ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 280/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 280/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Judecata în fața primei instanțe.

Sentința Tribunalului Bacău, secția a ll-a civilă și de contencios

administrativ și fiscal

Prin

sentința civilă nr. 632 din 28 noiembrie 2013, Tribunalul Bacău, secția a ll-a civilă

și de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active și a inadmisibilității, a respins ca neîntemeiată acțiunea

prin care reclamanta A.N.C.P.I. a solicitat obligarea pârâtei SC C. SA la plata

sumei de 1.400.277,8 RON, reprezentând contravaloarea chiriei încasate

necuvenit pentru perioada noiembrie 2009-mai 2011 și a obligat reclamanta la

plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut că cele două excepții nu pot fi primite, având în vedere că motivele

invocate de reclamantă conduc spre concluzia că fundamentul acțiunii sale îl constituie

răspunderea civilă delictuală, iar nu plata nedatorată ori îmbogățirea fără just

temei.

Pe fond, a mai reținut că prin sentința

civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Bacău a admis acțiunea formulată

de SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta A.N.C.P.I. și a constatat intervenită între

părți vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bacău, str. I.S.S., iar pârâta a

fost obligată la plata către reclamantă a prețului convenit, de 4.375.000 euro,

la cursul de 3,7482 RON/euro, plus T.V.A., hotărârea ținând loc de act autentic

de vânzare-cumpărare. A notat că respectiva sentință a rămas definitivă la data

de 25 ianuarie 2012, în urma respingerii apelului prin decizia civilă nr. 5/A-C

a Curții de Apel Pitești și irevocabilă la 7 februarie 2013 prin respingerea recursului

de către Înalta Curte, care a pronunțat astfel decizia nr. 441.

Prima instanță a mai subliniat că prin

cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul pretinde

repararea de către pârâtă a prejudiciului cauzat prin încasarea chiriei în perioada

noiembrie 2009-mai 2011.

În continuare, tribunalul a prezentat condițiile

care se cer a fi întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, precum

și un extras din considerentele deciziei nr. 8/2013 pronunțate în interesul legii

de Înalta Curte de Casație și Justiție și, astfel, a subliniat că natura juridică

a acțiunii prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să

țină loc de act de vânzare-cumpărare este una personală. Prin urmare, instanța de

fond a constatat că prin sentința civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului

Bacău s-a valorificat un drept de creanță, iar nu unul real, așa încât efectul translativ

de proprietate a intervenit doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii, adică

la data de 29 ianuarie 2012 (în realitate, 25 ianuarie 2012, s.n.). în acest context,

a înlăturat susținerile reclamantei, referitoare la caracterul executoriu al hotărârilor

pronunțate în primă instanță în materie comercială, apreciind că natura pur civilă

a litigiului finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1038 din 25

noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău.

Cum pretențiile reclamantei vizează perioada

noiembrie 2009-mai 2011, anterioară momentului la care a dobândit calitatea de proprietar

al imobilului, când aceasta îi revenea pârâtei, care astfel era îndreptățită să

culeagă fructele civile, prima instanță a constatat că prin perceperea chiriei,

cea din urmă nu a săvârșit nicio faptă ilicită, motiv pentru care, nefiind în mod

cumulativ întrunite cerințele art. 998 C. civ., a respins acțiunea, ca fiind neîntemeiată.

Stabilind, astfel, culpa procesuală a reclamantei

în promovarea procesului, tribunalul a obligat-o la plata către pârâtă a cheltuielilor

de judecată, în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat pe care l-a

redus, în conformitate cu art. 273 alin. (3) C. proc. civ.

Apelul. Decizia instanței de prim control

judiciar

împotriva acestei sentințe, A.N.C.P.I.

a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 33 din 3

aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal; de asemenea, apelanta a fost obligată să plătească intimatei

suma de 8.314 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a notat că autoarea căii de atac aduce în discuție, cu prioritate, momentul la care

sentința civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a tribunalului Bacău a produs efectul

juridic translativ al dreptului de proprietate, apreciind că acesta este cel al

pronunțării sale, iar nu cel al rămânerii definitive, așa cum a reținut prima instanță.

Astfel, a subliniat că dispozițiile

art. 720

8

C. proc. civ. nu sunt de natură să schimbe conținutul prevederilor

art. 377 alin. (1) C. proc. civ., dar și că executarea hotărârilor date în primă

instanță în materie comercială are caracter provizoriu, așa încât demararea procedurii

executării silite a unei asemenea sentințe, înainte ca aceasta să devină definitivă

sau irevocabilă, se face pe riscul creditorului.

A fost înlăturată și a doua critică a apelantei,

vizând momentul la care a operat transferul proprietății potrivit art. 1295 C. civ.,

reținându-se că în speță nu a existat o învoială a părților cu privire la lucru

și la preț, de vreme ce s-a apelat la pronunțarea unei hotărâri judecătorești care

să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

De aceea, instanța de prim control judiciar

a reținut că pârâta-intimată a dobândit calitatea de proprietar al imobilului la

data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului

Bacău și până atunci era îndrituită să culeagă fructele civile, motiv pentru care,

în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat și, în baza

art. 274 alin. (1) din același cod, a obligat apelanta la plata către intimată a

cheltuielilor de judecată, în cuantum de 8.314 RON.

Recursul. Motivul de nelegalitate invocat

împotriva acestei decizii,

A.N.C.P.I. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii

apelului și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea

atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea criticii de nelegalitate,

recurenta a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care i-au fost

înlăturate susținerile, așa încât ea nu respectă cerințele art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, a apreciat că sentința

civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău a produs efectul juridic

translativ al dreptului de proprietate la data pronunțării sale, având în vedere

că era executorie, potrivit art. 720

8

C. proc. civ., iar nu când a rămas

definitivă, așa cum au reținut atât tribunalul, cât și instanța de apel. În acest

context, recurenta a afirmat și că în mod greșit ar fi considerat instanțele anterioare

că sentința civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău a rămas definitivă

la data respingerii apelului declarat împotriva ei, în conformitate cu art. 377

alin. (1) C. proc. civ., deoarece într-o asemenea ipoteză, partea adversă nu ar

fi putut să pună în executare sentința în 2010, anterior acestui moment.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, autoarea

căii extraordinare de atac a arătat și că în mod eronat i-a fost înlăturată critica

vizând momentul la care a operat transferul proprietății potrivit art. 1295 C. civ.,

deoarece a existat o învoială a părților cu privire la lucru și la preț, de vreme

ce s-a pronunțat o hotărâre care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

În ultimul rând, a apreciat că nivelul

cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată în apel este unul exagerat

în raport de complexitatea cauzei și de munca prestată de avocat, motiv pentru care

a criticat decizia, din perspectiva faptului că instanța de prim control judiciar

nu a aplicat dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care îi permiteau să

diminueze onorariul de avocat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia

atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de lege potrivit

căruia hotărârea atacată va fi modificată atunci când este lipsită de temei legal

ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; în concret, autoarea

căii de atac a susținut că prin decizia atacată au fost încălcate dispozițiile 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 720

8

C. proc. civ., cele ale

art. 1295 C. civ., precum și art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În ce privește pretinsa încălcare a

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critică pe care instanța supremă o încadrează

din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în ipoteza prevăzută de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se cuvine subliniat că, în contra a ceea ce susține

recurenta, considerentele deciziei atacate relevă că instanța de apel a răspuns

argumentelor expuse de autoarea căii ordinare de atac, într-o manieră care permite

exercitarea controlului judiciar; ele urmează și să fie completate de prezenta decizie,

după cum va rezulta din cele ce succed.

Chestiunea de drept de a cărei dezlegare

depinde soluționarea recursului constă în stabilirea momentului la care sentința

civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău a produs efectul juridic

translativ al dreptului de proprietate.

Recurenta apreciază că acesta este data

pronunțării hotărârii, potrivit art. 720

8

C. proc. civ., în timp ce instanțele

anterioare au considerat că dreptul de proprietate s-a transmis de la promitenta-vânzătoare

(intimata) către promitenta-cumpărătoare (recurenta) la data rămânerii definitive

a aceleiași sentințe.

Susținerile recurentei nu sunt fondate;

ele denotă doar o gravă confuzie între caracterul executoriu pe care C. proc. civ.

de la 1865 îl recunoaște, în art. 720

8

, hotărârilor pronunțate în primă

instanță în materie comercială și momentul la care o hotărâre devine definitivă,

potrivit art. 377 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte ia act că prin sentința

civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Bacău a admis acțiunea formulată

de SC C. SA, în contradictoriu cu A.N.C.P.I., a constatat intervenită între părți

vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bacău, str. I.S.S., și a obligat pârâta

la plata către reclamantă a prețului convenit, de 4.375.000 euro, la cursul de 3,7482

RON/euro, plus T.V.A., hotărârea ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Analiza dispozitivului acestei sentințe

relevă că singura dispoziție cu caracter executoriu și care, în temeiul art. 720

8

C. proc. civ., putea fi pusă în executare de îndată după pronunțare, este cea prin

care A.N.C.P.I. a fost obligată la plata către SC C. SA a prețului de 4.375.000

euro, la cursul de 3,7482 RON/euro, plus T.V.A.

Celelalte măsuri adoptate, prin care s-a

constatat intervenită între părți vânzarea-cumpărarea imobilului și prin care s-a

stabilit că sentința va ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, nu au caracter

executoriu, prin natura lor, deoarece ele nu pot fi puse în executare în mod silit,

așa încât, în privința lor, nu pot fi evocate prevederile art. 720

8

C.

proc. civ.

În acest context, instanța supremă notează

că potrivit art. 371

1

alin. (1) și alin. (2) și art. 371

2

alin. (1) C. proc. civ., pot fi executate silit obligațiile stabilite prin hotărârea

unei instanțe sau printr-un alt titlu, al căror obiect constă în plata unei sume

de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții,

plantații ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege; este

vorba, așadar, de obligații de a da sau de a face, pentru a căror executare silită,

legiuitorul a instituit o serie de mijloace specifice.

Prin urmare, constatarea intervenirii unei

vânzări pe calea unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare

nu este o dispoziție cu caracter executoriu, așa încât posibilitatea ca ea să fie

executată silit încă de la data pronunțării sentinței primei instanțe, în litigiu

figurând, ca parte, și un profesionist, este exclusă.

O asemenea măsură are aptitudinea de a

produce de drept transferul dreptului de proprietate, dar acest efect se produce

doar la data rămânerii definitive a hotărârii, în sensul art. 377 alin. (1) C. proc.

civ., atunci când acesteia îi este atașată, prin efectul art. 378 C. proc. civ.,

puterea de lucru judecat.

În acest context, recurenta a mai susținut

că momentul la care a operat transferul proprietății, potrivit art. 1295 C. civ.,

este cel la care părțile s-au învoit cu privire la lucru și la preț; deși, de principiu,

o asemenea afirmație este corectă, în speță, transferul proprietății nu a operat

la acel moment (18 decembrie 2008, când directorul general al A.N.C.P.I. și-a dat

acordul pentru cumpărarea imobilului și când, astfel, între părți s-a realizat acordul

de voință), întrucât, imobilul fiind compus din clădire și teren, cerința ca actul

să fie încheiat în formă autentică este cerută de lege ad validitatem.

Or, în lipsa unui acord notarial, numai

o hotărâre judecătorească are puterea unui act autentic.

Având în vedere considerentele expuse mai

sus, Înalta Curte reține că până la 25 ianuarie 2012, când sentința civilă nr.

1038 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău a devenit definitivă,

prin respingerea apelului promovat de către Curtea de Apel Pitești, calitatea de

proprietar al imobilului a revenit intimatei, care era astfel îndreptățită să culeagă

fructele civile.

Ultima critică a recurentei vizează nivelul

cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată în apel, pe care aceasta

l-a apreciat ca fiiind exagerat în raport de complexitatea cauzei și de munca prestată

de avocat.

Evocarea posibilității instanței de prim

control judiciar de a proceda la reducerea onorariului de avocat nu are aptitudinea

de a releva o veritabilă încălcare a textului legal care îi conferea, într-adevăr,

o asemenea atribuție [art. 274 alin. (3) C. proc. civ.], cu atât mai mult cu cât

autoarea căii de atac nici nu a sesizat curtea de apel cu o cerere în acest sens,

ci una de eventuală temeinicie, fiind adus în discuție cuantumul pretins exagerat

al onorariului, aspect ce nu poate forma însă obiect al examinării Înaltei Curți,

a cărei analiză este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc.

civ., doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie.

În considerarea argumentelor expuse mai

sus, decizia atacată este una legală, motivul de recurs invocat nejustificând modificarea

sa, așa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

Fiind stabilită, așadar, culpa procesuală

a recurentei în promovarea căii extraordinare de atac, aceasta urmează ca, în temeiul

art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., să

fie obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de

10.961,6 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de recurenta-reclamantă A.N.C.P.I. împotriva deciziei nr. 33 din 3 aprilie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către

intimata-pârâtă SC C. SA a sumei de 10.961,6 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

30 ianuarie 2015.