ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2356/2020

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 24 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgoviște, prin Primar, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că: prin dispoziția de restituire nr. 8040/11.03.2008, emisă de Primarul Municipiului Târgoviște în favoarea autoarei sale B. (decedată), a cărei moștenitoare este, în calitate de fiică, s-a dispus restituirea în condițiile Legii nr. 10/2001 asupra imobilului teren în suprafață de 789 mp, situat în Târgoviște, str. x; imposibilitatea aproprierii și imposibilitatea exercitării efective a dreptului de proprietate asupra imobilului menționat, cu obligarea pârâtului să-i plătească valoarea de circulație a acestui teren, valoare ce urmează a fi stabilită printr-o expertiză de specialitate, pe care, la momentul introducerii acțiunii, o estimează ca fiind de 450 RON/mp, respectiv, 355.050 RON, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 555, art. 1357, 1381-1386 C. civ. și art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 469 din 14 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgoviște, prin primar.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 2865 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 469 din 14 martie 2019 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate din perspectiva art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, a arătat că cererea de față este o acțiune de drept comun, aspect ce rezultă din însăși modul în care s-a statuat prin încheierea din 11.09.2018, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018, prin care judecătorul a impus o taxă judiciară de timbru la valoare, considerând că este o acțiune în răspundere civilă delictuală. Referitor la incidența art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că, prin cel de-al doilea motiv al cererii de apel, a solicitat ca, în temeiul art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborat cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se constate că acțiunea, respectiv apelul (art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013), este/sunt scutită/e de la plata taxei judiciare de timbru și, în consecință, în temeiul art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, să se dispună restituirea sumei plătite la fond cu acest titlu. Asupra acestui petit instanța de apel nu s-a pronunțat, nici în considerente și nici în dispozitivul hotărârii recurate, astfel că, raportat la dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 14 alin. (5) C. proc. civ., aceasta a încălcat principiul disponibilității și principiul contradictorialității, hotărârea atacată fiind vădit nelegală. Prin urmare, nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiții. Așadar, se impune casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei de către instanța de apel, cu luarea în considerare și soluționarea tuturor petitelor deduse judecății. În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a preluat întocmai considerentele primei instanțe, respingând apelul, ca neîntemeiat. În cauză, hotărârea recurată nu cuprinde niciun punct de vedere propriu, speța dedusă judecății nefiind trecută prin propriul filtru de către instanța de control judiciar. Curtea nu a luat în considerare niciuna din apărările pe care recurenta-reclamantă le-a indicat în apel, aspect ce rezultă din lipsa totală de combatere a acestora. Nu se regăsesc în cuprinsul deciziei motivele pentru care s-au respins susținerile părții apelante sau cel puțin argumentele pentru care s-au preluat considerentele judecătorului primei instanțe. Procedând-se de o asemenea manieră, au fost încălcate nu numai dispozițiile C. proc. civ. - art. 425 alin. (1) lit. b), ci) și dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează deopotrivă cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Cât privește incidența prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanță de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1357 și următoarele C. civ., care guvernează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cât și cele ale art. 555 și următoarele C. civ., care reglementează dreptul de proprietate și limitele exercitării acestuia, inclusiv art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Astfel, în speță, pentru a respinge apelul formulat, instanța de apel a considerat că autoritatea publică locală și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa potrivit dispozițiilor legale. Însă, în cuprinsul deciziei, aceasta nici nu a precizat care sunt condițiile răspunderii civile delictuale, cu atât mai puțin nu a motivat netemeinicia apelului prin prisma acestora, de unde rezultă cu evidență că s-au încălcat și aplicarea greșit normele de drept material sus indicate. A învederat că temeiul demersului judiciar este reprezentat de normele care guvernează răspunderea civilă delictuală, privite prin prisma dispozițiilor legale privind protecția dreptului de proprietate în dreptul european și internațional, cât și din perspectiva prevederilor din Constituție. Fapta invocată de recurenta-reclamantă este o ingerință în dreptul său de proprietate, care îmbracă forma unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, conform dispozițiilor Constituției României și principiilor generale de drept, confirmate de jurisprudența CEDO. În cauză, cele patru condiții pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatul-pârât sunt întrunite cumulativ, existând prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile. Fapta ilicită imputată Municipiului Târgoviște constă în emiterea dispoziției nr. 8040/11.03.2008 în legătură cu un teren ce nu putea și nu va putea fi restituit niciodată în natură, cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 10/2001 (deoarece imobilul nu era liber, terenul a cărui restituire în natură s-a dispus se afla atât la momentul restituirii, cât și în prezent, în stăpânirea de fapt și de drept a terțului, C.), art. 25 alin. (4) din același act normativ (întrucât pârâtul a lipsit-o pe reclamantă de caracterul de titlu executoriu al dispoziției de restituire, având în vedere imposibilitatea îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară), art. 25.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, art. 1 și 2 din Primul Protocol Adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și art. 148 din Constituția României. Recurenta-reclamantă a susținut că dovada faptei ilicite a pârâtului rezultă din următoarele: 1) cei 789 mp nu sunt identificați faptic și topo-cadastral, cu arie, perimetru, vecini, număr topografic și de carte funciară, fiind încălcate dispozițiile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care prevăd obligația entității învestite cu soluționarea notificării de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile; 2) asupra terenului dispus a fi restituit este intabulat dreptul de concesiune, pentru o perioadă de 99 ani, în favoarea C. S.A., iar recurenta-reclamantă nu a putut beneficia de prerogativele dreptului de proprietate cu privire la bunul restituit (instanța de apel a arătat că la restituirea în natură s-au avut în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, în sensul că noul proprietar se poate subroga în drepturile autorității locale în ceea ce privește bunul imobil restituit; chiar dacă se reține că, prin notificarea nr. x/26.09.2005, autoarea recurentei-reclamante ar fi solicitat restituirea în natură inclusiv a terenului ce face obiectul contractului de concesiune nr. x/1996, cu siguranță aceasta a avut reprezentarea faptului că își poate exercita fără niciun impediment atributul folosinței prin culegerea fructelor civile care i s-ar cuveni prin subrogarea în drepturile autorității locale, în caz contrar ar fi fost absurdă opțiunea acesteia; or, recurenta-reclamantă nu beneficiază, nu a beneficiat și nu va beneficia niciodată de fructele civile produse de bun, deoarece dreptul de proprietate al acesteia nu este înscris în cartea funciară, iar, nefiind proprietar tabular, nu poate încheia niciun alt act în baza căruia să îi fie remise fructele civile, caz în care mențiunea potrivit cu care autoarea sa avea dreptul să se subroge în drepturile autorității locale reprezintă o iluzie scriptică și faptică, ce a creat acesteia și, implicit, recurentei-reclamante un prejudiciu material însemnat; 3) pe terenul ce face obiectul dispoziției de restituire sunt edificate construcțiile C. S.A., iar existența acestora generează imposibilitatea dezmembrării terenului în vederea identificării și intabulării, aspect ce rezultă din considerentele deciziei civile nr. 385 din16 mai 2018 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2017 și din punctul de vedere tehnico-juridic al OCPI Târgoviște. A mai arătat că, în mod greșit, s-a reținut punerea în posesie a autoarei recurentei-reclamante la 7 martie 2008, atât timp cât predarea-primirea imobilului ce a făcut obiectul dispoziției de restituire emise de intimatul-pârât a fost iluzorie și pur scriptică. Terenul ce constituie obiectul restituirii face parte dintr-un imobil în suprafața de 1015 mp, iar prin dispoziția emisă de Primăria Târgoviște s-a dispus restituirea în natură doar a suprafeței de 789 mp, care nu este identificată. Concluzia nu poate fi decât datele menționate într-un proces-verbal de predare-primire nu își găsesc corespondent în realitatea faptică. Recurenta-reclamantă a indicat demersurile efectuate în scopul rezolvării situației juridice a imobilului și a arătat că soluțiile din cuprinsul hotărârii atacate, care vizează încheierea unor acte de vânzare-cumpărare cu terți care stăpânesc imobilul în suprafață de 1015 mp, din care face parte și terenul aflat în proprietatea acesteia, excedează principiilor și noțiunii de drept de proprietate, conform legislației interne și europene. Astfel, instanța de apel consideră că Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița, prin încheierea nr. 87152/19.01.2017, a indicat recurentei-reclamante, din punctul său de vedere, modalitatea legală pentru soluționarea favorabilă a cererilor de intabulare, și anume încheierea unor convenții cu ceilalți proprietari, pentru întreaga suprafața de 1015 mp, prin care să se stabilească cotele-părți deținute din imobilul rezultat în urma alipirii. Mai mult, nu arată care sunt motivele pentru care consideră că "nu există impediment juridic sau faptic pentru întocmirea unui act de dezmembrare" și ignoră considerentele deciziei invocate cu autoritate de lucru judecat, dar care statuează tocmai existența unor impedimente în realizarea dezmembrării terenului. Or, demersurile explicate de OCPI, pe care instanța de apel presupune că recurenta-reclamantă le-ar fi ignorat, fac și ele pe deplin dovadă faptelor ilicite imputate intimatului-pârât, și anume existența unei restituiri în natură ilicite, fictive, iluzorii și ineficiente, în neconcordanță cu practica CEDO și legislația internă. În mod greșit instanța de apel a îmbrățișat (nemotivat) optica primei instanțe, în sensul că recurenta-reclamantă a ales direct calea despăgubirilor pentru o pretinsă faptă ilicită, încercând să substituie propriei pasivități practica CEDO. Recurenta-reclamantă a menționat, totodată, că, deși se recunoaște că jurisprudența nu este izvor de drept în legislația română, se invocă aspectele reținute în sentința civilă nr. 1352 din 19 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și decizia nr. 305A din 11 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, hotărâri pronunțate în dosarul soluționat în recurs prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, nr. 919 din 25 mai 2017, invocată de instanța de apel. În considerentele celor două hotărâri s-a reținut existenței unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului; astfel, a apreciat că situația recurentei-reclamante este similară, existând o privare de bun a acesteia, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din CEDO, însă instanțele de fond nu au analizat efectiv compatibilitatea dispozițiilor din legea națională cu prevederile și jurisprudența CEDO. A făcut trimitere la cauza Ana Ionescu și alții împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că a avut loc o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 8 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2865 din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 12 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că reclamanta a arătat, prin cererea de chemare în judecată, că în pofida permanentelor cereri și solicitări de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului restituit prin dispoziția nr. x/11.03.2008, emisă de către pârât, nu a reușit încă să înscrie în cartea funciară dreptul dobândit și nu a beneficiat de niciunul din atributele acestuia - dispoziție, posesie, folosința, astfel că a formulat acțiunea de față, care să conducă la repararea prin echivalent a prejudiciului cauzat, în situația imposibilității (materiale și/sau juridice) de restituire în natură a bunului revendicat, în funcție de valoarea de piață de la data achitării de către debitorul pârât a creanței, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare; astfel, acțiunea urmărește obținerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, cel care se face culpabil de imposibilitatea aproprierii și exercitării efective a dreptului de proprietate asupra imobilului identificat. Reclamanta a susținut că, prin imposibilitatea de a dispune de bunul restiuit, de a-și apropria efectiv imobilul în patrimoniu s-au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; a invocat, de asemenea, încălcarea dispozițiilor art. 555 C. civ., art. 1357, 1381-1386 C. civ. Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, constatând că, prin dispoziția nr. x/11.03.2008 privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 789 mp, situat în Târgoviște, str. x, către autoarea reclamantei, s-a procedat la descrierea imobilului cu vecinătățile cardinale, făcându-se referire la două rapoarte de expertiză, și s-a stipulat că terenul face obiectul unui contract de concesiune (nr. 1/35/1996, modificat prin acte adiționale cu S.C. D.), "noul proprietar urmând să se subroge în drepturile autorității locale în ceea ce privește bunul imobil restituit"; dispoziția face dovada dreptului de proprietate și temei pentru îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Prima instanță a mai reținut că, între reprezentanții părților, s-a încheiat protocolul de predare-primire a imobilului la data de 17.03.2008. Conform înscrisului depus de pârât, autoarea reclamantei comunicase în scris faptul că este de acord să preia contractul de concesiune în condițiile Legii nr. 10/2001, recunoscând că terenul de 789 mp face parte dintr-o suprafață de 1015 mp, alături de suprafața de 226 mp "fostă proprietate Constantinescu", fiind chiar cea care a înaintat planul de situație întocmit de exp. E.. Pentru diferența de 226 mp, s-a emis o altă dispoziție de restituire în natură în favoarea lui F., G., H., I. și J.. S-a constatat că reclamanta a solicitat să-și intabuleze dreptul de proprietate ca "teren în cotă de 789/1015 în indiviziune", fără ca această modalitate să fie prevăzută de lege, deși nu exista niciun impediment juridic sau faptic pentru întocmirea unui act de dezmembrare, așa cum s-a propus de către OCPI Dâmbovița, conform art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 7/1996, astfel că numai pasivitatea acesteia conduce la exercitarea în mod limitativ a dreptului său de proprietate. De altfel, OCPI Dâmbovița, prin încheierea de respingere a cererii de reexaminare nr. x/19.01.2017, a indicat petentei modalitatea legală pentru soluționarea favorabilă a cererilor, și anume, încheierea unei convenții cu ceilalți proprietari, pentru întreaga suprafață de 1015 mp, prin care să se stabilească cotele-părți deținute din imobilul rezultat în urma alipirii, în condițiile în care există o construcție edificată pe ambele terenuri. Or, în speță, a reținut instanța de fond, reclamanta nu a făcut dovada inițierii demersurilor legale care i-au fost explicate atât de autorități, cât și de instanța de judecată, alegând direct calea despăgubirilor pentru o pretinsă faptă ilicită, încercând să substituie propriei pasivități practica CEDO pretins favorabilă în apărarea dreptului de proprietate, chiar dacă jurisprudența invocată nu are legătură directă cu situația concretă din prezenta cauză. Așadar, a concluzionat instanța de fond, invocând Protocolul 1 din CEDO, reclamanta a promovat și susținut prezenta acțiune cu nesocotirea dispozițiilor legale privind dovedirea faptei ilicite atunci când se invocă răspunderea civilă delictuală, cele specifice în materia restituirii proprietății (prin necontestarea în termen a dispoziției de retrocedare criticată) și cele din materia intabulării drepturilor reale, deși nu se poate constata ingerința pârâtului în dreptul său de proprietate, ci doar propria pasivitate a acesteia în folosirea mijloacelor legale puse la dispoziție prin dreptul intern (explicate într-o altă procedură judiciară). Mai mult, reclamanta pretinde o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, în condițiile în care, la acest moment, calitatea de moștenitor sezinar, deși îi conferă drepturile dobândite prin moștenire, nu îi conferă și pe cel de a valorifica aceste bunuri, nefiind eliberat certificatul de moștenitor în condițiile legii. În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 Protocolul 1 din CEDO, prima instanță a făcut trimitere la decizia nr. 919 din 25 mai 2017, pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la aplicarea directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța de judecată a apreciat că nu poate constata, fără a se demonstra un interes concret, situații de drept evidente și nici "imposibilități" subiective de exercitare a dreptului (pur potestative, cât timp nu s-a făcut dovada unui impediment real în soluționarea dificultăților de intabulare prin bună înțelegere cu ceilalți proprietari sau printr-o acțiune în instanță exercitată în contradictoriu cu aceștia), iar daunele pretinse de la pârât sunt lipsite de dovedirea unei fapte ilicite concrete, a unei pagube și, implicit, a unui raport de cauzalitate. Prin memoriul de apel formulat, reclamanta a arătat ca, în temeiul art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborat cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a solicitat să se constate că acțiunea, respectiv apelul este/sunt scutită/e de taxa de timbru și, în consecință, conform art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, să se dispună restituirea sumei plătite la fond cu acest titlu. În motivarea apelului, a mai susținut că: - în ceea ce privește încălcarea art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în mod greșit prima instanță invocă (tangențial) faptul că pârâtul a acționat în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data emiterii deciziei de restituire, în realitate neprecedându-se la identificarea suprafeței de 789 mp în cadrul terenului de 1015 mp; - instanța de fond nu prezintă care sunt motivele pentru care consideră că "nu există niciun impediment juridic sau faptic pentru întocmirea unui act de dezmembrare, și, mai mult decât atât, ignoră considerentele deciziei invocate cu autoritate de lucru judecat, care statuează contrariul, și anume că există construcții care împiedică dezmembrarea; - demersurile explicate de autorități (OCPI) fac pe deplin dovada faptelor ilicite pe care reclamanta le impută pârâtului, respectiv existența unei restituiri în natură fictive, iluzorii și ineficiente, neconcordante cu practica CEDO, or, simpla necesitate a unor acțiuni în plus și costisitoare, altele decât cele obișnuite în astfel de cazuri, pentru ca reclamanta să-și aproprie dreptul de proprietate, probează existența faptei ilicite și a prejudiciul creat; - în mod eronat prima instanță a reținut că reclamanta "a ales direct calea despăgubirilor pentru o pretinsă faptă ilicită, încercând să substituie propriei pasivități practica CEDO"; instanța de fond nu a motivat hotărârea atacată prin prisma faptelor ilicite imputate pârâtului, respectiv lipsa de identitate faptică și topo-cadastrala a bunului dispus a fi restituit în natură, intabularea dreptului de concesiune pentru o perioadă de 99 de ani, existența unor construcții edificate de un terț pe terenul ce face obiectul dispoziției de restituire; - deși instanța de fond stabilește că în situația faptică și juridică actuală dreptul de proprietate nu poate fi exercitat în plenitudinea atributelor sale, în mod contradictoriu conchide că numai pasivitatea reclamantei conduce la exercitarea în mod limitativ a dreptului acesteia de proprietate; - existența unui protocol de predare-primire nu echivalează cu restituirea/predarea, care trebuie să fie efectivă, astfel încât beneficiarul acesteia să se bucure în fapt și în drept de bunul restituit; - faptul că autoarea reclamantei a fost de acord să preia contractul de concesiune, recunoscând că suprafața de 789 mp face parte dintr-o suprafață de 1015 mp, alături de suprafața de 226 mp "fostă proprietate Constantinescu", fiind chiar cea care a înaintat planul de situație invocat, nu prezintă relevanță pentru a stabili dacă pârâtul a încălcat sau nu legea; - doar în baza dispoziției de restituire în natură reclamanta nu poate solicita de la C. S.A. restituirea fructelor civile, deoarece nu este înscrisă ca proprietar în cartea funciară, dreptul său nefiind opozabil terților; - simpla mențiune că autoarea reclamantei avea dreptul să se subroge în drepturile autorității locale nu însemnă că în practică demersurile sunt posibil de realizat, aspect de natură a crea un prejudiciu material însemnat; - instanța de fond nu este ținută de mențiunile din certificatul de moștenitor, potrivit cu care reclamanta ar fi avut nevoie de un certificat suplimentar, deoarece aceasta este moștenitor sezinar, or, sunt aplicabile prevederile art. 1125 C. civ. - prezenta acțiune este întemeiată în drept pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală privite prin prisma prevederilor legale privind protecția dreptului de proprietate în dreptul european și internațional al drepturilor omului, cât și prin prisma dispozițiilor din legea fundamentală a țării; - prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea cerințelor actului de aderare, conform art. 148 din Constituția României; - este pe deplin făcută dovada unui impediment obiectiv în parcurgerea formalităților prevăzute de dreptul intern pentru intabularea dreptului de proprietate; - dacă prin lege (art. 602 și următoarele C. civ.) se poate limita dreptul de proprietate, aceste dispoziții privind limitarea dreptului de proprietate nu sunt aplicabile în speța de față, or, îngrădirea dreptului de proprietate de către pârât reprezintă o faptă care excedează permisibilității legii, și anume o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii; - instanța de fond nu precizează ce dispoziții din Legea cadastrului și a publicității imobiliare sau din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru limitează dreptul de proprietate; - instanța de fond face o motivare contradictorie, arătând că "nu poate constata imposibilități subiective de exercitare a dreptului", după ce anterior toată argumentarea a vizat faptul că imposibilitățile de apropriere a dreptului de proprietate sunt subiective, adică țin de persoana reclamantei, care a manifestat o stare de pasivitate; - în mod greșit instanța de fond arată că daunele pretinse de la pârât sunt lipsite de dovedirea unei fapte ilicite concrete, a unei pagube și, implicit, a unui raport de cauzalitate; - cât privește prejudiciile cauzate, acestea derivă inclusiv din costurile făcute pe parcursul celor 11 ani cu litigii, proceduri administrative, toate demarate pentru ca reclamanta să se poată bucura de dreptul de proprietate și de fructele civile prin substituirea în drepturile concedentului; - deși reclamanta a invocat faptul că restituirea dispusă nu a fost efectivă și a justificat întreaga cerere de chemare în judecată prin prisma art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, atașând în acest sens și cea mai recentă hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de fond nu a motivat nimic vis-a-vis de caracterul de remediu eficient al deciziei de restituire în natură emisă de pârât, reținând, totuși, în mod greșit că jurisprudența invocată nu are legătură directă cu situația concretă din cauză; - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat încă din anul 2006 și a sancționat constant România, stabilind că ineficiența reglementărilor speciale în materia restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist coroborat cu lipsa totală a despăgubirii și cu lipsa de speranță într-o viitoare posibilitate certă de despăgubire, reprezintă o privare de bun care este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1; - incertitudinea generală creată prin acțiunile concrete ale organelor Statului Roman s-a repercutat asupra reclamantei, care s-a văzut în imposibilitatea de a-și apropria efectiv bunul și de a beneficia de plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate, chiar și prin echivalent, la 17 ani de la momentul notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001. Prin decizia recurată, instanța de apel reia, în parte ad litteram, considerentele instanței de fond din sentința apelată, arătând că "prin emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului notificat, pe care apelanta o califică ca fiind o activitate ilicită, autoritatea publică locală, și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa potrivit dispozițiilor legale", că "Tribunalul în mod corect a reținut că petenta nu a făcut dovada inițierii demersurilor legale care i-au fost explicate atât de autorități, cât și de instanța de judecată, alegând direct calea despăgubirilor pentru o pretinsă faptă ilicită, încercând să substituie propriei pasivități, practica CEDO pretins favorabilă în apărarea dreptului de proprietate, chiar dacă jurisprudența invocată nu are legătură directă cu situația concretă a reclamantei din prezenta cauză, critica apelantei sub acest aspect fiind nefondată", respectiv că "Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că instanțele de judecată sunt îndreptățite să aplice direct normele Convenției Europene a Drepturilor Omului - (unită cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituția României pentru raportul juridic, concret, dedus judecății, ca urmare a constatării inaplicabilității normei interne - doar în situația identificării existenței unor neconcordanțe ori incompatibilități dintre norma legală din dreptul intern (evocată în cererea de chemare în judecată) cu dispozițiile Convenției Europene (Decizia nr. 919 din data de 25 mai 2017 pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect pretenții), ori în prezenta cauză nu s-au identificat astfel de incompatibilități". A concluzionat în sensul că "așa cum în mod corect s-a reținut și de către instanța de fond, apelanta nu a făcut dovada unei imposibilități de exercitare a dreptului, respectiv dificultăți de intabulare a dreptului său prin înțelegere cu ceilalți proprietari sau o acțiune în instanță în contradictoriu cu aceștia, astfel că fapta intimatului nu se circumscrie dispozițiilor art. 1357 și următoarele C. civ..". Printr-o primă critică dezvoltată, invocând incidența art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, prin cel de-al doilea motiv al cererii de apel, a solicitat să se constate că acțiunea, respectiv apelul este/sunt scutită/e de la plata taxei judiciare de timbru și, în consecință, se impune restituirea sumei plătite la fond cu acest titlu, însă asupra acestui petit instanța de apel nu s-a pronunțat, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 14 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte constată că, potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", temei de drept în raport de care se poate susține că nu au fost respectate dreptul de dispoziție al părții reclamante și principiul contradictorialității. Însă, în speță, luând în examinare critică formulată în recurs, se reține că aceasta vizează nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce privește motivul de apel invocat, iar nu încălcarea dispozițiilor procedurale de mai sus, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care prevede casarea hotărârii recurate atunci când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Din această perspectivă, Înalta Curte observă că instanța de apel nu a statuat în vreun fel asupra acestei chestiuni, inclusiv cât privește admisibilitatea unei astfel de cereri formulate în calea de atac a apelului, ceea ce reprezintă o încălcarea a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și conduce la casarea deciziei recurate. Raportându-se la prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a preluat întocmai considerentele primei instanțe, respectiv că hotărârea recurată nu cuprinde niciun punct de vedere propriu, speța dedusă judecății nefiind trecută prin propriul filtru de către instanța de control judiciar. Prin urmare, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează deopotrivă cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Înalta Curte constată, față de cele arătate anterior, cu titlu prealabil, că sunt întemeiate criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă cu privire la nemotivarea deciziei de apel. Astfel, reține că apelul este mijlocul procesual prin care partea, nemulțumită de hotărârea primei instanțe, solicită instanței superioare ierarhic reformarea hotărârii; cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este "efectul devolutiv", efect ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă, între altele, "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Întrucât considerentele sau "motivele de fapt și de drept", la care se referă textul citat, sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, trebuie ca între acestea și dispozitiv să fie deplină concordanță, inexistența motivării cererii soluționate fiind sancționată de dispozițiile procedurale civile. Or, se poate concluziona că aspectele deduse judecății în apel nu au fost cenzurate și valorificate de instanța de control judiciar, astfel că nu se poate susține într-o asemenea situație că cererea de apel formulată a făcut obiectul unei cercetări în substanța ei, deși a fost respinsă ca nefondată. Obligația instanței de apel de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele deciziei a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În cauză, motivarea deciziei instanței de apel nu răspunde acestor exigențe legale, deoarece nu examinează efectiv apărările și susținerile părților, confirmând în termeni generali situația de fapt și dezlegarea în drept statuate de prima instanță, de cele mai multe ori printr-o reluare ad litteram a argumentelor tribunalului din sentința pronunțată în fond. Astfel, instanța de apel se limitează doar la a concluziona că "prin emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului notificat, pe care apelanta o califică ca fiind o activitate ilicită, autoritatea publică locală, și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa potrivit dispozițiilor legale", fără însă a motiva hotărârea atacată în raport de faptele ilicite imputate pârâtului, respectiv lipsa de identitate faptică și topo-cadastrală a bunului dispus a fi restituit în natură, intabularea dreptului de concesiune pentru o perioadă de 99 de ani, existența unor construcții edificate de un terț pe terenul ce face obiectul dispoziției de restituire. De asemenea, arată că reclamanta a ales direct "calea despăgubirilor pentru o pretinsă faptă ilicită, încercând să substituie propriei pasivități, practica CEDO pretins favorabilă în apărarea dreptului de proprietate", fără a răspunde în concret la criticile din apel legate de încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la CEDO. Deși acceptă că instanțele de judecată sunt îndreptățite să aplice direct normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, doar în situația identificării existenței unor neconcordanțe ori incompatibilități dintre norma legală din dreptul intern și dispozițiile convenționale, instanța de apel nu duce raționamentul până la capăt, în sensul analizării situației de fapt deduse judecății raportat la temeiul de drept invocat, în principal, de reclamantă, ci susține doar că "nu s-au identificat astfel de incompatibilități". Nici în legătură cu celelalte argumente arătate în cuprinsul căii de atac exercitate, prezentate anterior, instanța de apel nu dezvoltă propriile considerente de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, aspect de natură a atrage casarea hotărârii pronunțate din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În acest context, trebuie reamintit că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. Conform jurisprudenței Curții (citată de pildă, în cauza Albina împotriva României, par. 34), noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Ca atare, Înalta Curte constată că neanalizarea motivelor de apel invocate de parte, ce echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalității potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar, în absența motivării, dezlegările instanței de apel nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, impunându-se, în temeiul art. 496 alin. (2) și 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel. În ceea ce privește celelalte critici de nelegalitate formulate prin prezentul recurs prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere împrejurarea că, față de soluția adoptată și considerentele reținute anterior, aceste critici - prin care în cea mai mare parte se reiau aspecte de fapt și de drept invocate prin apel și neanalizate de curte - nu pot face obiectul controlului judiciar direct în această fază procesuală, urmând a fi avute în vedere ca atare, în limitele arătate, de către instanța de apel. PENTRU ACESTE MOTIVE,