ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2085/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2085/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 881 din 7 martie 2011 pronunțată

în Dosarul nr. 198/100/2009 al Tribunalului Maramureș s-a admis în parte

acțiunea precizată promovată de reclamanta SC T. SRL, în contradictoriu cu

pârâtele SC P. SRL și SC P.T. SRL, și în consecință, au fost obligate pârâtele

să plătească reclamantei suma de 7.137 euro/lună cu titlu de despăgubiri,

începând cu data de 12 ianuarie 2009 și până la data pronunțării hotărârii.

Pentru a dispune în acest

sens, tribunalul a reținut următoarele:

Prin procesul verbal de

vânzare încheiat la data de 06 octombrie 2008 cu ocazia vânzării prin licitație

publică a terenului situat în Baia Mare, B-dul B., în suprafață de 4758 mp, înscris

în CF C1. Baia Mare, nr. topo T1., T2., T3. și T4. proprietatea debitoarei insolvente

SC R. SA Baia Mare, reclamanta din prezenta cauză a fost declarată adjudecatară

a acestui teren. În baza acestui proces-verbal a fost încheiat la data de 05

octombrie 2008 actul de adjudecare în cuprinsul acestuia consemnându-se că, adjudecatarul

face dovada achitării prețului de adjudecare în cuantum de 254.255,4 euro echivalent

a 984.476,90 RON, la cursul valutar din data licitației din 06 octombrie 2008, respectiv

1 euro = 3,872 RON astfel, suma de 100.000 RON, cu OP nr. O1. din 06 octombrie 2008

și suma de 884.476,90 RON cu OP nr. O2. din 04 noiembrie 2008. S-a menționat faptul

că actul de adjudecare constituie titlu de proprietate, însoțit de procesul verbal

de licitație încheiat conform art. 120 alin. (2) din Legea privind procedura insolvenței,

în condițiile art. 515 și 516 C. proc. civ., în caz contrar constituind titlu executoriu.

În procesul verbal de

vânzare s-a consemnat faptul că terenul scos la vânzare este ocupat parțial de construcții

dobândite de terți prin divizarea debitoarei SC R. SA, acest aspect fiind confirmat

și de expertul tehnic judiciar A.A. Astfel, în cuprinsul expertizei tehnice judiciare

întocmită în prezenta cauză este consemnat faptul că, proprietarul tabular al clădirilor

înscrise în CF, respectiv baracă metalică cu suprafața construită de 288,29 mp,

clădire atelier cu suprafața construită de 336,08 mp și clădire birouri cu suprafața

de 72,81 mp este SC P. SRL, cu titlu de drept divizare, dobândit prin convenție

în cotă de 1/1.

Expertul a susținut faptul

că toate construcțiile au fundație sau sunt încastrate în beton, respectiv toate

construcțiile au caracter definitiv.

Din punct de vedere cadastral

terenul este înscris în CF C2. Baia Mare proprietarul tabular al terenului fiind

SC T. SRL Baia Mare.

Între SC P. SA (în prezent

SC P. SRL prin schimbarea formei juridice) și pârâta SC P.T. SRL a fost încheiat

la data de 01 octombrie 2001 un contract de asociere în participațiune pentru o

perioadă de 25 de ani, începând cu data de 01 octombrie 2001, asociatul SC P.

SA participând la asociere cu imobilele situate în Baia Mare, B-dul B., înscrise

CF C1. Baia Mare), sub numele topografice T1., T2., T3., T4.

Prin interogatoriul luat

pârâtei SC P. SRL, aflat la dosar, s-a confirmat faptul că terenul și clădirile

situate pe acesta sunt folosite de ambele societăți pârâte.

Referitor la primul capăt

de cerere privitor la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate,

posesie și folosință terenul, s-a reținut faptul că, pe de o parte pe acest teren

sunt amplasate construcțiile proprietatea pârâtei SC P. SRL dobândite cu titlu legal,

acestea au fundație sau sunt încastrate în beton având astfel caracter definitiv,

iar pe de altă parte la data dobândirii terenului de către reclamantă prin adjudecare

(05 octombrie 2008) aceasta cunoștea situația și caracterul acestor construcții

acceptând această situație.

În ceea ce privește cel

de-al doilea capăt de cerere referitor la obligarea pârâtelor de a plăti reclamantei

despăgubiri începând cu data de 05 octombrie 2008 (data adjudecării) și până la

eliberarea efectivă și predarea terenului către reclamantă, s-a reținut că acesta

va fi admis numai în parte respectiv pentru perioada 12 ianuarie 2009 (data promovării

acțiunii) și până la data pronunțării prezentei sentințe în condițiile în care,

pe de o parte, în prezenta cauză obligația de plată a despăgubirilor datorate pentru

lipsa de folosință a terenului este scadentă numai de la data punerii în întârziere

a pârâtei ca efect al înregistrării acțiunii, iar pe de altă parte, în prezent,

eliberarea terenului nu este posibilă pentru motivele expuse anterior.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a terenului au fost avute în vedere

concluziile expertizei întocmite de expert tehnic judiciar, prin raportare la valoarea

de piață a unui mp de teren închiriat în zona respectivă, lipsa de folosință fiind

astfel de 1,5 euro/mp, iar raportat la întreaga suprafață de 4758 mp.

Pentru considerentele

sus menționate în baza dispozițiilor art. 480, 481 și 998 C. civ., acțiunea a fost

admisă în parte.

Prin decizia civilă

nr. 190 din 14 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal a admis apelul declarat de pârâtele împotriva sentinței

nr. 881 din 7 martie 2011, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins

cererea privind obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor. A menținut restul dispozițiilor.

A obligat pe reclamanta SC T. SRL să plătească pârâtei SC P.T. SRL cheltuieli de

judecată în sumă de 35.008,15 RON.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta a promovat

o acțiune reală imobiliară din care a înțeles să valorifice și să exercite un drept

real purtând asupra unui imobil teren. Ea a pretins ca pârâtele să îi predea terenul

afectat de construcțiile cu caracter definitiv care se află însă în proprietatea

pârâtei SC P. SRL.

Acțiunea a îmbrăcat forma

unei acțiuni petitorii prin care s-a solicitat instanței să stabilească în mod direct

că reclamantul este titularul dreptului real de proprietate asupra terenului pe

care se află edificate construcțiile aflate în proprietatea pârâtei SC P. SRL.

Dezlegarea raportului

juridic litigios depinde de lămurirea în prealabil a două chestiuni: (1) dacă reclamanta

se bucură de toate prerogativele dreptului de proprietate despre care pretinde că

l-a dobândit în urma unui proces de adjudecare și (2) dacă prin conduita sa, proprietarul

construcției edificate pe acest teren încalcă dreptul subiectiv de proprietate al

reclamantei cauzându-i un prejudiciu material.

Referitor la prima chestiune

instanța de apel a reținut că reclamanta a dobândit cu ocazia vânzării prin licitație

publică terenul situat administrativ în Baia Mare, B-dul B.

Terenul scos la vânzare

era însă ocupat parțial de construcții cu caracter definitiv aflate în patrimoniul

altor subiecte de drept. Prin urmare, reclamanta cunoștea la data dobândirii acestui

teren problemele referitoare la conținutul juridic și limitele exercitării dreptului

de proprietate. Ea avea reprezentarea clară a faptului că atributul folosinței (ius

utendi și ius pruendi) terenului afectat de construcții revine altor persoane. La

data adjudecării acestei construcții erau încorporate în teren resorturile prezumției

de proprietate întemeiată pe relația dintre bunul accesoriu (construcție) și bunul

principal (teren) fiind în mod incontestabil înlăturate. Limitele materiale ale

exercitării dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu erau în acest context

clar trasate, proprietarul terenului neputând exercita atributele folosinței cu

privire la terenul aferent construcțiilor.

Referitor la cea de-a

doua chestiune, instanța de apel a reținut că delictul și cvasidelictul sunt întotdeauna

conduite umane prin care se cauzează altei persoane un prejudiciu. Conduitele ilicite

în planul răspunderii civile se obiectivează în acțiuni sau inacțiuni prin care

se încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale altor persoane.

Or, față de împrejurarea

că reclamanta cunoștea care sunt limitele exercitării dreptului de proprietate asupra

terenului în litigiu, nu se poate reține că, prin conduita sa, pârâtele ar încălca

dreptul subiectiv de care reclamanta se prevalează. Comportamentul concret al pârâtelor

nu s-a schimbat, după data la care reclamanta a adjudecat terenul în litigiu. În

concret, situația a rămas aceeași. Și înainte de vânzarea terenului construcțiile

existau și erau utilizate de către pârâte. Prin urmare, pârâtele nu pot fi acuzate

de comiterea unui delict sau a unui cvasidelict care să justifice angajarea răspunderii

lor civile delictuale și implicit repararea prejudiciului pretins de reclamantă.

La data adjudecării dreptului

de proprietate al SC T. SRL asupra terenului în litigiu manifestarea exterioară

a dreptului de proprietate al SC P. SRL asupra construcției se realiza și prin acte

materiale de folosință cu privire la terenul aferent construcțiilor și cel necesar

pentru ca exploatarea construcțiilor să se realizeze în condiții de normalitate.

Obiectivarea drepturilor

reale este tocmai posesia ca stare de fapt. Prin urmare actele materiale și actele

juridice în care se obiectiva la acel moment dreptul subiectiv invocat de proprietara

construcției edificate pe terenul în litigiu constituiau componente materiale ale

aparenței unei superficii. Reclamanta avea repere care să permiteau nașterea unei

prezumții puternice că între dreptul pe care tindea să-l dobândească și aparența

sa în sens restrâns nu există o suprapunere reală. Pe baza obiectivării dreptului

de proprietate asupra construcțiilor în acte materiale de stăpânire și asupra terenului

în litigiu, exista la acea dată nu doar o aparență simplă și care ar fi putut fi

ușor înlăturată prin evidențierea nonidentității dintre entitatea care a creat-o

(SC P. SRL) și adevăratul titular al dreptului (persoana juridică de la care SC

T. SRL a dobândit terenul în litigiu), ci o aparență amplificată la nivelul unei

anumite comunități și consolidată prin puterea ei de a induce în eroare, cu consecința

sporirii dificultății de a afla adevărul.

Aparența amplificată a

unei superficii care greva o parte însemnată a terenului adjudecat ulterior de reclamantă

putea naște serioase îndoieli cu privire la aptitudinea titlului înstrăinătorului

de a transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate.

În consecință riscul evicțiunii

pentru un dobânditor diligent și prudent era facil de sesizat. În calitate de proprietară

a construcțiilor edificate pe teren SC P. SRL și cel puțin la nivel aparent al unui

dezmembrământ al dreptului de proprietate putea oricând „pretinde” să nu i se nesocotească

dreptul de folosință asupra terenului pe care se află edificate aceste construcții,

precum și asupra terenului necesar pentru ca exploatarea construcțiilor să se realizeze

în condiții de normalitate.

Nu în cele din urmă, reclamantei

îi revine obligația generală și negativă de a nu aduce atingere dreptului de proprietate

al SC P. SRL asupra construcțiilor edificate pe terenul în litigiu și care s-a constituit

anterior titlului de care cea dintâi se prevalează.

Prin urmare, pârâta SC

P. SRL își poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor

construcții (care implică și dreptul de folosință asupra terenului pe care se află

edificate aceste construcții, precum și asupra terenului necesar pentru ca exploatarea

construcțiilor să se realizeze în condiții de normalitate), în mod direct și nemijlocit,

fără concursul altei persoane, drepturile constituite în favoarea sa având deplină

legitimitate și fiind în aceste condiții opozabile reclamantei.

Analiza subiectivă și

obiectivă a comportamentului concret al pârâtelor ținând cont de condițiile concrete

ale speței, a condus instanța de apel la concluzia că prin conduita lor, pârâtele

nu încalcă vreun drept subiectiv sau vreun interes legitim al reclamantei.

Nefiind întrunite condițiile

angajării răspunderii civile delictuale, tribunalul nu putea obliga pârâtele la

plata unor despăgubiri, contradicția dintre elementele ce alcătuiesc silogismul

judiciar al primei instanțe fiind evidentă.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta.

Recurenta-reclamantă a

susținut că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica din apel a vizat

nerespectarea de către prima instanță a unui pretins drept de proprietate al pârâtei

SC P.T. SRL precum și încălcarea dispozițiilor din materia privatizării, nefiind

invocată existența unui drept de superficie asupra terenului aflat în proprietatea

reclamantei.

Pentru a se putea opune

dreptul de superficie, era necesar ca pârâta să fi făcut cerere reconvențională

prin care să fi cerut instanței constatarea dreptului sau de superficie asupra terenului.

În lipsa cererii reconvenționale, nu se putea antama această problemă nici măcar

în fața primei instanțe și cu atât mai mult în cadrul apelului.

Hotărârea este lipsită

de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deși pârâta nu a solicitat constatarea

unui drept de superficie instanța l-a analizat din oficiu, fără a fi învestită cu

un astfel de capăt de cerere. Prin analizarea superficiei, instanța nu a făcut altceva

decât să încalce prevederile art. 294 C. proc. civ.

Motivând hotărârea pe

existența unui drept de superficie, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea

dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sub aspectul încălcării

principiilor disponibilității, contradictorialității și a dreptului la apărare.

Prin antamarea acestui

„drept de superficie” atâta vreme cât pârâta nu a înțeles să îl invoce, instanța

de apel a încălcat flagrant principiul disponibilității, unul din principiile fundamentale

ale procedurii civile.

Întrucât superficia a

fost analizată pentru prima dată de instanța de apel în cuprinsul considerentelor,

fără a fi pusă în prealabil în discuția părților, apare ca evidentă încălcarea principiului

contradictorialității.

Dreptul la apărare

în speță a fost încălcat,

deoarece pe parcursul judecării apelului, nu s-a făcut vorbire (nici de către părți

și nici de către instanță) despre existenta unui drept de superficie și de consecințele

pe care le produce acesta în privința acțiunii subscrisei. Or, neinvocându-se un

drept de superficie, reclamantul a fost pus in imposibilitate de a se apară cu privire

la acest aspect.

În situația în care se

va considera de instanța de recurs că problema dreptului de superficie putea face

obiectul analizei instanței de apel, a solicitat ca aceasta să aibă în vedere următoarele

aspecte:

În motivarea deciziei

recurate se arată că, la data adjudecării dreptului de proprietate asupra terenului

de către SC T. SRL, manifestarea exterioară a dreptului de proprietate asupra construcțiilor

se realiza și prin acte materiale de folosință cu privire la terenul aferent construcțiilor

și cel necesar pentru ca exploatării acestora. Aceasta aparență a unui drept de

folosință duce instanța de apel la concluzia ca pârâta avea un drept de superficie

asupra întregului teren în litigiu.

Or, faptul că la data

adjudecării terenului, pârâtele (proprietare ale construcției) foloseau și terenul

pe care acestea erau amplasate, nu este de natură să ducă la concluzia că dețineau

un drept de superficie asupra lui, instanța realizând o confuzie între manifestarea

exterioară a unui drept - posesia ca stare de fapt și existenta dreptului însuși.

Aceasta deoarece, pârâta

dobândise de la autoarea sa, numai dreptul de proprietate asupra construcțiilor

aflate pe teren, fără ca odată cu acesta să fie transmis și dreptul de folosință

asupra terenului pe care aceste construcții erau amplasate.

În mod eronat a reținut

instanța în sarcina cumpărătorului terenului un risc de evicțiune, deoarece, chiar

și în ipoteza în care proprietarul construcțiilor ar fi obținut un drept de superficie,

acesta nu se putea întinde pe întreaga suprafața de teren, întrucât terenul era

ocupat de construcții numai parțial, în proporție de aproximativ 15%.

În plus, în ipoteza instituirii

superficiei în favoarea proprietarului construcției, patrimoniul proprietarul terenului

nu se diminuează, deoarece acesta nu pierde însuși dreptul de proprietate ci doar

atributele posesiei și folosinței, iar pentru aceasta cedare forțată are dreptul

de a fi despăgubit.

Posibilitatea dobândirii

dreptului de superficie pe temeiul aparenței în drept, așa cum ar rezulta din decizia

pronunțată în apel, a fost negată de C.E.D.O.

În

cauza Bock și Palade (Hotărârea

din 15 februarie 2007) Curtea a constatat că stabilirea printr-o hotărâre judecătorească

a unui drept de folosință asupra terenului proprietatea unui terț are semnificația

unei ingerințe, legate de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție.

Curtea a reținut că în

speța pe care a analizat-o, fosta Curte Supremă de Justiție, constatând, contrar

chiar practicii judiciare constante, nașterea dreptului de superficie în virtutea

unei „situații de fapt care nu este dorită sau cunoscută de cei interesați” și care

permite să se dea efect „aparenței de drept”, care nu se încadrează în niciuna din

cauzele care pot da naștere unui drept de superficie a pronunțat o hotărâre prin

care s-a adus atingere dreptului de proprietate întrucât ingerința „nu este prevăzută

de lege” în sensul art. 1 din Protocolul adițional.

Instanța de apel nu avea

toate elementele necesare pentru a putea constata întinderea (suprafața ce constituia

dreptul de superficie) și contravaloarea acesteia.

Elementele indicate mai

sus puteau fi stabilite numai în urma efectuării unor expertize de specialitate.

Pe de altă parte, ulterior

stabilirii întinderii dreptului de superficie, era necesar să se stabilească, pe

baza de expertiză, și contravaloarea acesteia, suma de bani pe care proprietarul

terenului ar fi trebuit să o primească pentru lipsa de folosință a terenului, caracterul

gratuit al superficiei neputându-se prezuma.

Prin urmare, obligației

reclamantei de a respecta dreptul de proprietate asup

ra construcțiilor și dreptul

de folosință asupra terenului aferent construcției și cel necesar bunei utilizări

al acesteia al paratei, îi corespunde obligația corelativă a celei din urmă de a

plăti proprietarului imobilului o indemnizație corespunzătoare lipsei de folosință.

În pofida acestei evidențe,

din soluția pronunțată de instanța de apel rezultă că aceasta ar beneficia de un

drept de folosință gratuit asupra terenului. Or, în lipsa convenții exprese în acest

sens, în actul prin care s-a transmis proprietatea, caracterul gratuit al superficiei

nu se poate prezuma întrucât s-ar produce o îmbogățire fără justă cauză a superficiarului.

Prin decizia nr. 5979

din 4 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T. SRL Baia Mare împotriva deciziei

civile nr. 190 din 14 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă

de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv absența motivelor

care au condus la adoptarea soluției ori existența unor motive contradictorii ori

străine de natura pricinii, recurenta - reclamantă nu a formulat în concret nicio

critică de natura celor care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează.

Faptul că instanța de

apel a reținut în considerentele hotărârii că „aparența amplificată a unei superficii

care greva o parte însemnată a terenului adjudecat ulterior de reclamantă putea

naște necesare îndoieli cu privire la aptitudinea titlului înstrăinătorului de a

transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate”, nu poate conduce

la modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât obligația

motivării hotărârii se raportează la motivele de apel. Or, din acest punct de vedere,

hotărârea este pe deplin motivată în drept și în fapt, critica formulată sub acest

aspect nefiind fondată.

Critica de nelegalitate

susținută de recurenta - pârâtă pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. care se referă în concret la faptul că, instanța de apel, motivând hotărârea

pe existența unui drept de superficie, a încălcat principiul disponibilității, contradictorialității

și a dreptului la apărare, este, de asemenea, nefondată.

Prin sentința civilă

nr. 881 din 7 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată

de recurenta - reclamantă, fiind obligate pârâtele - intimate să plătească recurentei

suma de 7.137 euro/lunar cu titlu de despăgubiri, începând cu data de 12 ianuarie

2009 și până la data pronunțării sentinței.

Referitor la primul capăt

de cerere privitor la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate,

posesie și folosință terenul în litigiu, prima instanță l-a apreciat ca fiind nefondat.

A admis capătul de cerere

privind obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință

a terenului.

Împotriva acestei sentințe

reclamanta nu a formulat apel.

Din considerentele deciziei

rezultă că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit că este o victimă

în sensul definit de art. 998 - 999 C. civ. și nu a probat că pârâtele ar fi săvârșit

un delict sau cvasidelict care să atragă obligarea pârâților la plata despăgubirilor

solicitate.

Pentru argumentele expuse,

s-a apreciat că criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, recursul acesteia

fiind respins, ca atare.

Împotriva deciziei

nr. 5979 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

reclamanta SC T. SRL Baia Mare a formulat contestație în anulare, întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. teza a II-a.

Contestatoarea SC T.

SRL Baia Mare a susținut că prin decizia menționată nu au fost analizate motivele

de recurs pe care le-a formulat.

A arătat că motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost respins cu

motivarea că nu au fost formulate în concret critici de natura celor care să se

circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează.

Cel de al doilea motiv

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost respins,

de asemenea, ca nefondat, instanța de recurs reținând că reclamanta nu a dovedit

că este o victimă în sensul definit de art. 998 - 999 C. civ. și nu a probat ca

pârâtele ar fi săvârșit un delict sau cvasidelict care să atragă obligarea pârâtelor

la plata despăgubirilor solicitate.

Contestatoarea a susținut

că deși instanța de recurs era obligată să le analizeze și să arate argumentele

pentru care a considerat că sunt nefondate criticile sale, astfel de argumente nu

există în cuprinsul deciziei.

Contestatoarea a susținut

că, deși a arătat motivele pentru care decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj

este nelegală și a indicat care au fost textele de lege încălcate, instanța de recurs

nu a analizat în nici un fel și nu a arătat care ar fi considerentele pentru care

textele de lege nu au fost încălcate.

A mai arătat că instanța

de recurs, prin decizia pronunțată, nu a combătut în nici un fel susținerile din

recurs în sensul că nu a existat o cerere formulată de către pârâtă privind constituirea

unui drept de superficie în fața instanței de fond și că inexistența unei astfel

de cereri din partea pârâtei a condus la încălcarea dispozițiilor art. 294 C.

proc. civ. și art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și, de asemenea, nu a argumentat

de ce aceste dispoziții procedurale nu au fost încălcate de instanța de apel, ca

de altfel și principiul disponibilității, contradictorialității și dreptului la

apărare și dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Instanța de recurs nu

a argumentat de ce dreptul de superficie s-ar putea deduce dintr-o simpla stare

de fapt așa cum a reținut instanța de apel, a cărei decizie a menținut-o, deși prin

motivele de recurs s-au formulat critici cu privire la modul de constituire a dreptului

de superficie și s-a invocat că dobândirea acestuia pe temeiul aparenței de drept

este contrară jurisprudenței C.E.D.O.

Contestatoarea a susținut

că au fost încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. prin faptul ca instanța

de recurs a omis să analizeze motivele de recurs, deși art. 6 implică mai ales în

sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor

și al elementelor de proba ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Conform jurisprudenței

C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a

motivat decât pe scurt hotărârea sa fi examinat totuși in mod real problemele esențiale

care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe

inferioare.

Obligația judecătorului

este de a examina toate motivele de recurs și de a se pronunța în fapt și în drept,

soluția fiind luată în baza intimei sale convingeri.

Simplul fapt că instanța

de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speță de către instanțele inferioare,

respectiv Tribunalul Maramureș și Curtea de Apel Cluj și argumentele în baza cărora

acestea s-au întemeiat, nu poate să o scutească de obligația de a examina problemele

ridicate în recurs de către recurentă.

Pentru motivele expuse,

contestatoarea SC T. SRL Baia Mare a solicitat admiterea contestației în anulare,

anularea deciziei nr. 5979 din 04 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

și acordarea unui termen pentru rejudecarea recursului.

La termenul din 10

aprilie 2013, când au avut loc dezbaterile asupra contestației în anulare, intimatele

SC P. SRL Baia Mare și SC P.T. SRL Baia Mare, prin apărător, au invocat excepția

inadmisibilității contestației în anulare întemeiate în drept pe art. 318 C.

proc. civ. Deoarece instanța de recurs a cercetat motivele invocate de reclamantă

prin recursul declarat în cauză și s-a pronunțat asupra lor, chiar dacă soluția

dată nu a fost favorabilă recurentei-reclamante. Pe fond s-a solicitat respingerea

contestației în anulare, ca nefondată.

Excepția inadmisibilității

contestației în anulare, astfel cum a fost motivată de intimate, se constituie ca

o apărare de fond.

Contestația în anulare

va fi respinsă pentru considerentele care succed.

Potrivit prevederilor

art. 318 C. proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când

instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală

să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”

Arătând că hotărârea instanței

de recurs poate fi retractată când instanța „

a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele de modificare sau de casare”

, textul are în vedere acele situații în care

partea, prin recursul declarat

,

fie

sub forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai

multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte dintre acestea.

În atare situație, partea

este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină răspuns și la

motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de recurs a omis a

le examina prin decizia pronunțată.

Contestația în anulare

specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a unei decizii

irevocabile, pronunțate de o instanță de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate

formula contestație în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său,

respectiv pentru a repune în discuție unele motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate,

sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs.

În speță, prin cererea

de recurs reclamanta a invocat în drept motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut că hotărârea instanței de apel

ar cuprinde motive străine de natura pricinii, în contextul în care prin motivele

de apel nu a fost invocat vreun drept de superficie asupra terenului și că instanța

de apel, motivând hotărârea pe existența unui drept de superficie, a încălcat principiul

disponibilității, contradictorialității și a dreptului la apărare.

Prin considerentele deciziei

așa cum au fost redate, instanța de recurs a analizat toate motivele invocate de

reclamantă.

Astfel, referitor la motivul

de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte a statuat că este

nefondat deoarece faptul că instanța de apel a reținut, în considerentele hotărârii,

că „aparența amplificată a unei superficii care greva o parte însemnată a terenului

adjudecat ulterior de reclamantă putea naște necesare îndoieli cu privire la aptitudinea

titlului înstrăinătorului de a transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de

proprietate”, nu poate conduce la modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct.

7 C. proc. civ., întrucât obligația motivării hotărârii se raportează la motivele

de apel.

Instanța de recurs a constatat

că nici critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. care vizau faptul că instanța de apel, motivând hotărârea pe existența

unui drept de superficie, a încălcat principiul disponibilității, contradictorialității

și a dreptului la apărare nu este fondată câtă vreme reclamanta nu a formulat apel

împotriva sentinței tribunalului prin care s-a respins capătul de cerere privitor

la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate, posesie și

folosință terenul în litigiu, admițând numai capătul de cerere privind obligarea

pârâtelor la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului. S-a reținut

de către instanța de recurs că hotărârea instanței de apel este motivată în fapt

și în drept, reclamanta nefăcând dovada că este o victimă în sensul definit de

art. 998 - 999 C. civ. și că pârâtele ar fi săvârșit un delict sau cvasidelict care

să atragă obligarea pârâților la plata despăgubirilor solicitate.

Așa fiind, nu se poate

imputa instanței de recurs omisiunea de cercetare a motivelor de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., astfel cum susține contestatoarea deoarece,

în analiza motivelor de recurs, instanța de control judiciar extraordinar nu este

obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părții, într-o examinare exhaustivă,

ci poate cerceta motivele de recurs printr-o interpretare de principiu, unitară,

așa cum s-a procedat în speță, din analiza amănunțită a criticilor formulate de

recurenta-reclamantă, strâns legate de deslușirea corectă a raportului juridic dedus

judecății, reținându-se criteriile obiective pe baza cărora instanța de recurs a

pronunțat soluția.

În realitate, contestatoarea

este nemulțumită de modul cum a fost soluționat recursul, dar pe calea contestației

în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, contestația în

anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu este incident motivul de revizuire reglementat de art.

318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația

în anulare formulată de contestatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea

SC T. SRL împotriva deciziei nr. 5979 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 198/100/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2013.