ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2085/2013

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 881 din 7 martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 198/100/2009 al Tribunalului Maramureș s-a admis în parte acțiunea precizată promovată de reclamanta SC T. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC P. SRL și SC P.T. SRL, și în consecință, au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 7.137 euro/lună cu titlu de despăgubiri, începând cu data de 12 ianuarie 2009 și până la data pronunțării hotărârii. Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reținut următoarele: Prin procesul verbal de vânzare încheiat la data de 06 octombrie 2008 cu ocazia vânzării prin licitație publică a terenului situat în Baia Mare, B-dul B., în suprafață de 4758 mp, înscris în CF C1.

Baia Mare, nr. topo T1., T2., T3. și T4. proprietatea debitoarei insolvente SC R. SA Baia Mare, reclamanta din prezenta cauză a fost declarată adjudecatară a acestui teren. În baza acestui proces-verbal a fost încheiat la data de 05 octombrie 2008 actul de adjudecare în cuprinsul acestuia consemnându-se că, adjudecatarul face dovada achitării prețului de adjudecare în cuantum de 254.255,4 euro echivalent a 984.476,90 RON, la cursul valutar din data licitației din 06 octombrie 2008, respectiv 1 euro = 3,872 RON astfel, suma de 100.000 RON, cu OP nr. O1. din 06 octombrie 2008 și suma de 884.476,90 RON cu OP nr. O2. din 04 noiembrie 2008. S-a menționat faptul că actul de adjudecare constituie titlu de proprietate, însoțit de procesul verbal de licitație încheiat conform art. 120 alin. (2) din Legea privind procedura insolvenței, în condițiile art. 515 și 516 C. proc.

civ., în caz contrar constituind titlu executoriu. În procesul verbal de vânzare s-a consemnat faptul că terenul scos la vânzare este ocupat parțial de construcții dobândite de terți prin divizarea debitoarei SC R. SA, acest aspect fiind confirmat și de expertul tehnic judiciar A.A. Astfel, în cuprinsul expertizei tehnice judiciare întocmită în prezenta cauză este consemnat faptul că, proprietarul tabular al clădirilor înscrise în CF, respectiv baracă metalică cu suprafața construită de 288,29 mp, clădire atelier cu suprafața construită de 336,08 mp și clădire birouri cu suprafața de 72,81 mp este SC P. SRL, cu titlu de drept divizare, dobândit prin convenție în cotă de 1/1. Expertul a susținut faptul că toate construcțiile au fundație sau sunt încastrate în beton, respectiv toate construcțiile au caracter definitiv.

Din punct de vedere cadastral terenul este înscris în CF C2. Baia Mare proprietarul tabular al terenului fiind SC T. SRL Baia Mare. Între SC P. SA (în prezent SC P. SRL prin schimbarea formei juridice) și pârâta SC P.T. SRL a fost încheiat la data de 01 octombrie 2001 un contract de asociere în participațiune pentru o perioadă de 25 de ani, începând cu data de 01 octombrie 2001, asociatul SC P. SA participând la asociere cu imobilele situate în Baia Mare, B-dul B., înscrise CF C1. Baia Mare), sub numele topografice T1., T2., T3., T4. Prin interogatoriul luat pârâtei SC P. SRL, aflat la dosar, s-a confirmat faptul că terenul și clădirile situate pe acesta sunt folosite de ambele societăți pârâte.

Referitor la primul capăt de cerere privitor la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate, posesie și folosință terenul, s-a reținut faptul că, pe de o parte pe acest teren sunt amplasate construcțiile proprietatea pârâtei SC P. SRL dobândite cu titlu legal, acestea au fundație sau sunt încastrate în beton având astfel caracter definitiv, iar pe de altă parte la data dobândirii terenului de către reclamantă prin adjudecare (05 octombrie 2008) aceasta cunoștea situația și caracterul acestor construcții acceptând această situație.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere referitor la obligarea pârâtelor de a plăti reclamantei despăgubiri începând cu data de 05 octombrie 2008 (data adjudecării) și până la eliberarea efectivă și predarea terenului către reclamantă, s-a reținut că acesta va fi admis numai în parte respectiv pentru perioada 12 ianuarie 2009 (data promovării acțiunii) și până la data pronunțării prezentei sentințe în condițiile în care, pe de o parte, în prezenta cauză obligația de plată a despăgubirilor datorate pentru lipsa de folosință a terenului este scadentă numai de la data punerii în întârziere a pârâtei ca efect al înregistrării acțiunii, iar pe de altă parte, în prezent, eliberarea terenului nu este posibilă pentru motivele expuse anterior.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a terenului au fost avute în vedere concluziile expertizei întocmite de expert tehnic judiciar, prin raportare la valoarea de piață a unui mp de teren închiriat în zona respectivă, lipsa de folosință fiind astfel de 1,5 euro/mp, iar raportat la întreaga suprafață de 4758 mp. Pentru considerentele sus menționate în baza dispozițiilor art. 480, 481 și 998 C. civ., acțiunea a fost admisă în parte. Prin decizia civilă nr. 190 din 14 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de pârâtele împotriva sentinței nr. 881 din 7 martie 2011, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea privind obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor.

A menținut restul dispozițiilor. A obligat pe reclamanta SC T. SRL să plătească pârâtei SC P.T. SRL cheltuieli de judecată în sumă de 35.008,15 RON. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamanta a promovat o acțiune reală imobiliară din care a înțeles să valorifice și să exercite un drept real purtând asupra unui imobil teren. Ea a pretins ca pârâtele să îi predea terenul afectat de construcțiile cu caracter definitiv care se află însă în proprietatea pârâtei SC P. SRL. Acțiunea a îmbrăcat forma unei acțiuni petitorii prin care s-a solicitat instanței să stabilească în mod direct că reclamantul este titularul dreptului real de proprietate asupra terenului pe care se află edificate construcțiile aflate în proprietatea pârâtei SC P. SRL.

Dezlegarea raportului juridic litigios depinde de lămurirea în prealabil a două chestiuni: (1) dacă reclamanta se bucură de toate prerogativele dreptului de proprietate despre care pretinde că l-a dobândit în urma unui proces de adjudecare și (2) dacă prin conduita sa, proprietarul construcției edificate pe acest teren încalcă dreptul subiectiv de proprietate al reclamantei cauzându-i un prejudiciu material. Referitor la prima chestiune instanța de apel a reținut că reclamanta a dobândit cu ocazia vânzării prin licitație publică terenul situat administrativ în Baia Mare, B-dul B. Terenul scos la vânzare era însă ocupat parțial de construcții cu caracter definitiv aflate în patrimoniul altor subiecte de drept.

Prin urmare, reclamanta cunoștea la data dobândirii acestui teren problemele referitoare la conținutul juridic și limitele exercitării dreptului de proprietate. Ea avea reprezentarea clară a faptului că atributul folosinței (ius utendi și ius pruendi) terenului afectat de construcții revine altor persoane. La data adjudecării acestei construcții erau încorporate în teren resorturile prezumției de proprietate întemeiată pe relația dintre bunul accesoriu (construcție) și bunul principal (teren) fiind în mod incontestabil înlăturate. Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu erau în acest context clar trasate, proprietarul terenului neputând exercita atributele folosinței cu privire la terenul aferent construcțiilor.

Referitor la cea de-a doua chestiune, instanța de apel a reținut că delictul și cvasidelictul sunt întotdeauna conduite umane prin care se cauzează altei persoane un prejudiciu. Conduitele ilicite în planul răspunderii civile se obiectivează în acțiuni sau inacțiuni prin care se încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale altor persoane. Or, față de împrejurarea că reclamanta cunoștea care sunt limitele exercitării dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, nu se poate reține că, prin conduita sa, pârâtele ar încălca dreptul subiectiv de care reclamanta se prevalează. Comportamentul concret al pârâtelor nu s-a schimbat, după data la care reclamanta a adjudecat terenul în litigiu.

În concret, situația a rămas aceeași. Și înainte de vânzarea terenului construcțiile existau și erau utilizate de către pârâte. Prin urmare, pârâtele nu pot fi acuzate de comiterea unui delict sau a unui cvasidelict care să justifice angajarea răspunderii lor civile delictuale și implicit repararea prejudiciului pretins de reclamantă. La data adjudecării dreptului de proprietate al SC T. SRL asupra terenului în litigiu manifestarea exterioară a dreptului de proprietate al SC P. SRL asupra construcției se realiza și prin acte materiale de folosință cu privire la terenul aferent construcțiilor și cel necesar pentru ca exploatarea construcțiilor să se realizeze în condiții de normalitate. Obiectivarea drepturilor reale este tocmai posesia ca stare de fapt.

Prin urmare actele materiale și actele juridice în care se obiectiva la acel moment dreptul subiectiv invocat de proprietara construcției edificate pe terenul în litigiu constituiau componente materiale ale aparenței unei superficii. Reclamanta avea repere care să permiteau nașterea unei prezumții puternice că între dreptul pe care tindea să-l dobândească și aparența sa în sens restrâns nu există o suprapunere reală.

Pe baza obiectivării dreptului de proprietate asupra construcțiilor în acte materiale de stăpânire și asupra terenului în litigiu, exista la acea dată nu doar o aparență simplă și care ar fi putut fi ușor înlăturată prin evidențierea nonidentității dintre entitatea care a creat-o (SC P. SRL) și adevăratul titular al dreptului (persoana juridică de la care SC T. SRL a dobândit terenul în litigiu), ci o aparență amplificată la nivelul unei anumite comunități și consolidată prin puterea ei de a induce în eroare, cu consecința sporirii dificultății de a afla adevărul. Aparența amplificată a unei superficii care greva o parte însemnată a terenului adjudecat ulterior de reclamantă putea naște serioase îndoieli cu privire la aptitudinea titlului înstrăinătorului de a transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate.

În consecință riscul evicțiunii pentru un dobânditor diligent și prudent era facil de sesizat. În calitate de proprietară a construcțiilor edificate pe teren SC P. SRL și cel puțin la nivel aparent al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate putea oricând „pretinde” să nu i se nesocotească dreptul de folosință asupra terenului pe care se află edificate aceste construcții, precum și asupra terenului necesar pentru ca exploatarea construcțiilor să se realizeze în condiții de normalitate. Nu în cele din urmă, reclamantei îi revine obligația generală și negativă de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al SC P. SRL asupra construcțiilor edificate pe terenul în litigiu și care s-a constituit anterior titlului de care cea dintâi se prevalează.

Prin urmare, pârâta SC P. SRL își poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor construcții (care implică și dreptul de folosință asupra terenului pe care se află edificate aceste construcții, precum și asupra terenului necesar pentru ca exploatarea construcțiilor să se realizeze în condiții de normalitate), în mod direct și nemijlocit, fără concursul altei persoane, drepturile constituite în favoarea sa având deplină legitimitate și fiind în aceste condiții opozabile reclamantei. Analiza subiectivă și obiectivă a comportamentului concret al pârâtelor ținând cont de condițiile concrete ale speței, a condus instanța de apel la concluzia că prin conduita lor, pârâtele nu încalcă vreun drept subiectiv sau vreun interes legitim al reclamantei.

Nefiind întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, tribunalul nu putea obliga pârâtele la plata unor despăgubiri, contradicția dintre elementele ce alcătuiesc silogismul judiciar al primei instanțe fiind evidentă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta. Recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Critica din apel a vizat nerespectarea de către prima instanță a unui pretins drept de proprietate al pârâtei SC P.T. SRL precum și încălcarea dispozițiilor din materia privatizării, nefiind invocată existența unui drept de superficie asupra terenului aflat în proprietatea reclamantei.

Pentru a se putea opune dreptul de superficie, era necesar ca pârâta să fi făcut cerere reconvențională prin care să fi cerut instanței constatarea dreptului sau de superficie asupra terenului. În lipsa cererii reconvenționale, nu se putea antama această problemă nici măcar în fața primei instanțe și cu atât mai mult în cadrul apelului. Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deși pârâta nu a solicitat constatarea unui drept de superficie instanța l-a analizat din oficiu, fără a fi învestită cu un astfel de capăt de cerere. Prin analizarea superficiei, instanța nu a făcut altceva decât să încalce prevederile art. 294 C. proc.

civ. Motivând hotărârea pe existența unui drept de superficie, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sub aspectul încălcării principiilor disponibilității, contradictorialității și a dreptului la apărare. Prin antamarea acestui „drept de superficie” atâta vreme cât pârâta nu a înțeles să îl invoce, instanța de apel a încălcat flagrant principiul disponibilității, unul din principiile fundamentale ale procedurii civile. Întrucât superficia a fost analizată pentru prima dată de instanța de apel în cuprinsul considerentelor, fără a fi pusă în prealabil în discuția părților, apare ca evidentă încălcarea principiului contradictorialității.

Dreptul la apărare în speță a fost încălcat, deoarece pe parcursul judecării apelului, nu s-a făcut vorbire (nici de către părți și nici de către instanță) despre existenta unui drept de superficie și de consecințele pe care le produce acesta în privința acțiunii subscrisei. Or, neinvocându-se un drept de superficie, reclamantul a fost pus in imposibilitate de a se apară cu privire la acest aspect. În situația în care se va considera de instanța de recurs că problema dreptului de superficie putea face obiectul analizei instanței de apel, a solicitat ca aceasta să aibă în vedere următoarele aspecte: În motivarea deciziei recurate se arată că, la data adjudecării dreptului de proprietate asupra terenului de către SC T. SRL, manifestarea exterioară a dreptului de proprietate asupra construcțiilor se realiza și prin acte materiale de folosință cu privire la terenul aferent construcțiilor și cel necesar pentru ca exploatării acestora.

Aceasta aparență a unui drept de folosință duce instanța de apel la concluzia ca pârâta avea un drept de superficie asupra întregului teren în litigiu. Or, faptul că la data adjudecării terenului, pârâtele (proprietare ale construcției) foloseau și terenul pe care acestea erau amplasate, nu este de natură să ducă la concluzia că dețineau un drept de superficie asupra lui, instanța realizând o confuzie între manifestarea exterioară a unui drept - posesia ca stare de fapt și existenta dreptului însuși. Aceasta deoarece, pârâta dobândise de la autoarea sa, numai dreptul de proprietate asupra construcțiilor aflate pe teren, fără ca odată cu acesta să fie transmis și dreptul de folosință asupra terenului pe care aceste construcții erau amplasate.

În mod eronat a reținut instanța în sarcina cumpărătorului terenului un risc de evicțiune, deoarece, chiar și în ipoteza în care proprietarul construcțiilor ar fi obținut un drept de superficie, acesta nu se putea întinde pe întreaga suprafața de teren, întrucât terenul era ocupat de construcții numai parțial, în proporție de aproximativ 15%. În plus, în ipoteza instituirii superficiei în favoarea proprietarului construcției, patrimoniul proprietarul terenului nu se diminuează, deoarece acesta nu pierde însuși dreptul de proprietate ci doar atributele posesiei și folosinței, iar pentru aceasta cedare forțată are dreptul de a fi despăgubit. Posibilitatea dobândirii dreptului de superficie pe temeiul aparenței în drept, așa cum ar rezulta din decizia pronunțată în apel, a fost negată de C.E.D.O.

În cauza Bock și Palade (Hotărârea din 15 februarie 2007) Curtea a constatat că stabilirea printr-o hotărâre judecătorească a unui drept de folosință asupra terenului proprietatea unui terț are semnificația unei ingerințe, legate de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea a reținut că în speța pe care a analizat-o, fosta Curte Supremă de Justiție, constatând, contrar chiar practicii judiciare constante, nașterea dreptului de superficie în virtutea unei „situații de fapt care nu este dorită sau cunoscută de cei interesați” și care permite să se dea efect „aparenței de drept”, care nu se încadrează în niciuna din cauzele care pot da naștere unui drept de superficie a pronunțat o hotărâre prin care s-a adus atingere dreptului de proprietate întrucât ingerința „nu este prevăzută de lege” în sensul art. 1 din Protocolul adițional.

Instanța de apel nu avea toate elementele necesare pentru a putea constata întinderea (suprafața ce constituia dreptul de superficie) și contravaloarea acesteia. Elementele indicate mai sus puteau fi stabilite numai în urma efectuării unor expertize de specialitate. Pe de altă parte, ulterior stabilirii întinderii dreptului de superficie, era necesar să se stabilească, pe baza de expertiză, și contravaloarea acesteia, suma de bani pe care proprietarul terenului ar fi trebuit să o primească pentru lipsa de folosință a terenului, caracterul gratuit al superficiei neputându-se prezuma. Prin urmare, obligației reclamantei de a respecta dreptul de proprietate asup ra construcțiilor și dreptul de folosință asupra terenului aferent construcției și cel necesar bunei utilizări al acesteia al paratei, îi corespunde obligația corelativă a celei din urmă de a plăti proprietarului imobilului o indemnizație corespunzătoare lipsei de folosință.

În pofida acestei evidențe, din soluția pronunțată de instanța de apel rezultă că aceasta ar beneficia de un drept de folosință gratuit asupra terenului. Or, în lipsa convenții exprese în acest sens, în actul prin care s-a transmis proprietatea, caracterul gratuit al superficiei nu se poate prezuma întrucât s-ar produce o îmbogățire fără justă cauză a superficiarului. Prin decizia nr. 5979 din 4 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T. SRL Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 190 din 14 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., respectiv absența motivelor care au condus la adoptarea soluției ori existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta - reclamantă nu a formulat în concret nicio critică de natura celor care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează. Faptul că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii că „aparența amplificată a unei superficii care greva o parte însemnată a terenului adjudecat ulterior de reclamantă putea naște necesare îndoieli cu privire la aptitudinea titlului înstrăinătorului de a transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate”, nu poate conduce la modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât obligația motivării hotărârii se raportează la motivele de apel. Or, din acest punct de vedere, hotărârea este pe deplin motivată în drept și în fapt, critica formulată sub acest aspect nefiind fondată. Critica de nelegalitate susținută de recurenta - pârâtă pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă în concret la faptul că, instanța de apel, motivând hotărârea pe existența unui drept de superficie, a încălcat principiul disponibilității, contradictorialității și a dreptului la apărare, este, de asemenea, nefondată. Prin sentința civilă nr. 881 din 7 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de recurenta - reclamantă, fiind obligate pârâtele - intimate să plătească recurentei suma de 7.137 euro/lunar cu titlu de despăgubiri, începând cu data de 12 ianuarie 2009 și până la data pronunțării sentinței.

Referitor la primul capăt de cerere privitor la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate, posesie și folosință terenul în litigiu, prima instanță l-a apreciat ca fiind nefondat. A admis capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului. Împotriva acestei sentințe reclamanta nu a formulat apel. Din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit că este o victimă în sensul definit de art. 998 - 999 C. civ. și nu a probat că pârâtele ar fi săvârșit un delict sau cvasidelict care să atragă obligarea pârâților la plata despăgubirilor solicitate. Pentru argumentele expuse, s-a apreciat că criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, recursul acesteia fiind respins, ca atare.

Împotriva deciziei nr. 5979 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, reclamanta SC T. SRL Baia Mare a formulat contestație în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. teza a II-a. Contestatoarea SC T. SRL Baia Mare a susținut că prin decizia menționată nu au fost analizate motivele de recurs pe care le-a formulat. A arătat că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost respins cu motivarea că nu au fost formulate în concret critici de natura celor care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează. Cel de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. a fost respins, de asemenea, ca nefondat, instanța de recurs reținând că reclamanta nu a dovedit că este o victimă în sensul definit de art. 998 - 999 C. civ. și nu a probat ca pârâtele ar fi săvârșit un delict sau cvasidelict care să atragă obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor solicitate. Contestatoarea a susținut că deși instanța de recurs era obligată să le analizeze și să arate argumentele pentru care a considerat că sunt nefondate criticile sale, astfel de argumente nu există în cuprinsul deciziei. Contestatoarea a susținut că, deși a arătat motivele pentru care decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj este nelegală și a indicat care au fost textele de lege încălcate, instanța de recurs nu a analizat în nici un fel și nu a arătat care ar fi considerentele pentru care textele de lege nu au fost încălcate.

A mai arătat că instanța de recurs, prin decizia pronunțată, nu a combătut în nici un fel susținerile din recurs în sensul că nu a existat o cerere formulată de către pârâtă privind constituirea unui drept de superficie în fața instanței de fond și că inexistența unei astfel de cereri din partea pârâtei a condus la încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. și art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și, de asemenea, nu a argumentat de ce aceste dispoziții procedurale nu au fost încălcate de instanța de apel, ca de altfel și principiul disponibilității, contradictorialității și dreptului la apărare și dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Instanța de recurs nu a argumentat de ce dreptul de superficie s-ar putea deduce dintr-o simpla stare de fapt așa cum a reținut instanța de apel, a cărei decizie a menținut-o, deși prin motivele de recurs s-au formulat critici cu privire la modul de constituire a dreptului de superficie și s-a invocat că dobândirea acestuia pe temeiul aparenței de drept este contrară jurisprudenței C.E.D.O. Contestatoarea a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. prin faptul ca instanța de recurs a omis să analizeze motivele de recurs, deși art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de proba ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa fi examinat totuși in mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Obligația judecătorului este de a examina toate motivele de recurs și de a se pronunța în fapt și în drept, soluția fiind luată în baza intimei sale convingeri. Simplul fapt că instanța de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speță de către instanțele inferioare, respectiv Tribunalul Maramureș și Curtea de Apel Cluj și argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat, nu poate să o scutească de obligația de a examina problemele ridicate în recurs de către recurentă.

Pentru motivele expuse, contestatoarea SC T. SRL Baia Mare a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei nr. 5979 din 04 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și acordarea unui termen pentru rejudecarea recursului. La termenul din 10 aprilie 2013, când au avut loc dezbaterile asupra contestației în anulare, intimatele SC P. SRL Baia Mare și SC P.T. SRL Baia Mare, prin apărător, au invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare întemeiate în drept pe art. 318 C. proc. civ. Deoarece instanța de recurs a cercetat motivele invocate de reclamantă prin recursul declarat în cauză și s-a pronunțat asupra lor, chiar dacă soluția dată nu a fost favorabilă recurentei-reclamante.

Pe fond s-a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată. Excepția inadmisibilității contestației în anulare, astfel cum a fost motivată de intimate, se constituie ca o apărare de fond. Contestația în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed. Potrivit prevederilor art. 318 C. proc.

civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.” Arătând că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța „ a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare” , textul are în vedere acele situații în care partea, prin recursul declarat , fie sub forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte dintre acestea.

În atare situație, partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată. Contestația în anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunțate de o instanță de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție unele motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs. În speță, prin cererea de recurs reclamanta a invocat în drept motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora a susținut că hotărârea instanței de apel ar cuprinde motive străine de natura pricinii, în contextul în care prin motivele de apel nu a fost invocat vreun drept de superficie asupra terenului și că instanța de apel, motivând hotărârea pe existența unui drept de superficie, a încălcat principiul disponibilității, contradictorialității și a dreptului la apărare. Prin considerentele deciziei așa cum au fost redate, instanța de recurs a analizat toate motivele invocate de reclamantă. Astfel, referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte a statuat că este nefondat deoarece faptul că instanța de apel a reținut, în considerentele hotărârii, că „aparența amplificată a unei superficii care greva o parte însemnată a terenului adjudecat ulterior de reclamantă putea naște necesare îndoieli cu privire la aptitudinea titlului înstrăinătorului de a transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate”, nu poate conduce la modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât obligația motivării hotărârii se raportează la motivele de apel. Instanța de recurs a constatat că nici critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

care vizau faptul că instanța de apel, motivând hotărârea pe existența unui drept de superficie, a încălcat principiul disponibilității, contradictorialității și a dreptului la apărare nu este fondată câtă vreme reclamanta nu a formulat apel împotriva sentinței tribunalului prin care s-a respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate, posesie și folosință terenul în litigiu, admițând numai capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului. S-a reținut de către instanța de recurs că hotărârea instanței de apel este motivată în fapt și în drept, reclamanta nefăcând dovada că este o victimă în sensul definit de art. 998 - 999 C. civ.

și că pârâtele ar fi săvârșit un delict sau cvasidelict care să atragă obligarea pârâților la plata despăgubirilor solicitate. Așa fiind, nu se poate imputa instanței de recurs omisiunea de cercetare a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., astfel cum susține contestatoarea deoarece, în analiza motivelor de recurs, instanța de control judiciar extraordinar nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părții, într-o examinare exhaustivă, ci poate cerceta motivele de recurs printr-o interpretare de principiu, unitară, așa cum s-a procedat în speță, din analiza amănunțită a criticilor formulate de recurenta-reclamantă, strâns legate de deslușirea corectă a raportului juridic dedus judecății, reținându-se criteriile obiective pe baza cărora instanța de recurs a pronunțat soluția.

În realitate, contestatoarea este nemulțumită de modul cum a fost soluționat recursul, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de revizuire reglementat de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC T. SRL împotriva deciziei nr. 5979 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 198/100/2009. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2013.