de apel, arătând că s-ar fi impus aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 1 din primul protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, de vreme ce art. 555 C. civ. era incompatibil cu acesta, criticând totodată hotărârea ca fiind dată cu nesocotirea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea de la aplicare a art. 555 C. civ. și aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 1 din primul protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, Înalta Curte reține că prioritatea reglementării internaționale, instituită prin dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, presupune nu numai invocarea unei incompatibilități a dispozițiilor dreptului intern cu cele a căror aplicare directă se solicită, ci se impune dezvoltarea unei minime argumentații în susținerea acestei pretinse incompatibilități, pentru a permite instanței realizarea unei analize directe, nemijlocite și concrete a compatibilității dintre norma de drept intern și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 unit cu jurisprudența instanței europene în interpretarea și aplicarea acestei norme. Pe de altă parte, Înalta Curte observă că instanța de apel a procedat la analizarea criticilor formulate de reclamantă pe cale apelului inclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 unit cu dezlegările jurisprudențiale ale instanței europene, concluzionând, în raport de situația de fapt și de particularitățile raportului juridic dedus judecății, că nu exista o imposibilitate definitivă cu privire la exercitarea atributelor dreptului de proprietate al apelantei-reclamante, astfel că nu se poate reține că reclamanta a suferit o privare de proprietate, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Prin recursul formulat, reclamanta nu a formulat critici de nelegalitate din perspectiva unei pretinse încălcări a dispozițiilor materiale ale Convenției, criticile de nelegalitate putând viza, de exemplu, neidentificarea jurisprudenței relevante a instanței europene, aplicarea unor concepte străine de înțelesul autonom al acestora statornicit în jurisprudența Curții, neefectuarea testului de proporționalitate în cazul ingerinței analizate, ignorarea unora dintre criteriile dezvoltate de jurisprudența CEDO în verificarea unei încălcări etc. Cum însă recurenta înțelege să critice modalitatea de aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta nu poate constitui o critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., de vreme ce reprezintă doar o chestiune de apreciere, ce nu poate fi cenzurată în recurs. Așadar, criticile recurentei din perspectiva încălcării de către instanța de apel a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, nu respectă exigențele anterior expuse, așa încât Înalta Curte apreciază că acestea sunt exclusiv chestiuni de netemeinicie și, având în vedere că stabilirea situației de fapt și aprecierea materialului probator al cauzei este în competența exclusivă a instanțelor de fond, se constată că nu pot fi analizate în etapa recursului. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul, în speță, nefiind întrunit niciunul dintre motivele de casare analizate - art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8.