ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 420/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 30 octombrie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 40.000 euro reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bacău, județul Bacău, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP C. sub nr. x din 27 octombrie 2014. Prin cerere precizatoare, reclamantul a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare anterior menționat, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 48.000 euro reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul contractului.

Sentința pronunțată de Tribunal Bacău Prin sentința nr. 311 din 15 iulie 2020, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis acțiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâta B.. A dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 octombrie 2014 de BNP C. și repunerea părților în situația anterioară. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 5.518,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru. în temeiul art. 35 alin. (7) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, a dispus comunicarea hotărârii, la data rămânerii definitive, purtând mențiunea "conform cu originalul", Biroului teritorial de cadastru și publicitate imobiliară Bacău, în vederea notării în cartea funciară.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Bacău Prin decizia nr. 290 din 28 aprilie 2021, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins, în tot, acțiunea, ca nefondată.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 1157 din 25 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 290 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. B. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel Bacău Prin decizia nr. 881/2022 din 10 octombrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâta B., ca nefondat, și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 8.018 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru, în favoarea reclamantului. 4. Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 881/2022 din 10 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a declarat recurs pârâta B., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., cu reținerea spre rejudecare și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a soluționat cauza prin aplicarea greșită a normelor ce guvernează interpretarea contractelor, respectiv a art. 1268 alin. (3) din C. civ., potrivit căruia clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul. Sub acest aspect, a arătat că reclamantul a declarat în fata notarului public, sub sancțiunea răspunderii pentru infracțiunea de fals în declarații, conform art. 3.1.4. din contract, că a încasat prețul și a predat posesia apartamentului către recurenta-pârâtă cu un an înaintea încheierii contractului, prin înmânarea cheilor. Astfel, instanța de apel trebuia, în opinia recurentei, să dea eficiență celor declarate de bunăvoie de către reclamant și să interpreteze clauzele contractuale în concordanță cu probele administrate, în sensul salvgardării contractului, dând preeminență principiului favor contractus, neputând fi primită interpretarea în sensul că recurenta a recunoscut, la administrarea probei cu interogatoriu, că nu a achitat prețul. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a invocat o aplicare greșită a normelor de drept material și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1270 din C. civ. În acest sens, a argumentat că, în măsura în care în cuprinsul actului autentic ce face dovada raporturilor juridice dintre părți, s-a reținut clar faptul că plata a fost făcută, nu se poate susține, fără nicio probă concretă, că recurenta nu a achitat prețul vânzării. Totodată, a arătat că instanța de apel a răsturnat în mod nepermis și nelegal sarcina probei, în sensul în care recurenta ar fi trebuit să facă dovada achitării prețului, deși în cuprinsul contractului de vânzare se reține în mod clar și definitiv împrejurarea că prețul a fost plătit. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta a susținut că decizia instanței de apel este nelegală și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1499 și art. 1500 din C. civ., coroborate cu dispozițiile art. 228 alin. (7) din Ordinul 2333/2013, prin reținerea concluziei potrivit căreia clauza prevăzută de art. 3.1.4 din contract nu are valoarea unei chitanțe liberatorie, ci doar valoarea unei afirmații cu privire la care este permisă proba contrară. Recurenta a învederat că, din analiza și interpretarea textelor de lege anterior enunțate, rezultă că declarația cuprinsă în actul autentic cu privire la încasarea prețului reprezintă chitanța liberatorie pentru executarea obligației de plată, astfel că soluția pronunțată de instanța de apel se fundamentează pe un raționament juridic profund eronat. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta a susținut că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și principiului contradictorialității, reglementate de art. 6, art. 13 și art. 14 alin. (6) din același cod. A arătat recurenta că cele reținute de instanța de apel cu privire la referatul întocmit la data de 03.10.2019 în dosarul de urmărire penală nr. 1913/P/2019, privitoare la presupusa înțelegere între D. și E. referitoare la plata prețului, care nu s-a mai materializat din cauza arestării preventive a numitului E., se impunea a fi puse în discuția contradictorie a părților, astfel încât acestea să aibă posibilitatea să formuleze apărări, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil și pentru respectarea principiului contradictorialității. Prin ultimul motiv de recurs formulat, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a respectat îndrumările trasate prin decizia de casare. Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel ar fi trebuit să dispună ori să solicite probe noi, apte de a răsturna clauzele contractuale ce au caracterul de chitanță liberatorie, și nu să rețină aspecte străine de natura cauzei - împrejurarea că recurenta ar fi achitat prețul lui D. - fiind totodată și contradictorii cu toate probele administrate în cursul cercetării judecătorești în prezentul dosar. 5. Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea poziției sale procesuale, cu referire la primul motiv de recurs, intimatul-reclamant a opinat că instanța de apel a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, respectiv a art. 228 din Ordinul nr. 2333/2013 privind Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici și a activității notariale, care prevăd că declarația creditorului dintr-un înscris autentic, în sensul că a primit prestația datorată, face dovada între părți până la proba contrarie. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, a arătat că s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale referitoare la puterea de lege între părți a contractului, conform art. 270 din C. proc. civ., potrivit cărora înscrisul autentic face dovada până la proba contrară, având în vedere că, în cazul concret dedus judecății, dovada contrară a fost făcută. Raportat acelorași dispoziții legale, este nefondată și critica vizând valoarea de chitanță liberatorie. Cu referire la cel de-al patrulea motiv de recurs, s-a apărat arătând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor de procedură, cu trimitere la referatul întocmit de organele de urmărire penală în data de 03.10.2019, în dosarul penal nr. x/2019, înscris administrat în fața instanței de fond, fiind astfel o probă "câștigată" cauzei, care nu mai necesita o punere în discuția părților. Cât privește critica prin care se susține că instanța de apel nu a administrat un probatoriu apt de a răsturna cele reținute de notarul public în contract, precum și cea prin care se invocă încălcarea unor dezlegări de drept obligatorii ale instanței de recurs, învederează că recurenta nu a arătat în mod clar ce norme procesuale au fost încălcate și nici ce dezlegări obligatorii nu au fost respectate. Totodată, a opinat că hotărârea instanței de apel este motivată, nu cuprinde motive contradictorii și nici străine de natura cauzei.

Procedura de filtru Prin încheierea pronunțată la data de 28 septembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat și a fixat termen pentru soluționarea pe fond a recursului la data de 31 ianuarie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. Recursul pârâtei este subsumabil motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea în privința clauzei consemnate la art. 3.1.4 din contract a valorii de chitanță liberatorie pentru executarea obligației de plată a prețului vânzării, rezultat al aplicării greșite a dispozițiilor art. 1499, art. 1500 din C. civ. și art. 228 alin. (7) din Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013, precum și ale art. 1268 alin. (3) și art. 1270 din C. civ. Pe de altă parte, a susținut că instanța de apel: a inversat sarcina probei care revenea, în raport de chitanța liberatorie, vânzătorului reclamant A., și nu cumpărătoarei pârâte B.; a ignorat îndrumările instanței de casare care obligau la administrarea unui probatoriu apt să facă dovada contrară plății prețului; a încălcat principiile contradictorialității, dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, prin valorificarea referatului din 06.10.2019 întocmit în dosarul de urmărire penală nr. 1913/P/2019; a apreciat nelegal răspunsul la interogatoriu drept recunoaștere a neplății prețului. În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1157 din 25 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admis recursul reclamantului, casată decizia instanței de apel în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și trimisă cauza spre rejudecare, întrucât hotărârea recurată este afectată de viciul nemotivării, conținând deopotrivă considerente contradictorii și străine de natura pricinii, inapte să explice soluția din dispozitiv. În considerentele deciziei de casare, s-a reținut că obiectul învestirii primei instanțe l-a reprezentat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului (și, în subsidiar, obligarea cumpărătorului la plata sumei de 48.000 euro, convenită cu titlu de preț). Așadar, reclamantul s-a prevalat de dispozițiile art. 1724 din C. civ., care sancționează neîndeplinirea obligației de plată a prețului de către cumpărător, cu posibilitatea recunoscută vânzătorului de a cere fie executarea silită a obligației de plată, fie rezoluțiunea vânzării (optând, potrivit obiectului acțiunii, în principal, pentru desființarea actului și, în subsidiar, pentru executarea directă). Or, contrar limitelor învestirii, decizia din apel, care a modificat soluția de primă instanță, respingând acțiunea în rezoluțiune, s-a bazat, de o manieră neprocedurală, confuză și incoerentă juridic, pe referiri la instituții de drept (nulitate pentru violență, mandat, simulație, promisiunea faptei altuia, favorizarea inculpatului) străine pricinii, fără legătură cu ceea ce făcuse obiectul învestirii sale. În același timp, singurul considerent al deciziei care face referire la clauza contractuală disputată în proces, conform căreia prețul vânzării s-ar fi achitat în numerar, mai înainte de încheierea și autentificarea actului, declarația în acest sens a vânzătorului servind drept chitanță descărcătoare, este unul, deopotrivă, incoerent și contradictoriu cu alte statuări ale aceleiași instanțe. Îndrumările obligatorii date de instanța de casare au fost următoarele: "La reluarea judecății, vor fi respectate cadrul judecății și limitele devoluțiunii, în lămurirea raporturilor juridice dintre părți urmând să se țină seama de faptul că, deși a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, puterea doveditoare a unui astfel de înscris trebuie avută în vedere prin raportare la conținutul clauzelor acestuia, cu distincția necesară între ceea ce face obiectul constatărilor personale ale notarului și ceea ce este consemnat pe baza declarațiilor părților". În rejudecarea căii de atac, instanța de trimitere a respins apelul pârâtei și a păstrat sentința primei instanțe prin care a fost admisă acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.10.2014. În esență, instanța de apel a reținut că nu are valoare de chitanță liberatorie clauza contractuală în discuție, conform căreia prețul vânzării s-ar fi achitat în numerar, mai înainte de încheierea și autentificarea actului, astfel că revine pârâtei cumpărătoare sarcina probării faptului juridic al plății, cu orice mijloc de probă conform art. 1499 din C. civ., fără însă ca aceasta să fi dovedit în proces executarea obligației sale. Mai mult decât atât, declarația reclamantului vânzător din cuprinsul contractului, în sensul că a primit plata prețului, face dovada între părți doar până la proba contrară, potrivit art. 228 din Ordinul nr. 233/C/2013, iar în opinia instanței de prim control judiciar, o atare dovadă contrară s-a făcut în proces cu mărturisirea pârâtei cumpărătoare din cadrul răspunsului la interogatoriu, în sensul că nu a plătit niciodată vânzătorului prețul înstrăinării, ci direct terțului D., unchiul acestuia, cu mult înaintea perfectării contractului, aspect care rezultă și din conținutul referatului din 06.10.2019 întocmit în dosarul de urmărire penală nr. 1913/P/2019. Luând în examinare principala critică de nelegalitate, circumscrisă semnificației juridice care a fost atribuită clauzei contractuale disputate în proces, Înalta Curte reține că raționamentul logico-juridic al instanței de apel este nelegal, întrucât pornește greșit de la premisa că această clauză nu are valoare de chitanță liberatorie, ceea ce antrenează pe cale de consecință inversarea eronată a sarcinii probei plății, pentru ca, în final, concluzia referitoare la neexecutarea obligației de plată a prețului vânzării să nu fie decât rezultatul aplicării greșite a regulilor probatorii în materia plății. Se cuvine, pentru început, a fi redată clauza contractuală, obiect al controversei esențiale a părților litigante, consemnată în cuprinsul at. 3.1.4 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.10.2014, potrivit cu care: "Vânzătorul declară că înțelege să vândă imobilul descris mai sus pentru prețul de 48.00 euro pe care l-a primit mai înainte de încheierea și autentificarea prezentului act, această declarație a sa servind drept chitanță descărcătoare pentru încasarea prețului și nu mai are nicio pretenție de la cumpărător în legătură cu plata prețului". De necontestat, plata prețului vânzării, ca principală obligație contractuală a cumpărătorului prevăzută de art. 1719 din C. civ., este supusă regulilor generale și speciale în materie de dovadă a actului juridic/faptului juridic, între care celor stipulate în art. 1499 din cod potrivit cu care "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă", precum și în art. 228 alin. (4) din Ordinul nr. 2333/C/2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, potrivit cu care "Declarația creditorului cuprinsă într-un act autentic că a primit prestația care i se datorează face dovada executării obligației, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane". Deopotrivă, dovada plății prețului vânzării cade și sub incidența prevederilor art. 1500 alin. (1) din același cod care stabilesc că "Cel care plătește are dreptul la o chitanță liberatorie, precum și, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanței", dar și ale art. 228 alin. (7) din ordinul anterior menționat, conform cărora "Dacă plata s-a efectuat în numerar anterior întocmirii și/sau autentificării actului, notarul public va menționa în cuprinsul actului declarația persoanei că a primit anterior suma de bani și, respectiv, că cealaltă parte și-a executat obligația de plată, declarație ce constituie chitanță liberatorie pentru executarea obligației de plată". Sintetizând regulile probatorii în materia plății prețului vânzării, incidente cauzei, Înalta Curte are în vedere că norma generală și supletivă din art. 1499 instituie libertatea mijloacelor de probă în materie de plată, atunci când creditorul, dovedind existența raportului juridic obligațional (izvorât, în speță, dintr-un act juridic), contestă executarea sau reclamă neexecutarea prestației de către debitor. În egală măsură, sarcina probei incumbă aceluia care face o afirmație (art. 249 din C. proc. civ.), astfel că debitorul care susține executarea obligației trebuie să probeze afirmația sa, tocmai pentru a preîntâmpina riscul dublării prestației sale. Or, consecința firească a plății datoriei este dreptul debitorului plătitor de a obține de la creditor "o chitanță liberatorie" în înțelesul dat de art. 1500 alin. (1) din C. civ., aceasta constituind mijlocul obișnuit de probă al plății. Cum textul normei nu condiționează simultaneitatea între momentul solicitării chitanței și cel al efectuării plății, este unanim admis că dreptul debitorului la eliberarea și remiterea chitanței se poate exercita și ulterior plății. Expuse fiind aceste considerații cu valoare generală, Înalta Curte are a observa că înseși părțile contractante, pentru a ușura sarcina probei plății sumei de bani, au înserat în contractul de vânzare-cumpărare o clauză intitulată, explicit, "chitanță descărcătoare pentru încasarea prețului" achitat în numerar, mai înainte de încheierea și autentificarea actului, clauză pe care, însă, instanța de apel nu doar că a ignorat-o în mod nepermis, ci, mai mult decât atât, i-a repudiat chiar funcția evidentă de mijloc specific de probă al executării obligației cumpărătorului. Desigur că declarația vânzătorului cuprinsă în înscrisul autentic (în sensul că prețul a fost deja plătit de cumpărător) face dovadă până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane, potrivit normei generale din art. 270 alin. (2) din C. proc. civ. și a celei speciale din art. 228 alin. (4) din Ordinul nr. 2333/C/2013 la care s-a referit, de altfel, și instanța de apel. Devine de domeniul evidenței că, încălcând dispozițiile clare și lipsite de orice echivoc ale art. 1500 alin. (1) din C. civ. și art. 228 alin. (7) din Ordinul nr. 2333/C/2013, instanța de apel a pornit greșit în eșafodajul construcției argumentative de la premisa că disputata clauză nu are valoarea unei chitanțe liberatorii și că pârâta cumpărătoare nu a făcut dovada plății prin niciun mijloc de probă, deși sarcina probei îi revenea. Procedând în această manieră și ignorând consecințele juridice în planul regimului probator, instanța de apel a transferat nelegal sarcina probei, de la reclamant la pârâtă, contrar regulii generale consacrate de art. 249 din C. proc. civ., fundamentată pe adagiului onus probandi incumbit actori. Aceasta, în contextul factual în care reclamantul vânzător a dovedit cu contract de vânzare-cumpărare existența raportului juridic obligațional și a susținut neplata prețului, iar pârâta cumpărătoare a ieșit din pasivitate și s-a apărat, invocând drept mijloc de probă al executării obligației sale contractuale chitanța liberatorie consemnată în clauza de la art. 3.1.4, ce face dovadă până la proba contrară, după cum s-a argumentat în cele ce precedă. Drept urmare, în prezența chitanței liberatorii, reclamantul s-a plasat din nou în poziția procesuală a celui ținut să facă dovada afirmației sale referitoare la neplata prețului (mai exact dovada contrară chitanței liberatorii), adică să combată apărarea pârâtei referitoare la stingerea prin plată a obligației sale contractuale esențiale. Așadar, apare lipsită de legitimitate concluzia instanței de apel potrivit cu care pârâta cumpărătoare nu a făcut dovada plății prin niciun mijloc de probă, deși sarcina probei îi revenea. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că au fost greșit aplicate reguli procedurale în materie de probațiune și atunci când instanța de apel a concluzionat că reclamantul a făcut în proces dovada contrară chitanței liberatorii consemnate în înscrisul autentic. Este de principiu admis că, în situația în care înscrisul constatator al actului juridic, prin care părțile au concretizat raportul obligațional dintre ele, conține declarația vânzătorului ce atestă remiterea anterioară a sumei de bani cu titlu de preț al înstrăinării bunului, proba contrară acestei clauze cu valoare de chitanță liberatorie este supusă regulilor de drept în materia admisibilității și puterii doveditoare a mijloacelor de probă, cu privire specială asupra dispozițiilor art. 309-310 din C. proc. civ. care reglementează un regim restrictiv, cu derogările îngăduite de lege, în privința admisibilității probării actelor juridice. În cauză, instanța de apel a apreciat că o atare dovadă contrară s-a făcut în proces cu mărturisirea pârâtei cumpărătoare din cadrul răspunsului la interogatoriu și cu referatul cu propunere de clasare din dosarul de urmărire penală în care s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de șantaj și înșelăciune. Cu referire la primul mijloc de probă, instanța de apel a considerat că "prin răspunsurile pârâtei la interogatoriu, reclamantul a reușit să dovedească faptul că aceasta nu i-a plătit prețul, pârâta afirmând că plata a fost făcută direct numitului F.. Prin urmare, se reține că prin mărturisirea pârâtei realizată în cadrul răspunsurilor la interogatoriu, reclamantul a făcut dovada contrară celor menționate în cuprinsul actului autentic cu privire la plata prețului". Așadar, reevaluând probatoriul, instanța devolutivă a avut în vedere că pârâta a recunoscut că nu a achitat niciodată direct reclamantului (pe care, de altfel, nu l-a cunoscut) vreo sumă de bani cu titlu de preț al apartamentului cumpărat și, totodată, a declarat că plata prețului s-a făcut în numerar, direct unchiului reclamantului, cu mult înaintea perfectării actelor la notar, din sume de bani provenite din vânzarea apartamentului moștenit de la părinți și din munca în străinătate. Înalta Curte are a observa că, în procesul de apreciere a mijloacelor de probă, operațiune finalizată cu concluzia că s-a făcut dovada contrară chitanței liberatorii, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 348 și art. 349 din C. proc. civ. referitoare la mărturisirea judiciară. Este real că, nefiind prohibită de regulile restrictive ale art. 309 din același cod, mărturisirea poate fi unul dintre mijloacele de probă apte să înlăture o apărare fundamentată pe executarea prestației datorate, precum este și cazul plății prețului vânzării. Însă, în aprecierea forței doveditoare a răspunsului la interogatoriu, instanța de apel a reținut, trunchiat, doar recunoașterea de către pârâtă a faptului că nu a plătit creditorului vânzător prețul înstrăinării, ignorând elementul semnificativ adăugat de aceasta, prin care pretinde că a remis unchiului vânzătorului suma de bani în numerar, mai înainte de încheierea și autentificarea actului. Astfel fiind, decizia recurată nu s-a întemeiat pe o mărturisire simplă, în sensul în care pârâta să fi recunoscut fără rezerve ori adaosuri faptul alegat de reclamant (neplata prețului), ci, dimpotrivă, pe una calificată, în care se susține o executare efectivă a obligației contractuale (prin primirea plății), făcută însă unei alte persoane decât creditorul, respectiv unchiului vânzătorului. În aceste condiții, răspunsul la interogatoriu capătă valențe negative, neputându-se rațional vorbi despre vreo recunoaștere expresă și deplină în favoarea părții adverse, ce pretinde faptul contrar declarației consemnate în actul autentic. Ca atare, răspunsul la interogatoriu al pârâtei nu putea fi valorificat ca generând consecințele juridice ale unei mărturisiri judiciare simple, apte să probeze susținerea reclamantului, ceea ce impune concluzia că instanța de apel a interpretat nelegal răspunsul la interogatoriu drept recunoaștere a neplății prețului. Cu referire la cel de-al doilea mijloc de probă (referatul cu propunere de clasare din dosarul de urmărire penală), instanța de apel nu a explicat de o manieră îndestulător de clară regimul probator sub care poate fi acesta valorizat, fie ca înscris apt să facă dovada împotriva clauzei consemnate la art. 3.1.4 din contract, fie numai ca început de dovadă scrisă (caz în care s-ar fi impus observarea regulilor prescrise de art. 310 din C. proc. civ.), fie cu orice altă semnificație probatorie necesar a fi precizată. Raportat tuturor considerentele expuse anterior, se impune concluzia că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, sancționată cu casarea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. În consecință, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel. Urmează ca instanța de rejudecare să țină seama de dezlegările date prin prezenta decizie cu referire la valoarea juridică de chitanță liberatorie a clauzei consemnate la art. 3.1.4 din contract, la sarcina probei neexecutării obligației de plată a prețului vânzării, precum și la distincția necesară între consecințele juridice ale mărturisirii simple și cele ale mărturisirii calificate, din perspectiva puterii doveditoare a mijlocului de probă, pentru ca, mai departe, să se pronunțe asupra raportului juridic litigios, în baza unei situații de fapt stabilite în mod complet, rezultată din reaprecierea și, după caz, completarea probatoriului. Totodată, va avea în vedere și celelalte repere de analiză fixate de instanța de casare în privința regulilor de drept în materie de probațiune incidente cauzei și, deopotrivă, criticile și mijloace procesuale de apărare invocate de părți.