ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 915/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, la data de 28.12.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște a chemat în judecată pe pârâta A. S.A. - Agenția Târgoviște solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 80.076,80 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru nevirarea în termen a sumelor conform O.G. nr. 193/2002, sume aferente anilor 2016 și 2017 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, iar asupra fondului a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 19.03.2018, instanța, în baza art. 22 alin. (4) Noul C. proc. civ. a calificat juridic cererea de chemare în judecată formulată ca litigiu de contencios administrativ și a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Dâmbovița.

La termenul de judecată din data de 23.04.2018 instanța, în temeiul dispozițiilor art. 16 indice 1 din Legea 554/2004, art. 78 alin. (1) Noul C. proc. civ. și art. 43 alin. (3) din Legea 31/1990 a introdus în cauză, în calitate de pârât, A. S.A. București și a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosința a A. - Agenția Târgoviște.

Prin sentința civilă nr. 542 din data de 13.05.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal, a fost respinsă cererea de recuzare a expertului judiciar B., formulată de pârâtă.

Prin aceeași sentință a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. București, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 78.343,70 RON reprezentând penalități de întârziere calculate pentru nevirarea în termen a sumelor din categoria celor prevăzute de art. 10 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 193/2002, încasate de banca pârâtă în perioada 2016 - 2017.

Împotriva încheierii din 23.04.2018, și sentinței civile nr. 542 din 13.05.2019, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat apel pârâta A. S.A., solicitând admiterea apelului și desființarea sentinței apelate, cu consecința respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.

Dosarul nr. x/2017 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 31.07.2019.

Prin decizia nr. 574 din 4 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost respinsă cererea de refacere a raportului de expertiză, ca neîntemeiată și a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A. S.A., împotriva încheierii din 23.04.2018 și sentinței civile nr. 542 din 13.05.2019, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Consiliul Local Târgoviște (Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare în apel în vederea reanalizării inexistenței condițiilor legale a angajării răspunderii civile delictuale în condiții procedurale de contradictorialitate si cu respectarea limitelor învestirii instanței de apel prin calea de atac promovata, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea recursului, pârâta susține, în esență, că hotărârea atacată este nemotivată, aspect ce reprezintă o nerespectare a dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Din cuprinsul deciziei nu rezultă că instanța de apel ar fi făcut o minimă analiza o criticilor sale sau a probelor invocate, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest aspect, respectiv cu necercetarea procesului.

Sub un prim aspect, recurenta apreciază că instanța de apel nu a răspuns celor susținute de către pârâtă în legătură cu penalitățile stipulate de legislația fiscală.

Arată că a solicitat instanței de apel, în baza art. 2 alin. (4) Codul de procedură fiscală, să constate că pârâta nu poate fi obligată la plata penalităților, întrucât nu este subiect de drept administrativ. Însă, deși apelul a fost respins, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază această respingere.

Totodată, deși pârâta a arătat că în speță nu poate fi vorba de o răspundere contractuală, deoarece, prejudiciul nu a fost consecința neîndeplinirii obligațiilor sale, apelul a fost respins fără ca decizia să fie motivată sub acest aspect.

Sub un ultim aspect, arată că a învederat instanței de apel imposibilitatea de a fi obligată pe temei delictual civil, având în vedere inexistența unei legături de cauzalitate între fapta sa (nedeschiderea contului tranzitoriu) și prejudiciul pe care a fost obligată să-1 repare, care, după cum a reținut și Curtea de Conturi, a fost cauzat de gestionarea defectuoasă a contului de către Primărie.

Subsumat motivului de recurs instituit de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că instanța de apel a reținut în mod trunchiat dispozițiile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, luând în calcul numai prima teză a acestui articol, respectiv că instanța poate introduce din oficiu alte persoane în cauză, chiar dacă părțile se împotrivesc, după ce va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

Apreciază că a omis să ia în calcul și teza următoare a aceluiași articol, în baza căruia trebuia să respingă cererea fără a se pronunța pe fond, dat fiind că niciuna dintre părți nu a solicitat introducerea în cauză a terțului A. S.A. București.

Referitor la proba cu expertiză, în opinia recurentei, instanța de apel a validat erorile de aplicare a legii comise de prima instanță.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., invocat din oficiu de instanță, reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2017 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 31.07.2019, iar cererea de apel formulată de pârâta A. S.A. a fost soluționată de o secție civilă a acestei instanțe, deși, cu autoritate de lucru judecat, prin încheiere interlocutorie, prima instanță, Tribunalul Dâmbovița, calificând juridic cererea de chemare în judecată pendinte, a statuat că este vorba despre un litigiu de contencios administrativ.

În cauză necompetența invocată este de ordine publică, fiind incidentă decizia RIL nr. 17/2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din C. proc. civ. și ale art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică."

În considerentele acestei decizii obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a reținut că "regimul de invocare a excepției de necompetență nu poate anihila natura primordială a normelor de organizare judiciară, în sensul ignorării aspectului alcătuirii instanței din perspectiva specializării judecătorilor", iar "Specializarea instanțelor/secțiilor și judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ține de organizarea și administrarea justiției. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia competența specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât acestea din urmă ocrotesc intereselor părților. Or nu poate fi lăsat la latitudinea părților ca, spre exemplu, o instanță civilă să soluționeze un litigiu în materie penală sau să anuleze un act administrativ". Totodată, s-a reținut că "în funcție de jurisdicția specializată, există diferențe importante în ceea ce privește căile de atac, termenele în care pot fi formulate, procedura de judecată, taxele judiciare de timbru datorate etc."

În cadrul paragrafelor 23 și 24 ale acestei decizii obligatorii s-a mai reținut că:

"Reglementând excepția de necompetență și delimitând necompetența de ordine publică de cea de ordine privată, art. 129 din C. proc. civ. în vigoare nu se referă și la competența materială procesuală (specializată). Astfel, trebuie observat că necompetența unui complet/secții specializate nu poate fi încadrată în clasificarea cuprinsă în art. 129. Deși este o "necompetență de ordine publică", elementele definitorii ale acesteia nu se regăsesc la art. 129 alin. (2) pct. 1 - 3 din C. proc. civ., ci în Legea nr. 304/2004.

Ca urmare, sintagma "în toate celelalte cazuri" în care necompetența este de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (3) din C. proc. civ., nu privește alte cazuri de necompetență generală sau materială, interpretarea firească fiind aceea că legiuitorul a avut în vedere doar competența teritorială neexclusivă."

De asemenea, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6.04.2017 și paragraful 29 din Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24.11.2017), s-a arătat că, în cadrul competenței jurisdicționale trebuie distins între competența materială (de atribuție) și competența teritorială, iar în cadrul competenței materiale se distinge între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe (de exemplu, judecata în primă instanță, judecata în apel, judecata în recurs) și competența materială procesuală, care se stabilește în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecății.

Competenței materiale procesuale i se subsumează și competența specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în cuprinsul unor legi speciale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2) și ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (modificată prin Legea nr. 207/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20.07.2018), în cadrul curților de apel și al tribunalelor, funcționează secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale.

În consecință, dacă la nivelul unei instanțe există secții sau completuri specializate, o cauză de o anumită natură trebuie repartizată la secția sau completul specializat corespunzătoare naturii litigiului dedus judecății.

În cadrul Curții de Apel Ploiești există o secție specializată în soluționarea litigiilor de contencios administrativ (Secția de contencios administrativ și fiscal), astfel că soluționarea cauzei de către o secție civilă a curții de apel a fost făcută cu încălcarea competenței materiale procesuale a secției specializate.

Cum motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., invocat din oficiu, este întemeiat, cu consecința admiterii recursului, motivele de casare expuse de recurenta-pârâtă nu se mai impun a fi analizate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 574 din 4 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre judecare Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2022.