ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 628/2017

Decizia nr. 628/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 859 din 23 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta SC A. SA și de reclamant B. împotriva sentinței civile nr. 4160 din 09 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În motivare, în raport de situația de fapt reținută, curtea de apel a considerat întemeiat, în parte, primul capăt de cerere, referitor la obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a întregii suprafețe de teren, chiar dacă pârâta a ocupat efectiv doar suprafața de aproximativ 32 mp, întrucât locui situării suprafeței ocupate limita efectiv dreptul reclamantului de folosință a întregii suprafețe de teren și nu doar a suprafeței de 37 mp.

Cât privește cuantumul acestor despăgubiri, curtea a considerat că, în raport de concluziile pertinente și concludente ale raportului de expertiză tehnică imobiliară, calcularea contravalorii lipsei de folosință pe baza evaluării potrivit standardelor de evaluare făcută de expert C. este corectă.

În lipsa unor informații certe referitoare ia valoarea chiriei pentru terenuri similare, expertul a determinat valoarea lipsei de folosință prin raportare la valoarea chiriei medii pentru perioada decembrie 2010-iuiie 2013.

Referitor la obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat, curtea a reținut că reclamantul și-a întemeiat în drept și acest capăt de cerere pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864, referitor ia răspunderea civilă delictuală.

Curtea a arătat că simpla prezentare a faptului ilicit săvârșit de pârâtă, respectiv ocuparea terenului și a urmărilor acestuia, imposibilitatea reclamantului de a edifica o construcție, nu sunt suficiente pentru a dispune obligarea pârâtei la piața sumei de 446.400 euro, din moment ce reclamantul nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert și nici a legăturii de cauzalitate între faptele ilicite invocate și eventualul prejudiciu.

În cauza de față, curtea a apreciat că în lipsa dovezilor care să ateste obținerea autorizației de construire a imobilului cu destinație de clinică specializată în medicina orientală și a fondurilor necesare și suficiente, pentru edificarea unei astfel de construcții, în contextul în care reclamantul a solicitat acordarea ajutorului public judiciar pe baza unor înscrisuri, potrivit cărora pe teritoriul României realizează venituri modice, caracterul incert și nesigur al prejudiciului este evident.

Cu privire la cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 19.808 euro, reprezentând contravaloarea proiectului de execuție a construcției care trebuia edificată, curtea a reținut, ca și tribunalul, că începerea lucrărilor era condiționată de obținerea de către reclamant a autorizației de construire. Așadar, simplul fapt ai încheierii unui contract având ca obiect un proiect de execuție, chiar dacă valoarea acestuia a fost achitată nu poate constitui temei al răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Cât privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 euro, ca urmare a atingerii adusă credibilității în mediul de afaceri, curtea de apel a reținut inexistența unui minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ale reclamantului au fost afectate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC A. SA.

Prin memoriul de recurs, pârâta a invocat ca temei de drept art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A susținut că din probele depuse în dosar reiese că reclamantul a folosit terenul în cauză, în perioada pentru care solicită despăgubiri, sub formă de parcare pentru autoturisme.

La termenul de judecată la care instanța de apel a rămas în pronunțare, pârâta a depus note scrise, în cuprinsul cărora a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, care, în perioada de referință între anii 2010 - 12 iulie 2013 nu deținea dreptul de folosință al terenului. A susținut că instanța de apel a soluționat apelul fără a se pronunța pe respectiva excepție.

Pârâta a mai criticat hotărârea recurată și pentru că ar fi nemotivată și nu ar îndeplini condițiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

A criticat și cuantumul prejudiciului acordat de instanța de judecată, pe motiv că a reclamantului i s-ar cuveni doar contravaloarea lipsei de folosință a suprafeței de teren efectiv ocupată de pârâtă.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte reține următoarele:

La data 25 aprilie 2017 instanța de apel a rămas în pronunțare asupra apelurilor declarate de reclamantul B. și de pârâta SC A. SA împotriva sentinței nr. 4160 din 09 iulie 2035 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, pronunțarea fiind amânată succesiv la data de 9 mai 2016 și fa data de 23 mai 2016.

Ulterior, înainte ca instanța de apel să se pronunțe asupra apelurilor declarate în cauză, pârâta a depus la data de 5 mai 2016 note scrise, în cuprinsul cărora a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Prin motivele de recurs, pârâta a susținut că în mod greșit instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției, întrucât soluționarea ei era o chestiune esențială în dezlegarea pricinii, pentru a se aprecia corect dacă reclamantul avea sau nu dreptul de a primi contravaloarea lipsei de folosință pentru întreg terenul.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată și împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului nu poate constitui motiv de casare.

Înalta Curte reamintește că se poate solicita casarea unei decizii, în condițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. atunci când s-a produs o vătămare părții, în sensul art. 175 C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului procedural respectiv.

În cauză, împrejurarea că instanța de apei nu s~ar fi pronunțat pe excepția invocată nu este o situație la care face referire art. 175 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, prin excepția invocată, pârâta punea în discuție, în realitate, împrejurarea că reclamantul ar avea sau nu dreptul de a primi contravaloarea lipsei de folosință pentru întreg terenul.

Înalta Curte apreciază că prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat chestiunea invocată și a stabilit că reclamantului i se cuvine contravaloarea lipsei de folosință a întregii suprafețe de teren, chiar dacă pârâta a ocupat efectiv doar suprafața de 37 mp.

În această situație, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere și a analizat toate argumentele aduse de pârâtă în sprijinul excepției formulate, așa încât nu există o vătămare în măsură să atragă casarea hotărârii pronunțate de curtea de apel.

Prin cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs, pârâta a susținut că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât considerentele respingerii apelului pârâtei sunt extrem de succinte.

Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. hotărârea trebuie să conțină „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, întrucât, pe de o parte, este indispensabil necesară pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară, iar pe de altă parte, constituie, pentru părțile litigante, o garanție împotriva arbitrariului, furnizându-le dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Înalta Curte constată că, în cauză, hotărârea instanței de apel este motivată cu respectarea prevederilor legale mai sus citate.

Astfel, prin intermediul motivelor de apel, atât reclamantul cât și pârâta au formulat critici cu privire la contravaloarea lipsei de folosință a terenului în cauză, pârâta susținând că suma acordată este prea mare, întrucât a ocupat doar suprafața de 37 mp, iar reclamantul susținând contrariul, respectiv că suma acordată este prea mică, în raport de beneficiul nerealizat din culpa pârâtei.

Or, în hotărârea recurată, această chestiune a fost analizată de Ia pct. 11 la pct. 17, filele 8-9, curtea de apel argumentând pe larg soluția pentru care a apreciat că reclamantul este îndreptățit la plata contravalorii lipsei de folosință a întregii suprafețe de teren, chiar dacă pârâta a ocupat efectiv doar suprafața de aproximativ 37 mp.

Cu privire la criticile privind greșita analizare a probelor, a situației de fapt și a prejudiciului stabilit, Înalta Curte a constatat că acestea nu pot fi circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind în realitate critici de netemeinicie.

Văzând dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ., precum și înscrisurile aflate la filele 60 - 64, Înalta Curte urmează să oblige pe pârâta SC A. SA la plata sumei de 3.261,22 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant B. Această sumă se compune din onorariu de avocat în sumă de 3.000 lei și 261,22 lei cheltuieli cu transportul (57,48 euro x 4,5446 lei/euro curs Banca Națională a României din data de 30 martie 2017).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 859 din 23 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe pârâta SC A. SA la plata sumei de 3.261,22 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2017.