ÎCCJ, decizie (scj.ro #82798)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82798) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

.

Contract de vânzare-cumpărare încheiat în cadrul unei proceduri

execuționale demarate de organele fiscale. Nerespectarea

dispozițiilor speciale din Legea nr. 268/2001 aplicabile activelor supuse

vânzării. Consecințe

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Contracte

Index alfabetic:

acțiune în constatare

-

nulitate absolută

-

contract de vânzare-cumpărare active

-

executare silită fiscală

Legea

nr. 268/2001, art. 24

O.G.

nr. 92/2003, art. 142 alin. (2), art. 160, art. 166

Din

economia dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 268/2001 rezultă faptul

că vânzarea activelor societății comerciale

deținătoare de terenuri cu destinație agricolă

aparținând domeniului statului, având ca unic acționar Agenția

Domeniilor Statului, se face la propunerea consiliului de administrație al

acesteia, cu avizul A.D.S. și aprobarea adunării generale, pe

bază de licitație sau plic închis, la prețul cel mai bun oferit.

Astfel,

împrejurarea că vânzarea s-a realizat în cadrul unei proceduri

execuționale demarate de organele fiscale, în condițiile art. 160

și art. 166 din O.G. nr. 92/2003, nu înlătură respectarea

dispozițiilor speciale din Legea nr. 268/2001 aplicabile activelor supuse

vânzării, acordul organului de executare fiscală pentru vânzarea prin

înțelegerea părților neputând conferi valabilitate actului

încheiat cu încălcarea unor dispoziții legale speciale de ordine

publică cu privire la bunurile ce au făcut obiectul vânzării, în

acest sens fiind și prevederea cuprinsă în art. 142 alin. (2) din

O.G. nr. 92/2003.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 637 din 19 februarie 2013

Notă

:

În decizie a fost avută în vedere forma Legii nr. 268/2001 în vigoare la

data de 27 mai 2006

1.

Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul

Buzău în primă instanță.

Prin

acțiunea introductivă de instanță înregistrată pe

rolul Tribunalului Buzău reclamanta A.D.S. a solicitat, în contradictoriu

cu  pârâtele SC S. SA și SC M.C. SA să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele

două pârâte  autentificat sub nr. 1225 din 15.09.2010  de

BNP F.N. și să se dispună rectificarea cărții funciare

nr. 1234 și 12346 a localității Cislău privind titularul

dreptului de proprietate.

În

motivare reclamanta a arătat în temeiul Legii nr. 268/2001 privind

privatizarea societăților comerciale ce dețin în

administrare  terenuri proprietate publică și privată a

statului cu destinație agricolă, pârâta SC S. SA a intrat în

portofoliul A.D.S. care a devenit unic acționar al societății cu

statut de societate comercială pe acțiuni.

A

susținut reclamanta că prin contractul de vânzare–cumpărare

încheiat la 15 septembrie 2010 între SC S. SA, în calitate de vânzător

și  SC M.C. SA în calitate de cumpărător au fost

înstrăinate activele fermei Cislău (construcții și

terenuri) cu fraudarea legii și a drepturilor acționarului unic A.D.S.

Potrivit

reclamantei valorificarea bunurilor s-a făcut direct de către

directorul general, fără aprobarea AGA și a consiliului de

administrație și fără să se țină seama de

prevederile Legii nr. 268/2001.

Pârâta

SC M.C. SA s-a apărat prin întâmpinare formulată în cauză

susținând că vânzarea activelor s-a făcut în baza unei proceduri

de executare silită fiscală, cu acordul DGFP, bunurile fiind sub

sechestru.

Astfel

investit, Tribunalul Buzău, prin sentința nr. 3668 din 25 octombrie

2011, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta

reținând în baza probelor administrate că vânzătoarea SC S.

SA  înregistra debite către AFP Sector 1 București, motiv pentru

care organele fiscale au aplicat sechestru asupra bunurilor debitoarei,

respectiv imobile de la Ferma Cislău, care au fost valorificate în

conformitate cu art. 160 și 164 din O.G. nr. 92/2003 vânzarea încheindu-se

prin acordul părților.

În

acest context, tribunalul a apreciat că nu se impunea aprobarea

adunării generale a acționarilor sau a consiliului de

administrație, fiind suficient acordul DGFP pentru vânzarea bunurilor

aflate sub sechestru, dispozițiile Legii nr. 268/2001 nefiind aplicabile

în procedura demarată de  organele fiscale în vederea executării

creanțelor bugetare.

2.

Apelul.

Decizia pronunțată de instanța de control judiciar la 13

februarie 2012.

Împotriva

sentinței fondului a declarat apel reclamanta ADS pentru motive de

netemeinicie și nelegalitate în cadrul cărora a reiterat

susținerile și argumentele formulate în primă

instanță.

Examinând

criticile formulate, Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a

civilă, prin decizia nr. 13 din 13 februarie 2012, a admis apelul

reclamantei ADS și, în consecință, a schimbat în tot

sentința nr. 3668 din 25 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Buzău în primă instanță, în  sensul anulării

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1225 din 15

septembrie 2010 de BNP F.N.; totodată, s-a dispus rectificarea cărților

funciare ale localității Cislău, Jud. Buzău cu privire la

imobilele ce  au făcut  obiectul contractului anulat.

Curtea

de apel a apreciat că vânzarea –cumpărarea activelor fermei

Cislău în cadrul procedurii speciale prevăzute de O.G. nr. 92/2003,

respectiv art. 160 și 164 alin. (5), s-a făcut prin acordul părților,

cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990 republicată,

privind societățile comerciale, deoarece contractul de

vânzare-cumpărare a fost semnat de directorul societății

fără aprobarea adunării generale și fără

înștiințarea consiliului de administrație cu privire la vânzare

și prețul oferit de cumpărător.

A

reținut instanța că dispozițiile art. 142 alin. (2) din

O.G. nr. 92/2003 prevăd expres că bunurile supuse unui regim de

circulație special, în categoria cărora se încadrează și

activele Fermei Cislău, pot fi urmărite cu respectarea

condițiilor prevăzute de lege, condiții care au fost

încălcate, ceea ce impune anularea contractului de vânzare-cumpărare,

astfel încheiat.

3.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC

M.C. SA, solicitând în principal admiterea recursului și casarea deciziei

atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar

în subsidiar modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei

și menținerii hotărârii fondului.

3.1. Recurenta și-a întemeiat criticile formulate pe motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5,7,9 și 10 C. proc. civ.,

aducând, în esență, următoarele argumente, în sprijinul motivelor

invocate.

Sub un prim aspect recurenta a invocat excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru

neîndeplinirea procedurii concilierii directe  prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ.

Potrivit recurentei, natura comercială a litigiului și caracterul

său evaluabil în bani impuneau îndeplinirea procedurii concilierii

prealabile, condiție neîndeplinită de reclamanta anterior

introducerii acțiunii, așa încât, dat fiind caracterul de ordine

publică al încălcării, ce nu necesită verificări de

fapt, soluția respingerii acțiunii ca inadmisibilă în temeiul

acestei excepții poate fi  dispusă și în recurs.

Din perspectiva soluției pronunțate pe fondul cauzei, recurenta a

susținut că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe

dispozițiile Legii nr. 31/1990 (art. 111, 113 și 142) care nu au fost

puse în discuția contradictorie a părților nefiind invocate de

reclamanta ADS prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 268/2001.

Potrivit recurentei, nerespectarea principiului contradictorialității

și al dreptului la apărare atrag incidența motivului

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sancțiunea fiind nulitatea

hotărârii.

Procedând astfel, a susținut recurenta, instanța a pronunțat o

hotărâre  întemeiată pe motive străine de natura pricinii,

sancționată de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cu privire la motivul vizând aplicarea greșită a legii (art. 304 pct.

9 C. proc. civ.) recurenta a arătat că dispozițiile Legii nr.

31/1990 nu îi sunt  aplicabile reclamantei care a fost

înființată prin H.G. nr. 199/1991 ca societate comercială pe

acțiuni în domeniul sericiculturii și își desfășoară

activitatea în conformitate cu legile și statutul propriu, care

stabilește în art. 20 alin. (8) și (9) că președintele

Consiliului de Administrație îndeplinește funcția de director

general al societății pe care o reprezintă în relațiile cu

terții.

A arătat recurenta că și în ipoteza în care s-ar avea în vedere

dispozițiile Legii nr. 31/1990 ele trebuiau coroborate cu

dispozițiile art. 153

22

din Legea Societăților

Comerciale, care permit directorilor să dobândească sau să

înstrăineze bunuri aflate în patrimoniu societății a căror

valoare nu depășește  jumătate din valoarea

contabilă a activelor la data încheierii actului, aspecte

neverificate  de instanță.

Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. recurenta a susținut că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra faptului esențial  rezultând din probele

administrate, respectiv încheierea contractului în scopul  acoperirii unor

creanțe bugetare în cadrul unei proceduri de executare silită

prevăzute de O.G. nr. 92/2003, cu acordul organului de executare și

al părților  semnatare ale actului neputându-se reține vreo

vătămare a ADS-ului.

Prin întâmpinarea formulată în această fază procesuală,

intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Potrivit intimatei, vânzarea s-a făcut fără aprobarea AGA

și înștiințarea  Consiliului de Administrație, cu

nerespectarea metodelor legale de valorificare prevăzute de legea

specială care guvernează administrarea SC S. SA, vânzarea având o

cauză  ilicită așa cum a constatat și corpul de

control al MADR în nota de constatare nr. 206181 din 1 noiembrie 2010

atașată cererii de chemare în judecată.

3.2.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia

atacată, în raport de criticile formulate, a constatat că recursul

este nefondat  pentru considerentele ce urmează

:

Excepția inadmisibilității acțiunii introductive, pentru

neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe prevăzute de

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., excepție

invocată pentru prima dată în această fază procesuală,

nu se susține.

Regula înscrisă în art. 720

1

din Capitolul XIV din Codul de

procedură civilă intitulat Dispoziții privind soluționarea

litigiilor în materie comercială are ca scop declarat încercarea de

soluționare pe cale amiabilă a litigiilor înainte de introducerea

cererii de chemare în judecată și, totodată, prevenirea

introducerii unor cereri intempestive care să pună în dificultate

cealaltă parte, și nu în ultimul rând soluționarea cu celeritate

a  litigiilor comerciale.

Așa fiind, nerespectarea acestei proceduri prealabile poate constitui un

fine de neprimire cu consecința respingerii cererii ca inadmisibilă

sau prematură, numai în măsura în care a fost invocată în

fața primei instanțe până la prima zi de

înfățișare, față de rațiunea reglementării.

Invocarea acestei proceduri prealabile pentru prima dată în fața

instanței de recurs, după parcurgerea a două grade de

jurisdicție și în condițiile în care partea, pârâta în cauză,

care se prevalează de nerespectarea acestor dispoziții

și-a  formulat apărări pe fondul cauzei, are un caracter

pur formal, fiind de domeniul  evidenței că o soluționare

amiabilă nu mai este posibilă și în egală măsură,

că pârâta, valorificându-și apărările pe fondul cauzei, nu

a suferit nicio vătămare prin necomunicarea  prealabilă a

pretențiilor reclamantei.

Astfel spus, din argumentele recurentei în sprijinul acestei excepții nu

rezultă nici expres, nici implicit vătămarea drepturilor sale

procesuale deduse  din nerespectarea procedurii prealabile, ceea ce

conferă excepției astfel invocate un caracter formal, contrar

scopului reglementării, de soluționare cu celeritate a litigiilor

comerciale.

3.3. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe ipoteza

reglementată de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. care vor fi

analizate împreună, deoarece argumentele invocate se întrepătrund,

Curtea a constatat următoarele:

În esență, recurenta a susținut că dispozițiile Legii

nr. 31/1990 pe care se întemeiază instanța de apel nu au fost

invocate de reclamantă prin acțiune și nu au fost avute în

vedere de prima instanță, context în care trebuiau puse în

discuția contradictorie a părților.

Or, un examen obiectiv al actelor și lucrărilor din dosar

infirmă susținerile  recurentei.

Reclamanta și-a întemeiat întregul demers judiciar pe lipsa aprobării

adunării generale cu privire la înstrăinarea consimțită

numai de directorul general al societății vânzătoare

fără acordul AGA și al Consiliului de administrație cu

încălcarea dispozițiilor speciale sub incidența căreia

funcționează societatea, dar și a celor din actul constitutiv.

Aceste aspecte au fost analizate și de prima instanță, care a

apreciat că nu se impunea acordul organelor statutare, fiind suficient

acordul D.G.F.P. pentru vânzarea activelor în procedura execuțională

demarată pentru recuperarea unor creanțe bugetare împotriva

societății vânzătoare.

Instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor privitoare la

judecarea apelului (art. 294 și urm. C. proc. civ.) și în raport de

motivele invocate prin cererea de apel le-a reexaminat, apreciind că

procedura specială pentru recuperarea creanțelor statului trebuia

coroborată cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, invocând și

prevederile art. 142 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că în cauză instanța de

apel nu a  încălcat principiul contradictorialității

și al dreptului la apărare, judecata apelului derulându-se potrivit

dispozițiilor legale susmenționate, dezlegarea dată fiind

argumentată în fapt și în drept pe chestiunile deduse

judecății prin susținerile și  apărările

părților, astfel încât criticile întemeiate pe motivele prevăzute

de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. se vădesc nefondate.

3.4. Aspectele de nelegalitate puse în discuție de recurentă prin

prisma motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

vizează statutul juridic al societății vânzătoare SC S. SA

și dispozițiile legale care reglementează funcționarea sa.

Sub un prim aspect, Curtea observă o anumită inconsecvență

a raționamentului juridic expus de recurenta-pârâtă pe parcursul

derulării fazelor procesuale, în condițiile în care în primă

instanță și în apel a susținut că

dispozițiile  Legii nr. 268/2001 nu sunt incidente în cauză, iar

în prezentul recurs  susține că în egală măsură

nu sunt aplicabile nici dispozițiile Legii nr. 31/1990 republicată

care au în vedere societățile pe acțiuni al căror

număr de acțiuni nu poate fi mai  mic de doi acționari,

fără a conchide însă asupra statutului juridic al

societății pârâte pe care îl pune în discuție.

Actele dosarului atestă că SC S. SA a fost înființată prin

H.G. nr. 199/1991 ca societate comercială pe acțiuni în domeniul

sericiculturii având ca acționar Statul român.

Potrivit art. 3 din hotărârea de înființare, societățile

comerciale din domeniul sericiculturii (menționate in anexa 2 pct. 20)

își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române

și cu statutul propriu din anexa 2.1 la hotărâre, anexe care fac

parte integrantă din actul de înființare. Totodată, în art. 35

din statutul aprobat se menționează expres că dispozițiile

sale se completează cu dispozițiile legale referitoare la

societățile comerciale.

În

temeiul Legii nr. 268/2001 societatea a intrat în portofoliul ADS care a

devenit unic acționar, în numele statului, fiind menționată în

Anexa 1 la lege poziția 572 din lista societăților comerciale pe

acțiuni deținătoare de terenuri cu destinație agricolă

preluate de ADS.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în Secțiunea 1 din

Legea nr. 268/2001, ADS exercită în numele statului prerogativele

dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinație agricolă

aparținând domeniului privat al statului și asigură

gestionarea și exploatarea  eficientă a patrimoniului de

stat, al cărui proprietar mandatat este precum și privatizarea

societăților comerciale dețin terenuri agricole.

Prin urmare, societatea vânzătoare este constituită și

funcționează ca o societate pe acțiuni, cu unic acționar

ADS, în numele statului, fiind supusă  dispozițiilor generale

din Legea nr. 31/1990 L.S.C. transpuse în statutul său și

dispozițiilor speciale din Legea nr. 268/2001, fiind o societate

comercială care deține terenuri cu destinație agricolă

aparținând domeniului statului.

Cu privire la vânzarea de acțiuni aparținând societăților

comerciale care fac obiectul Legii nr. 268/2001, în capitolul IV din lege

secțiunea a II-a art. 24 se prevede expres că vânzarea se va face la

propunerea consiliului de administrație al societății, cu avizul

ADS și aprobarea adunării generale, pe bază de licitație

sau plic închis, la prețul cel mai bun oferit.

Aplicarea acestor dispoziții legale incidente la circumstanțele

cauzei impune concluzia că vânzarea-cumpărarea activelor

societății, respectiv Ferma Cislău  (clădiri și

26.302 mp teren extravilan) s-a făcut cu încălcarea

flagrantă a acestor  prevederi obligatorii, fără aprobare

AGA și avizul ADS.

Împrejurarea că vânzarea s-a realizat în cadrul unei proceduri

execuționale  demarate de organele fiscale în condițiile art.

160 și 166 din O.G. nr. 92/2003, respectiv prin acordul părților,

nu înlătură respectarea dispozițiilor speciale din Legea nr.

267/2001 aplicabile activelor supuse vânzării, așa cum se prevede

expres și în cuprinsul O.G. nr. 92/2003 art. 142 alin. (2) după care

,,bunurile supuse unui regim special de circulație pot fi urmărite

numai cu respectarea  condițiilor  prevăzute de lege.

În sfârșit, în egală măsură, acordul organului de executare

fiscală pentru vânzare prin înțelegerea părților, de care

se prevalează recurenta, nu poate  conferi valabilitate actului

încheiat cu încălcarea unor dispoziții legale speciale de ordine

publică cu privire la bunurile ce au făcut obiectul vânzării, în

condițiile în care cumpărătorul a contractat cunoscând statutul

juridic al societății vânzătoare și natura activelor ce au

făcut obiectul vânzării, respectiv calitatea de unic acționar al

ADS al cărui acord exprimat în cadrul unei adunări generale

convocată pentru vânzare nu a existat la data încheierii actului.

3.5. În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art.

304 pct. 10 C. proc. civ., Curtea amintește că pct. 10 al art. 304 a

fost abrogat prin art. 1 pct. 11 din O.U.G. nr. 138/2000 și ca atare,

aspectele de netemeinicie subsumate acestui motiv nu mai pot fi examinate în actuala

reglementare a recursului.

Distinct de acesta, Curtea apreciind că unele chestiuni puse în

discuție prin acest ultim motiv se încadrează în dispozițiile

art. 304 pct. 9 le-a examinat   în cadrul considerentelor de la pct.

3.4.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte,

constatând că motivele invocate nu relevă aspecte de nelegalitate de

natură să atragă casarea sau modificarea deciziei  atacate,

a respins recursul ca nefondat.