ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1157/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 30 octombrie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtei la plata sumei de 40.000 euro reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bacău, județul Bacău, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP C. sub nr. x din 27 octombrie 2014.

Prin precizarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat a se dispune rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 octombrie 2014 de Biroul Notarului Public C., iar în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 48.000 euro reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul contractului.

Prin sentința nr. 311 din 15 iulie 2020, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis acțiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.. A dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 octombrie 2014 de BNP C. și repunerea părților în situația anterioară. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 5.518,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru. În temeiul art. 35 alin. (7) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, a dispus comunicarea hotărârii, la data rămânerii definitive, purtând mențiunea "conform cu originalul", Biroului teritorial de cadastru și publicitate imobiliară Bacău, în vederea notării în cartea funciară.

Prin decizia nr. 290 din 28 aprilie 2021, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins, în tot, acțiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Sub aspectul primului motiv de casare, recurentul a arătat că instanța a făcut dese și neîntemeiate referiri la nulitatea absolută pentru viciu de consimțământ/violență a contractului de vânzare-cumpărare sau a clauzei referitoare la încasarea prețului, eludând faptul că obiectul principal al cauzei a fost rezoluțiunea contractului și nu constatarea nulității acestuia, iar soluția primei instanțe a fost de a dispune rezoluțiunea pentru neplata prețului și repunerea părților în situația anterioară, chestiunea violenței nefiind invocată și nici analizată.

A precizat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii în ceea ce privește reținerea potrivit căreia unchiul recurentului ar fi încasat prețul și/sau s-ar fi împrumutat de la acesta cu banii respectivi.

În continuare, recurentul a făcut trimitere la probatoriu, respectiv la răspunsul la interogatoriu al intimatei - pârâte, concluzionând că instanța de apel, în mod nelegal și netemeinic, a reținut că ar fi trebuit să se îndrepte împotriva unchiului său pentru plata prețului, deși trebuia ca, într-o asemenea situație, pârâta să se întoarcă împotriva lui pentru plată nedatorată, atât timp cât a recunoscut că nu i-a făcut plata pe care trebuia să i-o facă.

Potrivit recurentului, în mod nelegal și netemeinic, instanța de apel a reținut că, deși Rechizitoriul din 25 mai 2015 emis de D.I.I.C.O.T. - S.T. Bacău în dosarul nr. x/2012 confirmă legăturile infracționale dintre unchiul său și D., acest lucru nu ar proba violența. Or, în opinia recurentului, aceste considerente sunt străine de natura pricinii și nicio parte nu a susținut așa ceva.

A arătat că instanța de apel nu a analizat în niciun fel considerentele tribunalului privitoare la faptul că nu s-a pretins și nici nu s-a dovedit existența vreuneia dintre situațiile reglementate de C. civ., respectiv că plata nu a fost ratificată de recurent, iar pretinsa plată făcută unchiului său nu i-a profitat niciodată.

Prin urmare, astfel cum a reținut, legal și temeinic, prima instanță, întrucât nu s-a dovedit că i s-ar fi plătit prețul are opțiunea de a obține, în condițiile art. 1724 C. civ., executarea silită a obligației de plată sau rezoluțiunea contractului cu repunerea părților în situația anterioară.

Sub aspectul celui de-al doilea motiv de casare invocat, recurentul a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care instanța de apel a motivat hotărârea prin trimitere la motivele de nulitate absolută a contractelor și la violență, ca viciu de consimțământ, deși a invocat rezoluțiunea pentru neplata prețului. Mai mult, în opinia recurentului, instanța a aplicat greșit normele de drept material referitoare la reprezentarea în convenții (unchiul său nefiind niciodată împuternicit pentru a vinde și a încasa prețul).

Recurentul a mai precizat că invocă motivele circumscrise pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. și pentru al doilea motiv de casare, considerând că pot fi interpretate și ca o aplicare greșită a normelor de drept material.

Intimata - pârâtă B. nu a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 2 februarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 25 mai 2022.

La 17 mai 2022 s-au înregistrat concluziile scrise depuse de intimata - pârâtă, prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Intimata a susținut, pe de o parte, că unele din critici sunt nemotivate, lipsite de argumente juridice, iar, pe de altă parte, că aspectele de nelegalitate invocate sunt nefondate, instanța de apel soluționând corect cauza.

Referitor la susținerea potrivit căreia chestiunea violenței nu a fost invocată și analizată, a arătat că, prin prisma viciului de consimțământ al violenței, instanța a analizat susținerile schimbătoare ale recurentului.

A arătat că deși ambiguu formulată critica, instanța de apel a reținut că nu a invocat niciodată violența, ca viciu de consimțământ, din chiar petitul precizat al cererii de chemare în judecată rezultând că a înstrăinat apartamentul din propria sa voință liber exprimată.

A mai susținut că nu pot fi primite susținerile recurentului coform cărora ar fi străine de natura pricinii argumentele instanței cu privire la încasarea prețului vânzării.

A considerat că este corectă și legală reținerea instanței în raport cu declarația din cuprinsul contractului autentic, care are forța reglementată de art. 1.173 C. civ., adevărul pretențiilor și drepturilor ce rezultă din conținutul acestuia neputând fi atacată decât pe calea înscrierii în fals.

Referitor la al doilea motiv de casare, intimata a solicitat a se constata, prioritar, că această critică este nemotivată, nefiind arătate, concret, normele încălcate și modul în care au fost încălcate în judecata apelului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, având în vedere următoarele:

- În mod corect susține recurentul-reclamant că decizia atacată se sprijină pe considerente contradictorii și străine de natura cauzei, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, obiectul învestirii primei instanțe l-a reprezentat rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului (și, în subsidiar, obligarea cumpărătorului la plata sumei de 48.000 RON, convenită cu titlu de preț).

Așadar, reclamantul s-a prevalat de dispozițiile art. 1724 C. civ., care sancționează neîndeplinirea obligației de plată a prețului de către cumpărător, cu posibilitatea recunoscută vânzătorului de a cere fie executarea silită a obligației de plată, fie rezoluțiunea vânzării (optând, potrivit obiectului acțiunii, în principal, pentru desființarea actului și, în subsidiar, pentru executarea directă).

În contextul în care soluția de primă instanță a constat în admiterea pretenției formulate în principal și dispunerea rezoluțiunii contractului, criticile din apel ale pârâtului nu puteau fi examinate decât în cadrul procesual dat de dispozițiile art. 478 C. proc. civ., potrivit cărora devoluțiunea poartă asupra a ceea ce a făcut obiectul judecății în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum).

Or, contrar limitelor învestirii sale, instanța de apel procedează, de o manieră incoerentă, confuză și neprocedurală la analiza unor instituții juridice străine judecății cauzei.

Astfel, făcând confuzia între cauza de ineficacitate a contractului sinalagmatic, care este rezoluțiunea - singura sancțiune invocată în speță - și cauza de desființare constând în nulitatea actului, instanța de apel analizează violența, ca viciu de consimțământ, pentru a trage concluzia că, nefiind demonstrată în speță vreo amenințare și deci, violența psihică asupra vânzătorului, contractul a fost valabil încheiat și, ca atare, apt să producă efecte juridice.

La fel, făcând aprecieri în legătură cu posibilitatea încasării prețului vânzării de către o altă persoană decât vânzătorul (unchiul acestuia), instanța de apel consideră că prima instanță "putea trage concluzia că prețul a fost primit pentru nepot și firesc ar fi fost ca acesta să se îndrepte împotriva unchiului pentru primirea sumei achitate cu titlu de preț".

În acest context, îndepărtându-se din nou de cadrul judecății, instanța de apel face trimitere la un presupus mandat tacit care ar fi existat între nepot (vânzător) și un terț față de contract (unchiul acestuia), pe temeiul căruia ar fi trebuit să intervină desocotirea în ce privește încasarea prețului vânzării.

În același fel, cu nesocotirea limitelor învestirii, se face referire la interpunerea de persoane (de data aceasta, considerându-se că pârâta-cumpărătoare n-ar fi acceptat "să joace rolul" de persoană interpusă pentru o terță persoană), precum și la modalitatea în care poate fi dovedită simulația "deși nu s-a susținut de către reclamant și nici nu a făcut obiectul probațiunii în primă instanță".

Tot fără legătură cu sancțiunea invocată de reclamant și în ce măsură este incidentă în speță, instanța de apel analizează promisiunea faptei altuia, considerând, incoerent și inadecvat din punct de vedere juridic, că unchiul vânzătorului (reclamant) "s-a obligat verbal, dar cu putere de lege" să remită prețul, asigurându-l astfel "pe nepot-vânzător" că va primi banii.

Această situație a fost pusă de instanța de apel în legătură cu o altă instituție juridică, de data aceasta de drept penal, aceea de "favorizare a făptuitorului", considerându-se că, deși art. 269 C. proc. pen. și art. 177 C. proc. pen. "îi conferă impunitate penală nepotului, totuși, instanța civilă poate constata acțiunea de favorizare săvârșită de acesta pentru unchiul său și lipsa, din acest motiv, a calității de victimă a violenței psihice".

Rezultă, potrivit celor arătate anterior, că decizia din apel, care a modificat soluția de primă instanță, respingând acțiunea în rezoluțiune, s-a bazat, de o manieră neprocedurală, confuză și incoerentă juridic, pe referiri la instituții de drept (nulitate pentru violență, mandat, simulație, promisiunea faptei altuia, favorizarea inculpatului) străine pricinii, fără legătură cu ceea ce făcuse obiectul învestirii sale.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant susține în mod corect că instanța de apel nu a verificat legalitatea sentinței de primă instanță, "ci a judecat o altă pricină", prin considerentele străine naturii cauzei pe care le inserează în conținutul deciziei, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- În același timp, singurul considerent al deciziei care face referire la clauza contractuală disputată în proces, conform căreia prețul vânzării s-ar fi achitat în numerar, mai înainte de încheierea și autentificarea actului, declarația în acest sens a vânzătorului servind drept chitanță descărcătoare, este unul, deopotrivă, incoerent și contradictoriu cu alte statuări ale aceleiași instanțe.

Pe de o parte, dând efect acestei clauze, instanța apreciază că nu se poate face dovada contrară, neputând fi infirmată sau confirmată, întrucât actul autentic se bucură de prezumția de validitate și autenticitate, făcând dovada împotriva oricărei persoane cu privire la constatările personale ale notarului, spre deosebire de actul sub semnătură privată.

Statuarea instanței, raportată la conținutul clauzei, este greșită întrucât, potrivit art. 270 C. proc. civ., referitor la puterea doveditoare a înscrisului autentic, ceea ce face dovada deplină, până la declararea actului ca fals, sunt constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul.

Nu există această ipoteză, în mod evident, atunci când părțile declară că plata prețului s-a făcut anterior perfectării actului la notar, fiind vorba doar despre consemnarea unei situații aduse la cunoștința agentului instrumentator, iar nu a uneia care să fi făcut obiectul constatării acestuia.

Pe de altă parte, considerentul instanței, care, dând eficiență, ca atare, clauzei contractuale menționate, a tras concluzia că vânzătorul ar fi încasat prețul, este contrazis de o altă statuare a aceleiași instanțe, conform căreia prețul ar fi fost primit de unchiul vânzătorului, care "i-ar fi făcut promisiunea verbală că-și va primi banii în termen de un an, ceea ce dovedește mai degrabă că unchiul s-ar fi împrumutat de la nepot cu suma primită de la cumpărător".

În prezența unor astfel de considerente contradictorii, care se completează cu argumente străine de natura cauzei, astfel cum s-a arătat anterior, se constată caracterul nelegal al deciziei, cu incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- În ce privește aspectul de nelegalitate invocat pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut o greșită aplicare a normelor de drept material, în condițiile în care, deși în cauză s-a invocat rezoluțiunea vânzării, instanța a aplicat dispoziții legale referitoare la nulitate ori reprezentarea în convenții.

Modalitatea defectuoasă de întocmire a considerentelor deciziei nu a permis, cum s-a arătat anterior, identificarea raporturilor juridice dintre părți pentru ca, în continuare, instanța de recurs să poată verifica în ce măsură a avut loc o corectă aplicare a normelor de drept material la elementele de fapt ale pricinii.

De altfel, recurentul însuși, susținând acest motiv de nelegalitate, arată că reiterează argumentele prezentate în cadrul primului motiv de casare, pe care le consideră subsumabile și dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se va constata, potrivit celor expuse anterior, că decizia din apel este afectată de viciul nemotivării, conținând deopotrivă considerente contradictorii și străine de natura pricinii, inapte să explice soluția din dispozitiv.

În consecință, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății, vor fi respectate cadrul judecății și limitele devoluțiunii, în lămurirea raporturilor juridice dintre părți urmând să se țină seama de faptul că, deși a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, puterea doveditoare a unui astfel de înscris trebuie avută în vedere prin raportare la conținutul clauzelor acestuia, cu distincția necesară între ceea ce face obiectul constatărilor personale ale notarului și ceea ce este consemnat pe baza declarațiilor părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 290 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2022.