ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1360/2024

Ședința publică din data de 21 mai 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 mai 2020 pe rolul Judecătoriei Bacău, fiind declinată ulterior competența în favoarea Tribunalului Bacău, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care: să se constate rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2011 și a actului adițional autentificat sub nr. x/26.08.2011 pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de pârâtă; - să fie obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 25.968 euro, în echivalent în RON la data plății, compusă din 5250 euro - reprezentând avans achitat cu OP nr. x/15.06.2011, 1949 euro - reprezentând avans și achitat prin virament cu OP nr. x/17.05.2012, 19 euro, reprezentând rest avans și achitat cu OP nr. x/23.10.2012, 18.750 euro - reprezentând 74 rate lunare achitate conform ordinelor de plată menționate în opisul de plăți, conform ordinelor de plată și care includ și suma de 3000 euro convenită prin actul adițional nr. x/26.08.2011;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente sumei datorate, începând cu data scadenței obligației și până achitarea integrală a debitului.

Prin sentința civilă nr. 248 din 16 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., astfel cum a fost modificată și precizată.

S-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare dintre părți autentificat sub nr. x/10.06.2011 și a actului adițional autentificat sub nr. x/26.08.2011 de BNP C..

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei achitate de aceasta, reprezentând parte din prețul vânzării - 25.460,07 euro, în echivalent RON la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data scadenței obligației și până data achitării integrală a debitului.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.870 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 982 din 31 octombrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 248 din 16 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul Bacău, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

A obligat pe apelantă să plătească intimatei suma de 2450 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei nr. 982 din 31 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a arătat că referitor la motivul de apel ce viza greșita reținere de către instanța de fond a clauzelor prevăzute la art. 3.2.3. lit. i) alin 2 și art. 7 pct. 1 alin. (1) și alin. (2) din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06/2011, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, criticile aduse acestui motiv de apel rămânând necercetate.

În mod greșit, instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, reținând ca fiind abuzive clauzele contractuale prevăzute la art. 3.2.3. lit. i) alin. (2) și art. 7 pct. 1 alin. (1) și alin. (2) din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2011, dând o apreciere greșita atât a Directivei nr. 93/2013, cât și a Deciziei CJUE C-211/2017, fără a cerceta criticile aduse de pârâtă, argumentele instanței de apel fiind contradictorii și străine de natura cauzei.

Instanța de apel avea obligația de a intra în cercetarea fondului, analizând antecontractul de vânzare-cumpărare în integralitatea lui, coroborând pretinsele clauze abuzive, cu celelalte drepturi și obligații asumate de către părți prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat.

Instanța reține total contradictoriu faptul că antecontractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic cu drepturi și obligații pentru ambele părți.

Pe de o parte, instanța de apel a considerat ca fiind neîntemeiată critica pârâtei vizând faptul că pentru a exista o reciprocitate a clauzei penale, este necesar ca natura contractului și a obligațiilor asumate să poată permite instituirea unei clauzei penale și a condiției rezolutorii în favoarea ambelor părți și că numai promitentul cumpărător are calitatea de debitor, instanța reținând că un contract sinalagmatic dă naștere la drepturi și obligații în sarcina ambelor părți.

Pe de altă parte, se arată că instituirea acestor clauze negociate de către părți au avut ca fundament transmiterea dreptului de folosința odată cu încheierea antecontractului ce vânzare-cumpărare, insa instanța de apel nu mai ține cont de reciprocitatea drepturilor și obligațiilor, rezumându-se la "numărarea" obligațiilor ce revin părților contractuale, fără să facă o analiză profundă.

Instanța de apel avea obligația de a trata contractul ca un tot unitar cu drepturi și obligații reciproce, invocarea din oficiu și menținerea sentinței de fond cu privire constatarea caracterului abuziv al clauzei penale și a pactului comisoriu reprezentând o ingerință nepermisă în convenția părților, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a învestit instanța cu o astfel de cerere.

Instanța poate invoca din oficiu caracterul abuziv al unei clauze doar în condițiile în care dispune de elemente de fapt și de drept necesare în acest sens, verificând dacă aceasta clauză întrunește condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/2013.

Prin Decizia nr. 897 pronunțată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2014 (B.), s-a statuat că Ordonanța CJUE pronunțată în cauza C-211/17 nu reprezintă o dezlegare pe fond a cauzei, cu atât mai mult ea nu poate fi pusă în discuție de către instanța de judecată și invocată din oficiu în alte cauze.

Pentru a fi reținut caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie să fie întrunite cumulativ trei condiții: clauza să nu fi fost negociată, clauza să determine un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar dezechilibrul să încalce cerințele bunei credințe.

Or, instanța de apel nu aduce nicio motivare cu privire la criticile aduse de pârâtă cu privire motivul de apel, critici care vizau caracterul negociat al contractului, buna credință și neexistența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Pârâta a mai arătat că se consideră că o clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele-standard sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului în momentul încheierii acestuia și a tuturor factorilor care au determinat încheierea lui.

Potrivit prevederilor Directivei nr. 93/2013, clauzele abuzive sunt asociate noțiunii de contract-tip, contracte standard sau de adeziune, în nici un caz asociate antecontractelor de vânzare-cumpărare prin care dezvoltatorul își oferă produsul spre vânzare în cadrul unei piețe concurențiale, fiind evident dispus oricărei negocieri în vederea vânzării produsului.

Antecontractul de vânzare-cumpărare analizat în speța este exprimat într-un limbaj ușor inteligibil, care a fost înțeles pe deplin de către consumator.

În întreaga practică contractuală în materie de vânzare-cumpărare, indiferent că este vorba de contracte sub semnătura privată sau acte autentice, pactul comisoriu de grad IV este stipulat în favoarea vânzătorului, nicidecum al cumpărătorului.

Rolul stipulării unei clauze penale constă în asigurarea respectării obligațiilor asumate prin contracte, determinându-l pe debitor să le execute în mod corespunzător. Prin funcția reparatorie sau compensatorie clauza penală are menirea de a repara prejudiciul cauzat creditorului ca urmare a neexecutării, executării defectuoase ori cu întârziere de către debitor a obligațiilor asumate contractual.

În speță, doar promitentul comparator are calitatea de debitor, acesta fiind obligat să achite prețul convenit prin contract la termenele stipulate, în condițiile în care promitentul vânzător a predat deja folosința imobilului fără a solicita un preț în schimbul acesteia.

Un pact comisoriu stipulat și în favoarea promitentului cumpărător ar anula principiul forței obligatorii a contractelor sinalagmatice, anulând practic clauza penală constituită în favoarea promitentului vânzător, paralizând în totalitate executarea cu buna credință a obligațiilor contractuale.

Pentru a exista o reciprocitate a clauzei penale, este necesar ca natura contractului și a obligațiilor asumate să permită instituirea clauzei penale și a condiției rezolutorii în favoarea ambelor părți, ceea ce în speță nu poate fi posibil.

Prin invocarea ca fiind abuzive clauzele mai sus precizate, instanța exercită un rol activ excesiv, depășind limitele învestirii, încălcând principiul disponibilității.

Instanța de fond nu a fost învestită cu soluționarea unei cereri privitoare la caracterului abuziv al clauzelor antecontractului de vânzare, astfel încât nu poate justifica un eventual rol activ, limitele fiind clar determinate prin petitul cererii, așa cum a fost motivat în fapt și în drept

La aprecierea caracterului abuziv, a bunei credințe în executarea obligațiilor contractuale, instanța trebuia sa tina cont de beneficiile primite de promitentul cumpărător, respectiv folosința imobilului de la data încheierii în forma autentică a antecontractului de vânzare cumpărare, lipsa folosinței imobilului generând un prejudiciu iremediabil pentru vânzător, iar evaluarea anticipată a acestui prejudiciu a determinat părțile instituirea unor clauze contractuale menite să mențină un echilibru contractual.

Prin declararea ca fiind abuzive a acestor clauze, instanța s-a îndepărtat de obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii în cadrul Directivei nr. 93/2013, acela al restabilirii echilibrului dintre părți.

Consideră recurenta-pârâtă că instanța de apel a lăsat necercetate aceste critici, care erau esențiale în aprecierea existenței/inexistenței caracterului abuziv al clauzelor pretins a fi abuzive.

Se susține că în mod greșit, instanța de apel a respins apelul formulat de pârâtă, prin care a invocat în apărare excepția de neexecutare a contractului, solicitând respingerea pe fond a acțiunii reclamantei.

În motivare, instanța a dat o interpretare greșită, total contradictorie, aducând în susținere motive străine de natura cauzei.

Potrivit prevederilor contractuale, antecontractul fiind guvernat de prevederile vechiul C. civ., respectiv art. 1022, condițiile rezoluțiunii sunt: una dintre părți să nu își fi executat obligațiile ce îi revin, neexecutarea să fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația, debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare și a actului adițional încheiat, obligația principală care derivă din prevederile art. 2 - Obiectul Actului Adițional- este stabilirea termenului maxim până la care promitentul cumpărător este obligat să achite integral prețul de vânzare și să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu privire la proprietate.

Potrivit art. 4.1 din antecontract "Sub condiția achitării integrale a prețului de vânzare, încheierii Contractului de Vânzare privind Proprietatea va avea loc pana cel târziu la data de 31 iulie 2017 ("Data Finalizării). Promitentul Vânzător ii va notifica pe Promitentul Cumpărător în conformitate cu prevederile de mai jos, cu cei puțin 5(cinci) zile lucrătoare înainte de Data Finalizării, cu privire la data Finalizării, precum și la locul h care va fi semnat Contractul de Vânzare și sau la notarul care va autentifica Contractul de Vânzare privind Proprietatea."

Obligația principală ce deriva din convenția încheiată de către părți este obligația de plată a prețului proprietății, iar plata prețului dă naștere obligației corelative de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

În mod greșit instanța de apel apreciază ca obligația principală asumaă de către părți este obligația de a semna contractul de vânzare-cumpărare, fără a face referire la obligația de plată a prețului, aceasta fiind esențială în vederea încheierii actului de vânzare-cumpărare. Chiar instanța precizează că, în încheierea de certificare, intimata arăta că s-a declarat de acord cu semnarea contractului de vânzare-cumpărare, fără a menționa în ce condiții, dacă dispune de resursele financiare necesare.

Se mai învederează că instanța apreciază, total contradictoriu cu soluția pronunțată, că nu poate stabili cu certitudine dacă reclamanta dispunea sau nu în data de 31.07.2017 de aproximativ 20.000 euro, dar poate să constate disponibilitatea sa, în sensul finalizării contractului.

Din argumentele aduse de către instanța de apel, reiese în mod clar că reclamanta nu a putut face dovada că dispunea de restul de preț în cuantum de 59.000 euro, suma necesară achitării restului de preț, element esențial ce definește culpa reclamantei cu privire la perfectarea contractului și nicidecum a pârâtei.

Ceea ce constată instanța este doar o presupusă disponibilitate, lucru care este lipsit de relevanță, disponibilitatea reclamantei, fără posibilitatea achitării prețului, fiind un element străin de convenția încheiată, neavând nicio legătură cu obiectul dedus judecății.

Reclamanta nu a învestit instanța cu o acțiune prin care să solicite încheierea contractului vânzare-cumpărare, astfel încât disponibilitatea acesteia să constituie un element central al probatoriului, ci a învestit instanța cu o cerere prin care a solicitat să se dispună rezoluțiunea din culpa pârâtei, solicitând restituirea sumelor achitate.

Instanța de apel, erijându-se în apărător al reclamantei, a încercat să aducă o serie de argumente în vederea respingerii excepției de neexecutare, argumente care sunt străine de natura cauzei și care nu corespund adevărului în speță.

Instanța de apel pornește doar de la o premisă, fără să țină cont de probatorii, de clauzele contractuale, convenția părților fiind total înlăturată.

Adresa pro causa obținută de către reclamantă de la banca finanțatoare, care nu este parte a antecontractului de vânzare-cumpărare, nu are nicio valoare probatorie cu privire la îndeplinirea/neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Instanța face o analiză a unor condiții legate de programul "Prima Casă", de condiții impuse de banca finanțatoare cu privire la acordarea unui credit bancar, entități ce nu sunt parte în contract, iar imposibilitatea obținerii creditului bancar în vederea achitării prețului sau a altei modalități de semnare a contractului de vânzare-cumpărare nu sunt prevăzute ca fiind condiții rezolutorii, stipulate în favoarea reclamantei.

În speță, reclamanta nu a făcut nici măcar dovada că avea contul creditat cu suma ce urma să fie virată pârâtei.

În drept, a indicat prevederile art. 487, art. 488 pct. 5, 6 și 8, art. 489 și urm C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând, respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON, în a căror dovedire a depus chitanță.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor părții adverse.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.,vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat". Prin urmare, nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

În ipoteza nerespectării regulilor de procedură, nerespectare ce atrage sancțiunea nulității, se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

Cum dispozițiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, rezultă că textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că recurenta în susținerea incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât a rămas necercetat motivul de apel ce viza greșita reținere de către instanța de fond a clauzelor prevăzute la art. 3.2.3. lit. i) alin. (2) și art. 7 pct. 1 alin. (1) și alin. (2) din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06/2011.

Înalta Curte reține că sunt nefondate aceste susțineri în condițiile în care instanța de apel a examinat al doilea motiv de apel invocat de pârât ce se referă la greșita reținere ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute la art. 3.2.3. lit. i), alin 2 și art. 7 pct. 1, alin. (1) și (2) din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2011 în raport de aspectele învederate de pârât, fiind analizat caracterul și natura juridică a contractului intervenit între părți.

În acest sens instanța de apel a reținut că actul juridic încheiat între părți "se prezintă a fi un act juridic standard preformulat, clauzele contractuale, fiind stabilite în mod unilateral de către profesionist, consumatorul fiind obligat să își exprime acordul cu privire la totalitatea clauzelor pentru a obține în viitor dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care dorește să îl achiziționeze, neexistând niciun element din care să rezulte că persoana fizică ar fi avut posibilitatea reală să negocieze prevederile supuse analizei instanței.

Caracterul negociat al unui contract nu poate fi apreciat prin simpla semnare a acestuia, deoarece, pârâtul este o simplă persoană care a avut ca singură posibilitate acceptarea clauzelor prestabilite. Nici simpla informare a părții în legătură cu prevederile contractului nu echivalează cu negocierea contractului, jurisprudența CJUE și a Înaltei Curți de Casație și Justiție statuând că, astfel de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit articolului 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speță nu s-a petrecut".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că susținerile recurentei pârâte nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului.

Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Cum motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte reține că fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă din nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței".

Raportând cele expuse la decizia recurată, Înalta Curte reține că în raport de obiectul dedus judecații instanța de apel în argumentarea/motivarea soluției adoptate a analizat atât motivele de fapt cât și de drept ce au determinat soluția pronunțată în raport de care au fost examinate și susținerile părților.

Astfel, instanța de apel analizând actul juridic încheiat între părți, obiect al litigiului pendinte a reținut că "în speță fiind vorba de un contract sinalagmatic care instituie drepturi și obligații în sarcina ambelor părți iar instituirea doar pentru profesionist a unor clauze care să îi permită acestuia să obțină desființarea de drept a contractului cu consecința pierderii de către consumator a oricăror sume achitate până în acel moment în temeiul convenției, și mai mult cu imposibilitatea pentru persoana fizică de sesizare a instanței cu o cerere de desființare a contractului și de recuperare a unui eventual prejudiciu, produce în mod evident un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din cuprinsul dispozițiilor contractuale se constată că la punctul 6 intitulat Garanțiile și obligațiile promitentului cumpărător fiind instituite un număr de 27 de clauze în timp ce articolul 6.2 referitor la Garanțiile și obligațiile Promitentului Vânzător, acesta se obligă doar la faptul că este proprietarul legal și exclusiv al proprietății și pe acre a dobândit-o în mod legal și cu bună credință. De asemeni la capitolul Obligații contractuale Încetare se constată că sunt instituite dispoziții contractuale referitoare la situația în care promitentul cumpărător își manifestă voința nu și situații în care executarea contractului nu are loc din vina vânzătorului, ceea ce creează în mod evident un dezechilibru contractual.

Curtea Europeană de Justiție, procedând la interpretarea dispozițiilor art. 6, alin. (1) din Directiva 93/13, potrivit cărora clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator, a subliniat faptul că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților (VB Pénzügyi Lízing, punctul 48, și Banco Espanol de Crédito, punctul 41), rol care revine instanței naționale prin aprecierea din oficiu asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Curtea a statuat ca verificarea caracterului abuziv constituie o obligație a instanței naționale, scopul impunerii acestei obligații fiind acela de asigurare a unei protecții efective a consumatorului (Pannon GSM, C-243/08, Rep., p. I-4713, punctul 32, și Hotărârea Banco Espanol de Crédito, punctul 43). Obiectivul urmărit de articolul 6 din directivă nu ar putea fi atins dacă acești consumatori ar fi obligați să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unei clauze contractuale și că nu poate fi asigurată o protecție efectivă a consumatorului decât dacă instanței naționale i se recunoaște dreptul de a analiza din oficiu o astfel de clauză.

Articolul 3 alin. (3) din Directiva 93/13 coroborat cu anexa la aceasta trebuie interpretat în sensul că un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală precum cele în discuție în litigiul principal, cuprinse într-un contract încheiat de un consumator cu un profesionist, stabilite exclusiv în favoarea celui din urmă și redactate în prealabil de acesta, pot constitui clauze abuzive, menționate la punctul 1, lit. d)-f) din anexa respectivă, aspect a cărui verificare revine instanței naționale; Articolul 6 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în condițiile în care un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală, cuprinse într-un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între un consumator și un profesionist, sunt considerate abuzive, instanța națională nu poate să remedieze nulitatea unor asemenea clauze abuzive prin înlocuirea acestora cu propria decizie, cu excepția cazului în care acest contract nu poate continua să existe în situația eliminării acestor clauze abuzive, iar anularea respectivului contract în ansamblul său l-ar expune pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile.

Prin notele de concluzii scrise, apelanta a arătat că prin Decizia nr. 897/13 aprilie 2022 a ÎCCJ s-a statuat că Ordonanța CJUE pronunțată în cauza C-211/17 nu reprezintă o dezlegare pe fond a cauzei. Apelanta prezintă însă trunchiat aspectele pentru care instanța supremă în decizia de speță enunțată a dispus casarea deciziei apelate și trimiterea cauzei la rejudecare, în sensul că instanța supremă a reținut în acea cauză că respectiva instanță de apel nu a expus argumente în susținerea soluției pronunțate, din considerente lipsind situația de fapt, încadrarea în drept situație care nu este aplicabilă în cauza de față, instanța de fond argumentând pe larg în fapt și în drept soluția apelată".

În argumentarea/motivarea soluției pronunțate, instanța de apel în raport de a susținerile și apărările pârâtei în ce privește aprecierea caracterului abuziv, a bunei credințe în executarea obligațiilor contractuale, și de beneficiile primite de promitentul cumpărător - respectiv folosința imobilului de la data încheierii în formă autentica a antecontractului de vânzare cumpărare, a reținut ca pârâta putea "să solicite ea însăși desființarea antecontractului de vânzare-cumpărare și obligarea cocontractantului la daune interese, inclusiv cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a imobilului, etc., dar care nu sunt de natură să ducă la respingerea cererii de chemare în judecată. În același timp se reține că în perioada invocata de 6 ani, apelanta a fost în posesia avansului achitat, care face obiect al restituirii în cauza de față.

Prezenta cauză are ca obiect acțiunea în rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare dintre părți autentificat sub nr. x/10.06.2011 și a actului adițional autentificat sub nr. x/26.08.2011, din culpa pârâtei, precum și restituirea, cu titlu de prejudiciu, a sumei achitate cu titlu de parte din prețul vânzării, de 25.460,07 euro în echivalent RON (sumele achitate de reclamantă ca parte din prețul vânzării nu au fost contestate de societatea pârâtă).

În cauză, obligația principală asumată de ambele părți era cea de prezentare în ziua convenită, 31.07.2017, la sediul biroului notarial, în vederea încheierii contractului în formă autentică și de plată a prețului vânzării (pentru promitentul-cumpărător) de transfer al proprietății asupra imobilului (pentru promitentul-vânzător)".

În argumentarea/motivarea soluției adoptate, instanța de apel a reținut că "apelanta nu a demonstrat incidența excepției de neexecutarea contractului iar din probele administrate reiese că vânzarea-cumpărarea nu s-a putut perfecta din culpa pârâtei, motiv pentru care a fost admisă acțiunea astfel cum a fost precizată și modificată și dispusă rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare dintre părți autentificat sub nr. x/10.06.2011 și a actului adițional autentificat sub nr. x/26.08.2011".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte rețiene ca în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent ca temei de drept al recursului declarat, Înalta Curte reține că acesta vizează ipoteza când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză.

Cum obiectul litigiului vizează rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare dintre părți autentificat sub nr. x/10.06.2011 și a actului adițional autentificat sub nr. x/26.08.2011, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod legal incidența dispozițiilor legale ce reglementează instituția rezoluțiunii în condițiile în care pârâta "nu a demonstrat incidența excepției de neexecutare".

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susținerile recurentei nu se circumscriu dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 982 din 31 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2.500 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 982 din 31 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2.500 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2024.