ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1832/2016

Decizia nr. 1832/2016

Ședința publică de la

3 noiembrie 2016

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș cu nr. 4 din 23 ianuarie 2014 reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la: 1) plata către reclamantă a sumei de 114.156 lei, reprezentând contravaloarea pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de arbitrare a lipsei de folosință a terenului în suprafața de 69,47 mp, situat în intravilanul Municipiului Râmnicu Vâlcea, Județul Vâlcea, intabulat sub B8 din Cartea funciara (provenita din Cartea funciara de pe hârtie) a Municipiului Râmnicu Vâlcea, Județul Vâlcea și, în continuare, până la încheierea contractului de vânzare - cumpărare a acestui teren; 2) plata către reclamantă a dobânzii legale de 10.000 lei, calculata de la data scadenței și, în continuare, până la data plății efective a debitului; 3) plata cheltuielilor arbitrale.

În drept, cererea arbitrală a fost întemeiată dispozițiile art. 483 C. civ., art. 998, art. 999 C. civ., O.U.G. nr. 9/2000 și art. 595 C. civ.

Prin sentința arbitrală nr. 1 din 3 iulie 2014 a Tribunalului arbitral -

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș

s-a admis cererea de arbitrare și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.069, 32 lei din care: 24.627,41 lei cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, determinate pentru perioada 01 martie 2013 - 23 ianuarie 2014 și, în continuare, la nivelul sumei de 2.292,64 lei lunar, până la încheierea actului de vânzare-cumpărare a terenului în suprafața de 69,474 mp, situat în Municipiul Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea; 441,91 lei cu titlu de dobândă legală, determinată pentru perioada 01 martie 2013 - 23 ianuarie 2014 și, în continuare, până la plata efectivă a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului. De asemenea a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.291,44 lei, reprezentând cota - parte din taxa arbitrală și a sumei de 280,80 lei, reprezentând cota - parte din onorariul de expert, în proporția admiterii cererii restrânse, de 28,80%.

Împotriva acestei sentințe arbitrale, reclamanta SC B. SRL a formulat acțiune în anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 608 lit. a), lit. b), lit. f) și lit. h) C. proc. civ. și art. 612 același cod.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 126/F-cont din 29 septembrie 2014 a admis acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC B. SRL, a anulat sentința arbitrală nr. 1/2014 din 03 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul arbitral în Dosarul nr. x/A/2014 al Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș și a reținut cauza în vederea soluționării.

Prin sentința nr. 169/F-cont din 16 noiembrie 2015 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta SC A. SA, a obligat pârâta SC B. SRL la plata sumei de 3.647,7 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 27 februarie 2013 - 27 mai 2015 și pe perioada 28 mai 2015 și până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, 131,1 lei/lună plus dobânda legală aferentă pentru întreaga perioadă. Au fost compensate cheltuielile de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 126/F-cont din 29 septembrie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta SC B. SRL, iar î

mpotriva sentinței nr.

169/F-cont din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs atât reclamanta SC A. SA cât și pârâta SC B. SA.

1.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA;

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în susținerea cărora, recurenta a arătat, în esență, că în mod greșit instanța a obligat intimata SC B. SRL să plătească reclamantei lipsa de folosință a terenului începând cu 1 martie 2013, întrucât așa a dispus Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș operează „principiul neagravării situației în propria cale de atac”.

Redând conținutul dispozițiilor art. 608 C. proc. civ., recurenta consideră că hotărârea arbitrală poate fi atacată doar pentru motivele prevăzute limitativ în textul citat și nu pentru chestiuni de fond.

Făcând o analiză a motivelor acțiunii în anulare prevăzute de art. 608 C. proc. civ., recurenta susține că SC A. SA nu putea formula acțiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale, prin care să atace fondul litigiului (că instanța arbitrală nu a admis în tot acțiunea pentru 3 ani anteriori introducerii acțiunii ci doar din data de 01 martie 2014), întrucât nu este permis de lege.

Pe de altă parte, susține recurenta, Curtea de Apel Pitești a admis acțiunea în anulare, iar ca efect al acesteia a judecat cauza în fond și avea obligația să se pronunțe inclusiv asupra perioadei pentru care i se cuvine sau nu SC A. SA privind lipsa de folosință a terenului.

Recurenta susține că, instanța de judecată putea obliga pârâta la plata sumei reprezentând lipsa de folosință a terenului proprietatea SC A. SA de la data la care a intabulat dreptul de proprietate, adică de la 22 octombrie 2012, intabularea dreptului de proprietate având ca efect opozabilitatea față de terți, drept urmare, cel mai târziu de la această dată se prezumă că SC B. SRL avea cunoștință că SC A. SA este proprietara terenului din Calea lui Traian și avea obligația să îl cumpere.

Prezentând opinii referitoare la interpretarea de către judecător a rapoartelor de expertiză și redând concluziile rapoartelor de expertiză, recurenta consideră că instanța nu a motivat de ce a ales concluziile raportului de expertiză C. și de ce a exclus consultările celorlalți experți cu atât mai mult cu cât aveau valori identice, mult superioare.

Recurenta susține că în cuprinsul hotărârii atacate, instanța a motivat că asupra terenului în suprafață de 57,67 mp din R. Vâlcea, SC A. SA deține doar un drept de coproprietate deși la 9 octombrie 2000 Ministerul Sănătății, în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a H.G. nr. 834/1991, privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, a emis pentru SC A. SA certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru suprafața de 69,474 mp teren intravilan situat în Rm. Vâlcea, (din care face parte și suprafața de 57,67 mp).

Astfel că, recurenta apreciază că motivele care au determinat instanța să considere că SC A. SA este coproprietară pe suprafața de 57,67 mp (nu se știe cu cine) deși au titlu de proprietate, le sunt străine.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii precizate și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 3, pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., în argumentarea cărora, recurenta a susținut, în esență, că instanța prin sentința nr. 126/F-cont din 29 septembrie 2014 a încălcat competența de ordine publică a altei instanțe invocată în condițiile legii.

Redând conținutul art. 16 din contractul din 04 decembrie 1998, recurenta susține că motivarea instanței privind analiza acțiunii în anulare, este greșită, întrucât nu s-a analizat art. 16 din contract în totalitate, pentru a analiza voința părților din momentul încheierii contractului, respectiv faptul că art. 16 prevede foarte clar ca între părți să se încheie clauză compromisorie, ori în lipsa clauzei litigiile se vor soluționa la instanțele judecătorești competente.

Recurenta consideră că prin soluția dată este încălcată voința părților din momentul încheierii contractului, care prevede în mod expres încheierea clauzei compromisorii, iar ea nu există.

În opinia recurentei, instanța reținând cauza spre rejudecare și calificând Tribunalul Arbitral competent să soluționeze, întemeindu-se pe existența clauzei compromisorii, care nu există, hotărârea dată este nulă necondiționat în ceea ce privește competența instanței.

După o prezentare a calcului valorii de închiriere a terenului, cu referiri la raportul de expertiză, recurenta susține că motivarea formulată de instanță de la pag. 4 a sentinței nr. 169/F-cont din 16 noiembrie 2015, este în afara normelor de evaluare corectă a terenurilor, instanța considerând greșit că SC B. SA a fost posesor de rea credință.

Prezentând aspecte ale situației de fapt a cauzei și prevederi din raportul de evaluare și din Actul adițional nr. 3 la Statutul SC A. SA, recurenta consideră că, atâta vreme cât terenul a fost evaluat și transformat în acțiuni și introdus în capitalul social a dispărut obiectul cererii privind lipsa de folosință a terenului; de asemenea recurenta consideră că nici vânzarea terenului nu se mai poate face, ci doar vânzarea acțiunilor echivalente acestuia.

Față de această situație consideră că în mod greșit a fost obligată la plata chiriei aferente terenului în indiviziune forțată, fiind evaluat și transformat în acțiuni din anul 2002.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat casarea cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța competentă, Judecătoria Rm. Vâlcea.

Prin întâmpinările depuse la dosar atât recurenta-reclamantă SC A. SA cât și recurenta-pârâtă SC B. SRL, au solicitat fiecare respingerea recursului celeilalte părți ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 02 iunie 2016, în unanimitate, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la data de 02 iunie 2016.

În urma comunicării raportului, recurenta pârâtă SC B. SRL a depus punct de vedere.

Prin încheierea din data de 15 septembrie 2016 au fost admise în principiu recursurile și s-a stabilit termen la data de 03 noiembrie 2016.

Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte reține următoarele:

Având în vedere că recurenta

SC B. SRL a declarat recurs atât împotriva sentinței civile nr. 126 din 29 septembrie 2014 cât și împotriva sentinței civile nr. 169 F din 16 noiembrie 2015, iar SC A. SA a formulat recurs doar împotriva sentinței civile nr. 169 F din 16 noiembrie 2015, Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul declarat de

SC B. SRL

împotriva sentinței civile nr. 126 din 29 septembrie 2014.

Deși recurenta SC B. SRL a invocat și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din N.C.P.C., Înalta Curte reține că critica invocată se încadrează doar în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 din N.C.P.C., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe invocată în condițiile legii.

Din dispozițiile legale rezultă că partea interesată se poate prevala de acest motiv dacă s-a invocat excepția necompetenței materiale sau teritoriale de ordine publică în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, în condițiile art. 130 alin. (2) din N.C.P.C., iar instanța a respins în mod greșit excepția necompetenței.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că recurenta SC B. SRL nu se poate prevala de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din moment ce recurenta a formulat acțiune împotriva Hotărârii arbitrale nr. 1/2014 pronunțată de Tribunalul Arbitral invocând dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) din N.C.P.C., iar instanța a apreciat că acest motiv este neîntemeiat.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din N.C.P.C. prevăd că se poate cere casarea, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din redactarea pct. 5 al art. 488 din N.C.P.C. rezultă fără echivoc că se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 608 alin. (1) lit. b) din N.C.P.C., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, când tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante.

Față de dispozițiile imperative a art. 608 alin. (1) lit. b) din N.C.P.C., Înalta Curte apreciază că în mod greșit, instanța de judecată a reținut clauza compromisorie cuprinsă în art. 16 din Contractul de vânzare-cumpărare din 04 decembrie 1998 ca fiind valabilă, producându-și astfel efectele.

Art. 16 din contract prevede că „litigiile apărute în legătură cu formarea, validitatea, interpretarea sau executarea obligațiilor contractuale se soluționează pe cale amiabilă sau arbitrală. În lipsa unei clauze compromisorii, litigiile se vor soluționa la instanțele judecătorești competente”.

Din prevederile art. 16 din contract rezultă fără echivoc că teza I nu echivalează cu o clauză compromisorie din moment ce în teza a II-a se stipulează că „în lipsa unei clauze compromisorii, litigiile se vor soluționa la instanțele judecătorești competente”.

Așadar, voința părților la încheierea contractului a fost ca litigiile să fie soluționate la instanțele judecătorești competente, în lipsa unei clauze compromisorii.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și cu art. 608 alin. (1) lit. b) din N.C.P.C., va admite recursul declarat de SC B. SRL, va casa în parte sentința civilă nr. 126 din 29 septembrie 2014.

Potrivit art. 613 alin. (3) alin. (1) lit. a) din N.C.P.C. va trimite cauza spre competentă soluționare instanței competente, respectiv Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

În ceea ce privește recursurile declarate de

SC A. SA și SC B. SRL împotriva sentinței nr. 169/F-cont din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Pitești care vizează critici ce țin de fondul litigiului, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea acestora ca efect al admiterii recursului declarat de SC B. SRL, împotriva sentinței nr. 126 din 29 septembrie 2014.

Potrivit art. 501 alin. (3) din N.C.P.C., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva sentinței nr. 169/F-cont din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva sentinței nr. 126 din 29 septembrie 2014 și a sentinței nr. 169/F-cont din 16 noiembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința nr. 126 din 29 septembrie 2014 și în tot sentința 169/F-cont din 16 noiembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

Menține în rest dispoziția din sentința nr. 126 din 29 septembrie 2014 referitoare la admiterea acțiunii în anulare împotriva sentinței arbitrale nr. 1 din 03 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2016.