ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #122528)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #122528) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Hotărâre judecătorească care țin loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Momentul la care se produce transferul dreptului de proprietate. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Executarea silită

Index alfabetic : acțiune în pretenții

constatarea vânzării-cumpărării prin hotărâre judecătorească

transferul dreptului de proprietate

C. proc. civ. din 1865, art. 371

, art. 371

, art. 377 alin. (1),

art. 378, art. 720

Măsurile adoptate printr-o hotărâre judecătorească, prin care s-a constatat intervenită între părți vânzarea-cumpărarea unui imobil și prin care s-a stabilit că sentința va ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, nu au caracter executoriu prin natura lor, deoarece ele nu pot fi puse în executare în mod silit, așa încât, în privința lor, nu pot fi evocate prevederile art. 720

C. proc. civ.

Prin urmare, constatarea intervenirii unei vânzări pe calea unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare nefiind o dispoziție cu caracter executoriu, posibilitatea ca ea să fie executată silit încă de la data pronunțării sentinței primei instanțe este exclusă.

O asemenea măsură are aptitudinea de a produce de drept transferul dreptului de proprietate, dar acest efect se produce doar la data rămânerii definitive a hotărârii, în sensul art. 377 alin. (1) C. proc. civ., atunci când acesteia îi este atașată, prin efectul art. 378 C. proc. civ., puterea de lucru judecat.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 280 din 30 ianuarie 2015

Judecata în fața primei instanțe. Sentința Tribunalului Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 632 din 28.11.2013, Tribunalul Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității, a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamanta A.N.C.P.I. a solicitat obligarea pârâtei SC C. SA la plata sumei de 1.400.277,8 lei, reprezentând contravaloarea chiriei încasate necuvenit pentru perioada noiembrie 2009 – mai 2011 și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că cele două excepții nu pot fi primite, având în vedere că motivele invocate de reclamantă conduc spre concluzia că fundamentul acțiunii sale îl constituie răspunderea civilă delictuală, iar nu plata nedatorată ori îmbogățirea fără just temei.

Pe fond, a mai reținut că prin sentința civilă nr. 1038/25.11.2009, Tribunalul Bacău a admis acțiunea formulată de SC C. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.C.P.I. și a constatat intervenită între părți vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bacău, str. I.S.S. nr. 78, jud. Bacău, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a prețului convenit, de 4.375.000 euro, la cursul de 3,7482 lei/euro, plus T.V.A., hotărârea ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare. A notat că respectiva sentință a rămas definitivă la data de 25.01.2012, în urma respingerii apelului prin decizia civilă nr. 5/A-C a Curții de Apel Pitești și irevocabilă la 07.02.2013 prin respingerea recursului de către Înalta Curte, care a pronunțat astfel decizia nr. 441.

Prima instanță a mai subliniat că prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar reclamantul pretinde repararea de către pârâtă a prejudiciului cauzat prin încasarea chiriei în perioada noiembrie 2009 – mai 2011.

În continuare, tribunalul a prezentat condițiile care se cer a fi întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, precum și un extras din considerentele deciziei nr. 8/2013 pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și, astfel, a subliniat că natura juridică a acțiunii prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare este una personală. Prin urmare, instanța de fond a constatat că prin sentința civilă nr. 1038/25.11.2009 a Tribunalului Bacău s-a valorificat un drept de creanță, iar nu unul real, așa încât efectul translativ de proprietate a intervenit doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii, adică la data de 29.01.2012 (în realitate, 25.01.2012,

s.n.

). În acest context, a înlăturat susținerile reclamantei, referitoare la caracterul executoriu al hotărârilor pronunțate în primă instanță în materie comercială, apreciind că natura pur civilă a litigiului finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1038/25.11.2009 a Tribunalului Bacău.

Cum pretențiile reclamantei vizează perioada noiembrie 2009 – mai 2011, anterioară momentului la care a dobândit calitatea de proprietar al imobilului, când aceasta îi revenea pârâtei, care astfel era îndreptățită să culeagă fructele civile, prima instanță a constatat că prin perceperea chiriei, cea din urmă nu a săvârșit nicio faptă ilicită, motiv pentru care, nefiind în mod cumulativ întrunite cerințele art. 998 C. civ., a respins acțiunea, ca fiind neîntemeiată.

Stabilind, astfel, culpa procesuală a reclamantei în promovarea procesului, tribunalul a obligat-o la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat pe care l-a redus, în conformitate cu art. 273 alin. (3) C. proc. civ.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, A.N.C.P.I. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 33/03.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; de asemenea, apelanta a fost obligată să plătească intimatei suma de 8.314 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a notat că autoarea căii de atac aduce în discuție, cu prioritate, momentul la care sentința civilă nr. 1038/25.11.2009 a Tribunalului Bacău a produs efectul juridic translativ al dreptului de proprietate, apreciind că acesta este cel al pronunțării sale, iar nu cel al rămânerii definitive, așa cum a reținut prima instanță.

Astfel, a subliniat că dispozițiile art. 720

C. proc. civ. nu sunt de natură să schimbe conținutul prevederilor art. 377 alin. (1) C. proc. civ., dar și că executarea hotărârilor date în primă instanță în materie comercială are caracter provizoriu, așa încât demararea procedurii executării silite a unei asemenea sentințe, înainte ca aceasta să devină definitivă sau irevocabilă, se face pe riscul creditorului.

A fost înlăturată și a doua critică a apelantei, vizând momentul la care a operat transferul proprietății potrivit art. 1295 C. civ., reținându-se că în speță nu a existat o învoială a părților cu privire la lucru și la preț, de vreme ce s-a apelat la pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

De aceea, instanța de prim control judiciar a reținut că pârâta-intimată a dobândit calitatea de proprietar al imobilului la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1038/25.11.2009 a Tribunalului Bacău și până atunci era îndrituită să culeagă fructele civile, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat și, în baza art. 274 alin. (1) din același Cod, a obligat apelanta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 8.314 lei.

Recursul. Motivul de nelegalitate invocat

Împotriva acestei decizii, A.N.C.P.I. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii de nelegalitate, recurenta a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care i-au fost înlăturate susținerile, așa încât ea nu respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, a apreciat că sentința civilă nr. 1038/25.11.2009 a Tribunalului Bacău a produs efectul juridic translativ al dreptului de proprietate la data pronunțării sale, având în vedere că era executorie, potrivit art. 720

C. proc. civ., iar nu când a rămas definitivă, așa cum au reținut atât tribunalul, cât și instanța de apel. În acest context, recurenta a afirmat și că în mod greșit ar fi considerat instanțele anterioare că sentința civilă nr. 1038/25.11.2009 a Tribunalului Bacău a rămas definitivă la data respingerii apelului declarat împotriva ei, în conformitate cu art. 377 alin. (1) C. proc. civ., deoarece într-o asemenea ipoteză, partea adversă nu ar fi putut să pună în executare sentința în 2010, anterior acestui moment.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a arătat și că în mod eronat i-a fost înlăturată critica vizând momentul la care a operat transferul proprietății potrivit art. 1295 C. civ., deoarece a existat o învoială a părților cu privire la lucru și la preț, de vreme ce s-a pronunțat o hotărâre care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

În ultimul rând, a apreciat că nivelul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată în apel este unul exagerat în raport de complexitatea cauzei și de munca prestată de avocat, motiv pentru care a criticat decizia, din perspectiva faptului că instanța de prim control judiciar nu a aplicat dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care îi permiteau să diminueze onorariul de avocat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte a reținut următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea atacată va fi modificată atunci când este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; în concret, autoarea căii de atac a susținut că prin decizia atacată au fost încălcate dispozițiile 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 720

C. proc. civ., cele ale art. 1295 C. civ., precum și art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În ce privește pretinsa încălcare a art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – critică pe care instanța supremă o încadrează din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. –, se cuvine subliniat că, în contra a ceea ce susține recurenta, considerentele deciziei atacate relevă că instanța de apel a răspuns argumentelor expuse de autoarea căii ordinare de atac, într-o manieră care permite exercitarea controlului judiciar; ele urmează și să fie completate de prezenta decizie, după cum va rezulta din cele ce succed.

Chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea recursului constă în stabilirea momentului la care sentința civilă nr. 1038/25.11.2009 a Tribunalului Bacău a produs efectul juridic translativ al dreptului de proprietate.

Recurenta apreciază că acesta este data pronunțării hotărârii, potrivit art. 720

C. proc. civ., în timp ce instanțele anterioare au considerat că dreptul de proprietate s-a transmis de la promitenta-vânzătoare (intimata) către promitenta-cumpărătoare (recurenta) la data rămânerii definitive a aceleiași sentințe.

Susținerile recurentei nu sunt fondate; ele denotă doar o gravă confuzie între caracterul executoriu pe care Codul de procedură civilă de la 1865 îl recunoaște, în art. 720

, hotărârilor pronunțate în primă instanță în materie comercială și momentul la care o hotărâre devine definitivă, potrivit art. 377 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte ia act că, prin sentința civilă nr. 1038/25.11.2009, Tribunalul Bacău a admis acțiunea formulată de SC C. SA în contradictoriu cu A.N.C.P.I., a constatat intervenită între părți vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bacău, str. I.S.S. nr. 78, jud. Bacău și a obligat pârâta la plata către reclamantă a prețului convenit, de 4.375.000 euro, la cursul de 3,7482 lei/euro, plus T.V.A., hotărârea ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Analiza dispozitivului acestei sentințe relevă că singura dispoziție cu caracter executoriu și care, în temeiul art. 720

C. proc. civ., putea fi pusă în executare de îndată după pronunțare, este cea prin care A.N.C.P.I. a fost obligată la plata către SC C. SA a prețului de 4.375.000 euro, la cursul de 3,7482 lei/euro, plus T.V.A.

Celelalte măsuri adoptate, prin care s-a constatat intervenită între părți vânzarea-cumpărarea imobilului și prin care s-a stabilit că sentința va ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, nu au caracter executoriu, prin natura lor, deoarece ele nu pot fi puse în executare în mod silit, așa încât, în privința lor, nu pot fi evocate prevederile art. 720

C. proc. civ.

În acest context, instanța supremă notează că potrivit art. 371

alin. (1) și (2) și art. 371

alin. (1) C. proc. civ., pot fi executate silit obligațiile stabilite prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu, al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, plantații ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege; este vorba, așadar, de obligații de a da sau de a face, pentru a căror executare silită, legiuitorul a instituit o serie de mijloace specifice.

Prin urmare, constatarea intervenirii unei vânzări pe calea unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare nu este o dispoziție cu caracter executoriu, așa încât posibilitatea ca ea să fie executată silit încă de la data pronunțării sentinței primei instanțe – în litigiu figurând, ca parte, și un profesionist – este exclusă.

În acest context, recurenta a mai susținut că momentul la care a operat transferul proprietății, potrivit art. 1295 C. civ., este cel la care părțile s-au învoit cu privire la lucru și la preț; deși, de principiu, o asemenea afirmație este corectă, în speță, transferul proprietății nu a operat la acel moment (18.12.2008, când directorul general al A.N.C.P.I. și-a dat acordul pentru cumpărarea imobilului și când, astfel, între părți s-a realizat acordul de voință), întrucât, imobilul fiind compus din clădire și teren, cerința ca actul să fie încheiat în formă autentică este cerută de lege

ad validitatem

Or, în lipsa unui acord notarial, numai o hotărâre judecătorească are puterea unui act autentic.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte reține că până la 25.01.2012, când sentința civilă nr. 1038/25.11.2009 pronunțată de Tribunalul Bacău a devenit definitivă, prin respingerea apelului promovat de către Curtea de Apel Pitești, calitatea de proprietar al imobilului a revenit intimatei, care era astfel îndreptățită să culeagă fructele civile.

Ultima critică a recurentei vizează nivelul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată în apel, pe care aceasta l-a apreciat ca fiind exagerat în raport de complexitatea cauzei și de munca prestată de avocat.

Evocarea posibilității instanței de prim control judiciar de a proceda la reducerea onorariului de avocat nu are aptitudinea de a releva o veritabilă încălcare a textului legal care îi conferea, într-adevăr, o asemenea atribuție (art. 274 alin. 3 C. proc. civ.), cu atât mai mult cu cât autoarea căii de atac nici nu a sesizat curtea de apel cu o cerere în acest sens, ci una de eventuală temeinicie, fiind adus în discuție cuantumul pretins exagerat al onorariului, aspect ce nu poate forma însă obiect al examinării Înaltei Curți, a cărei analiză este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, decizia atacată este una legală, motivul de recurs invocat nejustificând modificarea sa, așa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

Fiind stabilită, așadar, culpa procesuală a recurentei în promovarea căii extraordinare de atac, aceasta urmează ca, în temeiul art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., să fie obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 10.961,6 lei, reprezentând onorariu de avocat.

§ Cauze similare