Decizia nr. 692/2013 — ÎCCJ, Secția I civilă — Ajutor public judiciar. Admiterea în parte a pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată

Dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 nu reprezintă altceva decât o aplicație a regulii de principiu prevăzută de art. 274 alin. (1) C.pr.civ. Astfel, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar nu își pierd, din perspectiva celui căzut în pretenții, caracterul de cheltuieli de judecată, cu deosebirea că, în cazul în care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzătoare se plătesc de către partea care a căzut în pretenții direct statului.

În situația în care între pârâți nu există un raport juridic de solidaritate, deoarece pretențiile formulate prin acțiune împotriva fiecăruia dintre ei au fost determinate în mod individual, obligarea acestora la plata în solidar a sumei reprezentând ajutorul public judiciar este contrară prevederilor art. 277 C.pr.civ., text care prevede, în caz de coparticipare procesuală, criteriul naturii raportului juridic de drept substanțial dintre coparticipanți. În consecință, instanța trebuie să determine cheltuielile de judecată - care cuprind și suma ce trebuie plătită de pârâți statului în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 - proporțional cu pretențiile admise în contradictoriu cu fiecare dintre ei, diferența reprezentând ajutorul public judiciar care nu poate fi pusă în sarcina acestora urmând a rămâne în sarcina statului, conform art. 19 alin. (1) din același act normativ. Secția I civilă, decizia nr. 692 din 24 martie 2016 Prin acțiunea înregistrată la data de 15.02.2013, ulterior precizată în ședința publică din data de 16.05.2013, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele X. S.C.M. și Y. SC, solicitând să se dispună obligarea pârâtei X. S.C.M. la plata sumei de 721.704 lei și a pârâtei Y. SC la plata sumei de 107.532 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor în suprafață de 2.201,5 mp și 297,5 mp, pe perioada 2006 până la intrarea efectivă în posesie, precum și obligarea ambelor pârâte la plata sumei de 6.810 lei reprezentând contravaloarea impozitului pentru terenul menționat. În esență, reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr.8692/2010 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, cele două pârâte au fost obligate să-i respecte reclamantei proprietatea și posesia terenului, X. SCM pentru suprafața de 2.201,5 mp, iar Y. pentru suprafața de 297,5 mp. Cele două pârâte folosesc terenul fără drept și au încetat să plătească impozitul aferent, astfel că în prezent reclamanta este urmărită de administrația fiscală pentru plata impozitului. Ambele pârâte au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada ce excede termenului de 3 ani care a curs anterior promovării acțiunii, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii. Prin încheierea din 23.10.2013, Tribunalul Vâlcea a admis în parte cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă și a dispus reducerea taxei judiciare de timbru de la cuantumul de 11.965,46 lei la suma de 4.000 lei, ce a fost eșalonată în rate de câte 200 lei lunar, timp de 20 de luni, începând cu luna noiembrie 2013. Prin sentința civilă nr.912/3.07.2014, Tribunalul Vâlcea, Secția I-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 2006 - 13.02.2010, a respins acțiunea pentru perioada 2006-13.02.2010, ca prescrisă și a admis în parte acțiunea, fiind obligată pârâta SC X. SCM să plătească reclamantei suma de 402.788 lei, iar pârâta Y. SC să plătească reclamantei suma de 58.757 lei, reprezentând despăgubiri civile. A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând impozitul aferent terenului, pentru perioada ulterioară datei de 14.02.2010 și au fost obligate pârâtele în solidar la plata sumei de 7.965,46 lei către stat, reprezentând ajutor public judiciar acordat reclamantei. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a solicitat despăgubiri civile constând în lipsa de folosință pentru terenul în litigiu, începând cu anul 2006, anul când i s-a emis titlul de proprietate pentru teren. Pretențiile reclamantei vizând lipsa de folosință pentru teren au ca temei juridic răspunderea civilă delictuală. Potrivit art.8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În speță, reclamantei i s-a emis, la data de 13.04.2006, titlul de proprietate nr. xxx3, prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.500 mp. Invocând titlul său de proprietate, la data de 26.06.2006 reclamanta a acționat-o în judecată pe pârâta X. SCM (dosar nr. x4/288/2006), solicitând obligarea acesteia să îi respecte deplina proprietate și liniștita posesie asupra terenului în suprafață de 2.500 mp și să îi plătească lipsa de folosință pe perioada 2003-2006. Prin întâmpinarea formulată în cauza respectivă de pârâta X. SCM, reclamantei i s-a învederat că o parte din suprafața revendicată este ocupată de către o altă societate, SC Z. SCM (actuala Y. SC). Ulterior, urmare a celor învederate prin întâmpinare, reclamanta a introdus-o în cauză și pe cea de-a doua pârâtă. În consecință, reclamanta cunoștea încă din anul 2006 persoanele care dețineau terenul pentru care i se reconstituise dreptul de proprietate, precum și pretinsa pagubă, din acel moment născându-se dreptul său de a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la impozitul aferent terenului, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâte, a vizat aceeași perioadă, 2006 - 13.02.2010, iar instanța a constatat că sunt incidente prevederile art.1 alin.(1) și art.3 din Decretul nr.167/1958. Date fiind aspectele prezentate, instanța a apreciat că, pentru perioada 2006 - 13.02.2010, acțiunea reclamantei, sub aspectul ambelor capete de cerere, este prescrisă, fiind respinsă. Pe fond, s-a reținut că prin titlul de proprietate din 13.04.2006 reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.500 mp. Dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu a fost recunoscut în contradictoriu cu cele două pârâte prin sentința civilă nr.8692 din 29.09.2010, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x9/288/2010, prin care pârâta X. SCM a fost obligată să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2.039,43 mp, individualizat în anexa la raportul de expertiză întocmit de expertul B., iar pârâta Y. SC a fost obligată să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 303,84 mp, individualizat în aceeași anexă. Prin sentința menționată s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că pârâtele folosesc terenul reclamantei fără a avea vreun drept de proprietate, în baza unor hotărâri judecătorești (sentința civilă nr.8976/1996, respectiv, sentința civilă nr.7649/1996), care nu îi pot fi opuse acesteia. Prin decizia civilă nr.67/A din 03.04.2012, Tribunalul Vâlcea a schimbat în parte sentința, în sensul înlăturării obligației pârâtelor la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință pe perioada 2003-2006, apreciind, în esență, că până la emiterea titlului de proprietate al reclamantei (13.04.2006) pârâtele au folosit terenul cu bună credință, reclamanta nefăcând dovada că în perioada respectivă deținea un titlu de proprietate. Din înscrisurile depuse la dosar de pârâte, a rezultat că acestea au eliberat terenul în luna iunie a anului 2013, până la acel moment reclamanta aflându-se în imposibilitate de a folosi imobilul al cărui proprietar este. Dată fiind această lipsire de folosința bunului său, reclamanta a înțeles să promoveze prezenta cerere prin care solicită despăgubiri civile pentru prejudiciul suferit. Potrivit art.483 din Codul civil de la 1864 (aplicabil speței de față), fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune. Din perspectiva pârâtelor-deținătoare ale terenului în discuție, problema responsabilității lor se pune sub aspect delictual (câtă vreme nu există raporturi contractuale între părți), putând fi obligate să suporte consecința folosirii terenului în perioada 13.02.2010 - iunie 2013 numai dacă sunt îndeplinite condițiile acestei forme de răspundere civilă, reglementată de art.998 și urm. C.civ. Examinând condițiile răspunderii civile delictuale, instanța a constatat că sunt îndeplinite. Astfel, cât privește prima condiție - săvârșirea unei fapte ilicite, aceasta constă în îngrădirea dreptului de proprietate al reclamantei prin stăpânirea fără drept a suprafeței de 2.039,43 mp de către pârâta X. SCM, respectiv, a suprafeței de 297,5 mp de către pârâta Y. SC, deși ele au cunoscut, cel mai târziu de la data promovării acțiunii în revendicare (26.06.2006), că singurul titular al dreptului de proprietate este reclamanta. Că pârâtele au posedat terenul fără drept s-a reținut cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunțate în procesul anterior, această posesie prelungindu-se și după ce, în mod definitiv și irevocabil, au fost obligate să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafețele mai sus menționate. S-a mai reținut că și condiția vinovăției pârâtelor este îndeplinită. Susținerea acestora în sensul că au posedat cu bună credință terenul în litigiu și aceasta ar justifica păstrarea fructelor produse de imobil este lipsită de temei. Într-adevăr, textul art.485 C.civ. îi permite posesorului de bună-credință să păstreze fructele percepute. Potrivit art.486 C.civ., posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, art.487 C.civ. precizând că el încetează să mai fie de bună-credință din momentul în care aceste vicii îi sunt cunoscute. În speță, pârâtele au cunoscut, cel mai târziu de la momentul promovării acțiunii în revendicare, viciile titlurilor pe care și-au întemeiat posesia, devenind de rea-credință și continuând să posede în acest mod terenul până în iunie 2013. Într-o atare situație, reaua credință a pârâtelor fiind dovedită, obligația lor de a restitui proprietarului terenului fructele acestuia este evidentă. Reaua-credință a pârâtelor nu este înlăturată de pretinsa existență pe o parte din terenul în litigiu a unei construcții (în care, potrivit susținerilor pârâtei Y. SC, funcționează Secția tinichigerie-vopsitorie), edificată în perioada regimului comunist, când terenul reclamantei fusese preluat de stat în mod abuziv și dat în folosința pârâtelor, câtă vreme nu s-a stabilit anterior, convențional sau pe cale judiciară, în contradictoriu cu adevăratul proprietar, reclamanta, vreun drept în favoarea acestora asupra terenului. Reclamanta, în litigiul anterior, și-a manifestat voința de a intra în stăpânirea terenului și de a beneficia de atributele dreptului său de proprietate, fără nicio referire la eventualele construcții de pe teren, iar în cauza de față pretinde să fie despăgubită pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptei pârâtelor, prin lipsirea de bunul său, fără ca pârâtele să formuleze vreo pretenție împotriva sa, astfel încât drepturile pârâtelor asupra construcției (de proprietari sau de simpli constructori) excedează cadrului procesual în care instanța a fost învestită și în care este obligată să se pronunțe. În ceea ce privește producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate, instanța a constatat că, prin simpla deținere fără drept a terenului reclamantei, pârâtele au lipsit-o pe aceasta de posibilitatea de a-și exercita asupra lui prerogativele dreptului său de proprietate, de a-l poseda și folosi potrivit voinței sale, de a-i culege fructele și de a dispune de el în mod exclusiv și absolut, în limitele stabilite de lege, ceea ce i-a produs un real prejudiciu. La stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat, constând în lipsa de folosință a terenului pe perioada 14.02.2010 - iunie 2013, instanța a avut în vedere categoria de folosință a imobilului astfel cum este ea înscrisă în titlul de proprietate al reclamantei (curți-construcții, intravilan) și, deci, pe care acesta o are în prezent și a avut-o pe toată perioada pentru care se solicită despăgubirile, și nu categoria de folosință de la data preluării (arabil), dat fiind faptul că numai astfel se asigură respectarea principiului general al reparării juste și integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâtelor. Instanța a reținut că aplicarea principiului mai sus enunțat nu poate fi împiedicată de împrejurarea că terenul a fost adus la starea actuală grație investițiilor pârâtelor, după cum susțin acestea în întâmpinare, eventualele pretenții ale pârâtelor putând fi soluționate, din perspectiva art.484 C.civ., numai în cadrul unui alt litigiu. Valoarea prejudiciului suferit de reclamantă a fost calculată de expertul C. în lucrarea sa, în raport de chiria percepută pentru terenurile intravilane din municipiul Râmnicu Vâlcea, conform Hotărârii Consiliului Local nr.111/2011, stabilindu-se, astfel, pentru terenul ocupat de pârâta X. SCM suma de 402.788 lei, iar pentru cel ocupat de pârâta Y. SC – suma de 58.757 lei. Apreciind că sunt întrunite, în persoana pârâtelor, elementele răspunderii civile delictuale, instanța le-a obligat la plata către reclamantă a despăgubirilor civile în cuantumul arătat anterior. Cât privește cheltuielile de judecată, instanța a observat că reclamanta nu a solicitat acordarea acestora, putând face obiectul unei cereri separate. Ajutorul public judiciar acordat reclamantei, în cuantum de 7.965,46 (11.965,46 lei - 4.000 lei), s-a dispus a fi suportat de pârâte, conform art.18 din O.U.G. nr.51/2008. Împotriva sentinței au formulat apel pârâtele, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin apelul său pârâta Y. SC a criticat sentința pentru următoarele motive: Hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, întrucât s-a întemeiat pe un raport de expertiză nul absolut ce a fost întocmit de un expert agronom, deși se impunea ca în cauză raportul de expertiză să fie întocmit de un expert în evaluări proprietăți imobiliare; Greșit s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art.998-999 C.civ. Pe terenul ocupat de apelantă se află o construcție edificată cu bună-credință și cu privire la care în judecata anterioară ce s-a purtat între părți nu s-a statuat nimic, astfel că posesia legitimă asupra construcției pe perioada 2010-2013, exercitată de apelantă conduce la inexistența faptei ilicite de îngrădire a dreptului de proprietate al reclamantei, precum și a vinovăției; Greșit a fost obligată apelanta la plata de despăgubiri, deși reclamanta nu a făcut dovada că aceasta i-a perceput fructele civile rezultate din folosința terenului; Terenul era ocupat de construcție, astfel că nu putea fi închiriat sau folosit în alt scop pentru a produce venituri; Cuantumul despăgubirilor a fost greșit determinat, suma depășind cu mult valoarea de circulație a imobilului teren, greșit a fost omologată varianta din raportul de expertiză, întrucât situația din speță nu este comparabilă cu cea avută în vedere de hotărârea Consiliului local pentru a se aplica nivelul chiriilor percepute pentru terenuri intravilane din Municipiul Râmnicu Vâlcea. Terenul este situat la periferia orașului și trebuia avut în vedere nivelul chiriilor practicate în această zonă. Greșit a fost obligată apelanta la plata către stat, în solidar cu cealaltă pârâtă, a sumei ce a format obiectul ajutorului public judiciar. Prin apelul său, pârâta X. SCM a criticat sentința pentru următoarele motive: Prima instanță a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr.2519/2013 a Curții de Apel Pitești pronunțată în cauza în care părțile s-au judecat anterior, hotărâre prin care s-a statuat că buna credință a pârâtelor a încetat la momentul la care au cunoscut viciile titlului de proprietate, respectiv la data la care hotărârea judecătorească pronunțată în acțiunea în revendicare promovată de către reclamantă a rămas definitivă. Cum tribunalul a obligat pe apelantele-pârâte la plata despăgubirilor începând cu data de 13.02.2010, iar potrivit hotărârii invocate cu autoritate de lucru judecat despăgubirile se acordă începând cu aprilie 2012, hotărârea primei instanțe este nelegală. Tribunalul a făcut o greșită aplicare a prevederilor art.485 și art.998 C.civ., deoarece reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului creat în patrimoniul său, prejudiciul reținut fiind doar unul ipotetic, nu unul actual. În plus, fapta ilicită reținută în sarcina apelantei nu există, câtă vreme aceasta a notificat-o pe apelantă să-i predea terenul conform hotărârii judecătorești pronunțate. Prin decizia nr. 1531 din 05.10.2015, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a admis ambele apeluri și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat-o pe pârâta X. SCM să plătească reclamantei suma de 5.415 lei daune pentru perioada 2.07.2013-20.01.2015, precum și suma de 29.062 lei, aferentă perioadei 3.04.2012-2.07.2013, reprezentând lipsa de folosință a terenului în suprafață totală de 2.039,43 mp; a obligat-o pe pârâta Y. SC să plătească reclamantei suma de 7.600 lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului în suprafață de 200 mp aferentă perioadei 2.07.2013 - 20.01.2015, precum și suma de 4.239 lei pentru suprafața totală de 297,5 mp aferentă perioadei 3.04.2012 - 2.07.2013. În temeiul dispozițiilor art.274 C.proc.civ. a fost obligată reclamanta-intimată să plătească apelantelor-pârâte cheltuieli de judecată, astfel: către X. SCM suma de 4.000 lei și către Y. SC suma de 1.394 lei și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În considerentele deciziei din apel s-au reținut următoarele: Față de situația că raportul de expertiză întocmit la prima instanță a fost efectuat de un expert agronom, deși se impunea ca lucrarea să fie efectuată de un expert specializat în evaluări proprietăți imobiliare, în apel s-a dispus suplimentarea probatoriului cu proba cu expertiză tehnică- evaluare proprietăți imobiliare, raportul fiind întocmit de expert D. Criticile ce vizează greșita aplicare a prevederilor art.485 raportat la art.998 C.civ. sunt neîntemeiate; terenul pentru care reclamanta are titlu de proprietate este în posesia pârâtelor, posesie care a devenit de rea-credință începând cu data de 3.04.2012, așa cum s-a statuat cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2519/2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, reținându-se că pârâtele au cunoscut de la această dată viciile titlurilor de proprietate. Față de această situație, se impunea ca prima instanță să dispună calculul despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a terenului începând cu această dată, nu cu data de 14.02.2010, cum greșit a reținut tribunalul, făcând astfel aplicarea principiului consacrat de norma cuprinsă în art.485 C.civ., potrivit cu care fructele bunului se cuvin proprietarului, cu excepția situației în care posesorul este de bună-credință, efectele unei asemenea posesii îndreptățindu-l să dobândească fructele bunului prin excepție de la regula mai sus arătată. Efectul posesiei în sensul că posesorul de bună-credință dobândește fructele terenului încetează pentru ambele apelante-pârâte la data de 3.04.2012, conform hotărârii invocate cu autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, ambele pârâte au notificat-o pe reclamantă prin intermediul executorului judecătoresc să se prezinte pentru a-i preda terenul pentru care aceasta triumfase în acțiunea în revendicare, anume terenul ce excede suprafețelor ocupate de construcții - 300 mp și respectiv 200 mp - mai puțin suprafețele de teren ocupate de aceste construcții. Așa cum rezultă din procesele verbale încheiate de executorul judecătoresc W. la datele de 2.07.2013 și 23.09.2013, reclamanta a refuzat punerea în posesie a terenului. În această situație, se impune ca pârâtele să fie exonerate de plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a terenului pus la dispoziția reclamantei, ulterior datei de 02.07.2013, sub acest aspect apreciindu-se temeinicia criticilor din ambele apeluri. În consecință, pârâtele datorează reclamantei despăgubiri ulterior datei de 2.07.2013 numai pentru suprafețele de teren ocupate de construcții, respectiv pentru 300 mp pârâta X. SCM și pentru 200 mp cealaltă pârâtă. În acest sens prin raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul a concluzionat că lipsa de folosință a terenului în suprafață totală de 2.039,43 mp pentru perioada 3.04.2012 - 2.07.2013, perioadă determinată așa cum s-a arătat mai sus, este de 29.062 lei, în raport de prețurile preluate de la Camera Notarilor Publici, iar pentru suprafața de 300 mp ocupată de construcții a calculat pentru perioada 2.07.2013 până la 20.01.2015 un cuantum al despăgubirilor de 5.415 lei. În ceea ce privește pe cealaltă pârâtă, expertul a concluzionat că aceasta datorează despăgubiri reclamantei pe perioada 3.04.2012 - 2.07.2013, pentru suprafața totală de teren de 297,5 mp, în cuantum de 4.239 lei, iar pentru perioada 2.07.2013 - 20.01.2015, cuantumul despăgubirilor calculate pentru suprafața ocupată de construcții de 200 mp este de 7.600 lei. În ceea ce privește modul de calcul al despăgubirilor, Curtea a apreciat că în mod corect expertul a stabilit cuantumul daunelor la suma de 2 lei/mp, conform prețurilor preluate de la Camera Notarilor Publici, întrucât acestea vizează terenuri cuprinse în aceeași zonă cu terenul în litigiu și au la bază prețuri reale cu care se tranzacționează aceste bunuri în zonă, conform contractelor de vânzare-cumpărare. Variantele din raportul de expertiză în care lipsa de folosință a fost calculată pornind de la valori ipotetice ale terenurilor din zonă, cuprinse în ofertele de vânzare, nu materializate în tranzacțiile efective, neoferind criterii obiective de apreciere și conducând la stabilirea unui cuantum al despăgubirilor neconform cu realitatea, nu au fost omologate de instanță, Curtea având în vedere varianta nr.2A din Completarea la raportul de expertiză. În ceea ce privește motivul de apel referitor la greșita obligare a pârâtelor la plata către stat, în solidar, a sumei ce a format obiectul ajutorului public judiciar, instanța de apel a constatat că acesta nu este fondat. În acest sens, s-a reținut că, potrivit art.18 din O.U.G. nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, partea căzută în prezenții este obligată să suporte cheltuielile pentru care cealaltă parte a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea cererii de acordare a ajutorului public judiciar. Legiuitorul nu a prevăzut modalitatea în care vor fi obligate părțile în situația unei coparticipări procesuale la suportarea cheltuielilor privind ajutorul public judiciar, în sensul dacă obligația va fi una solidară sau o obligație divizibilă. Regimul juridic al cheltuielilor privind ajutorul public judiciar este unul diferit de regimul juridic al pretențiilor care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată sub aspectul că primele cheltuieli pe care le-a suportat statul sub forma ajutorului în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.18 din O.U.G. nr.21/2008, devin o creanță fiscală cu toate privilegiile de care se bucură în vederea realizării sale. Caracterul solidar al obligației reprezintă unul dintre avantajele oferite creditorului în sensul că acesta poate solicita plata sumei de la oricare dintre debitorii obligației, pentru executare putând să aleagă debitorul solvabil. Acesta poate să fie unul dintre argumentele pentru care în ipoteza unei coparticipări procesuale pasive plata cheltuielilor avansate pentru ajutorul public judiciar trebuie să fie executată solidar de către toate părțile căzute în prezenții. Debitorii obligației nu pot fi ținuți să suporte cheltuielile avansate cu titlu de ajutor public judiciar proporțional cu întinderea obligației față de creditor, deoarece aceste cheltuieli au un regim juridic diferit față de cheltuielile de judecată, acestea de pe urmă, în raport de culpa procesuală a părții, fiind suportate integral sau numai în parte. Instanța de fond, apreciind caracterul solidar al obligației de plată a cheltuielilor pentru ajutorul public judiciar, în mod corect nu a ținut cont de întinderea obligației de plată a fiecărei debitoare-pârâte către creditoarea-reclamantă. Împotriva deciziei nr. 1531/2015 a Curții de Apel Pitești, au declarat recurs reclamanta și pârâta Y. SC. Reclamanta, fără a indica vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.pr.civ., a susținut că decizia pronunțată de curtea de apel este nelegală, atât în privința perioadei pentru care cele două pârâte apelante datorează despăgubiri civile, cât și în ce privește calculul acestor despăgubiri. În ce privește perioada pentru care cele două pârâte datorează despăgubiri, recurenta reclamantă a susținut că, deși a solicitat despăgubiri începând cu anul 2006, nu a formulat apel și a acceptat perioada de despăgubiri începând cu 13.02.2010 întrucât nu mai putea face față cheltuielilor cu litigiile purtate din anul 2006. Prin titlul de proprietate din 13.04.2006 i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 2.500 mp și, imediat după ce i-a fost eliberat titlul de proprietate, a notificat posesorii să elibereze terenul pentru a intra în stăpânirea efectivă a bunului. Față de refuzul acestora, întrucât nimănui nu-i este permis să aducă prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane, ori drepturilor acesteia, a formulat acțiune în instanță pentru a intra în posesia terenului deținut fără drept și pentru a fi despăgubită. Întrucât, de regulă, lipsa de folosință se evaluează ținând cont de prețul chiriilor (cedării de folosință) pentru imobile similare, a apreciat în funcție de hotărârile consiliului local municipal prin care se stabilește anual nivelul chiriei. Recurenta reclamantă a arătat că întinderea obligației de acoperire a prejudiciului se stabilește în așa manieră încât între prejudiciu și despăgubirile acordate să existe identitate, fără a se ține cont de starea materială a autorului faptei, ori de posibilitatea acestuia de a acoperi acest prejudiciu. Regula acoperirii integrale a prejudiciului impune concluzia că se pot acorda despăgubiri nu numai pentru prejudicial efectiv (lipsa de folosință) dar și pentru beneficiul nerealizat de victimă, de pildă, pentru cazul în care acel spațiu avea o anumită destinație, ce aducea victimei un anumit beneficiu suplimentar, decât simpla folosință. Recurenta a susținut că, dacă pârâtele ar fi înțeles să elibereze terenul atunci când au realizat că nu au nicio posibilitate să îl dețină în continuare, putea să-l înstrăineze până când a venit criza imobiliară, la prețul cuprins între 400-600 euro pe mp. A mai arătat că pârâta X SCM a deținut spații în valoare de milioane de euro pe care le-a înstrăinat la diferite persoane, prin diferite inginerii speculative. În ceea ce privește predarea terenului, recurenta a arătat că a fost prezentă, însă nu s-a procedat la nicio punere în posesie, întrucât terenul era ocupat de construcții și alte lucrări. Instanța de apel dă o mare importanță acestui demers al pârâtelor și apreciază total greșit că despăgubirile încep să fie datorate până la această dată. Curios este faptul că instanța s-a deplasat la fața locului și a constatat că terenul este afectat de construcții și lucrări. Instanța trebuia să intuiască care a fost scopul urmărit de pârâte și anume acela de a diminua perioada pentru care trebuiau acordate despăgubiri. Punerea în posesie s-a efectuat în 23.07.2015, potrivit procesului verbal de punere în posesie. Nici la data punerii în posesie terenul nu era liber așa cum și în prezent este afectat de lucrări, posesia urmând a fi efectiv obținută în urma unui nou litigiu. Recurenta a susținut că prescripția sancționează pe cei care au stat în pasivitate. Nu se poate reține în niciun fel că din 2006 ar fi stat în pasivitate și nu ar fi făcut tot ce i-a stat în putere să intre în posesia terenului. În ce privește calculul despăgubirilor, recurenta consideră că expertul desemnat de către instanța pornește de la un calcul greșit. Nu interesa valoarea de tranzacționare a terenurilor similare, mai ales că nu avea date la îndemâna. Stabilirea lipsei de folosință trebuia să aibă la baza hotărârile consiliului local prin care se stabilește anual cuantumul chiriei, în situația terenurilor intravilane. În situația în care terenul ar fi fost arabil se calcula profitul nerealizat. Aceste două criterii au fost avute în vedere de instanțe la stabilirea despăgubirilor lipsei de folosință. Expertul calculează despăgubirile la 2 lei/mp când, iar prin hotărârea consiliului local s-a fixat 5 lei/mp. Perioada de calcul a despăgubirilor trebuia cuprinsă între 13.02.2010 la zi. Dacă s-ar fi calculat lipsa de folosință la 5 lei/mp cuantumul despăgubirilor era mult mai mare decât cel reținut de prima instanță. Recurenta pârâtă Y. SC a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., în dezvoltarea cărora arată următoarele: 1. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 485 și art. 998 C.civ., reținând în mod nelegal că, după data de 03.04.2012, posesia pârâtei a devenit de rea credință, iar fructele bunului se cuvin proprietarului. Pârâta nu a împiedicat în mod nelegitim exercitarea de către reclamantă a prerogativelor dreptului de proprietate. În calitate de constructor de bună credință asupra construcției (parte din vopsitorie) aflată pe teren și în condițiile în care reclamanta nu și-a exprimat dreptul de opțiune reglementat în favoarea sa de art. 494 C.civ. de a dobândi prin accesiune proprietatea asupra construcțiilor edificate pe teren, pârâta consideră că a exercitat asupra construcției o posesie legitimă, ceea ce implică și dreptul de folosință asupra terenului. Este unanim admis în literatura de specialitate și în practica instanțelor că terțul care edifică cu bună credință o construcție pe terenul altei persoane, este proprietarul construcției până la preluarea prin accesiune de proprietarul terenului, ceea ce-i dă dreptul să folosească construcția, cât și terenul aferent acesteia. Pentru această perioadă terțul nu datorează despăgubiri pentru lipsa de folosință. Că a exercitat o folosință legitimă asupra terenului reiese și din faptul că pârâta a achitat și achită în continuare impozit pe clădire și pe terenul aferent acesteia, scoaterea din evidențele fiscale nefiind posibilă. Față de situația de fapt și de drepturile recurentei pârâte asupra construcției, este evident că nu există faptă ilicită și, pe cale de consecință, nu poate fi reținută culpa în producerea prejudiciului, astfel încât, pe fond, soluția ce se impunea era de respingere a acțiunii privind obligarea la plata de despăgubiri și de înlăturare a obligației de plată a sumei reprezentând ajutor public judiciar. 2. Soluția de obligare la plata sumei de 7.600 lei, reprezentând despăgubiri pe perioada 2.07.2013 - 20.01.2015 este în principal nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin.(1), art. 296 teza a II-a C.pr.civ. și a principiului autorității de lucru judecat, iar în subsidiar greșit calculată. Prin sentința civilă nr. 912/2014 a Tribunalului Vâlcea, pârâta a fost obligată la plata de sumei de 58.757 lei reprezentând despăgubiri civile. Din considerentele acestei sentințe și din raportul de expertiză însușit de instanță rezultă fără dubiu că perioada pentru care au fost acordate aceste despăgubiri corespunde intervalului 14.02.2010 - iunie 2013. În plus, prin aceleași considerente, instanța a statuat că momentul până la care reclamanta a fost în imposibilitate de a folosi terenul și este îndreptățită la dezdăunare este iunie 2013. În condițiile în care reclamanta nu a exercitat apel, prin care să conteste neacordarea despăgubirilor și după această dată limită, statuarea primei instanțe cu privire la momentul până la care reclamantei i se cuvin despăgubiri a intrat în puterea de lucru judecat. Or, prin obligarea pârâtei la plata de despăgubiri după iunie 2013, instanța de apel încalcă efectul pozitiv al lucrului judecat printr-o hotărâre anterioară. Pârâta a mai arătat că, prin obligarea sa la plata de despăgubiri după iunie 2013, instanța de apel a depășit limitele apelului cu a cărei soluționare a fost învestită și a încălcat principiul non reformatio in peius . Potrivit art. 295 alin. (1) C.proc.civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Așa cum reiese din motivele de apel, pârâta a criticat, printre altele, soluția primei instanțe în ceea privește cuantumul despăgubirilor de 58.757 lei, calculate, potrivit considerentelor hotărârii și expertizei, pe perioada 14.02.2010 - iunie 2013. Câtă vreme reclamanta nu a contestat momentul limită până la care s-au calculat despăgubirile pe calea apelului, neacordarea ulterioară a acestora de către prima instanță nu mai putea fi pusă în discuție în apel, acest punct rămânând definitiv judecat între părți. Curtea de Apel Pitești trebuia să limiteze verificarea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, la criticile cu care a fost învestită prin apelurile apelantelor pârâte și care vizează perioada 14.02.2010 - iunie 2013. Or, instanța de apel, extinzând obligația de plată a despăgubirilor și după iunie 2013, prin ignorarea unui drept definitiv câștigat, a încălcat și dispozițiile art.296 teza a II-a C.pr.civ. În ceea ce privește modul de calcul, se arată că, mod inechitabil, instanța de apel a calculat cuantumul despăgubirilor pe perioada 02.07.2013 – 20.01.2015 la suma de 7.600 lei, acest cuantum fiind diferit calculat, comparativ cu celelalte despăgubiri stabilite prin decizia recurată în sarcina sa pentru perioada 03.04.2012 - 02.07.2013 și în sarcina celeilalte apelante, în funcție de alt preț decât cel omologat de instanță. Nerespectând principiul egalității de tratament juridic, instanța de apel a pronunțat o hotărâre neuniformă, cu soluții diferite în cereri având același obiect. Astfel, prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a statuat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor a avut în vedere varianta nr. 2A din Completarea la raportul de expertiză, conform prețurilor preluate de la Camera Notarilor Publici. De asemenea, reține că variantele, pornind de la valori ipotetice ale terenurilor din zonă, cuprinse în ofertele de vânzare, nematerializate în tranzacții efective, nu au fost omologate de instanță. În varianta omologată de instanță, 2A din Completarea la raportul de expertiză, și calculată conform prețurilor preluate de la Camera Notarilor Publici, prețul în funcție de care s-au calculat despăgubirile este de 0.95 lei/mp/lună, și nu suma de 2 lei/mp așa cum eronat a apreciat instanța de apel. Valoarea de 2 lei/mp este cea la care s-a ajuns în varianta neomologată de instanță. Pornind de această confuzie, instanța de apel a calculat în mod incorect despăgubirile pentru perioada 02.07.2013 – 20.01.2015 având în vedere valoarea neomologată de 2 lei/mp, 200mp x 2 lei/mp x 19 luni = 7.600 lei, în loc de 0,95 lei, preț în funcție de care au fost calculate despăgubirile acordate pe perioada 03.04.2012- 2 iulie 2013, (varianta 1 din varianta 2A din Completarea la raportul de expertiză), precum și cele la care a fost obligată cealaltă apelantă. Astfel, cuantumul corect al despăgubirilor pentru această perioadă, calculat în funcție de prețul de 0,95 lei/mp, din varianta omologată de instanța de apel, este de 3.610 lei (200 mp x 0,95 lei/mp x 19 luni).

Menținerea soluției primei instanțe de obligare la plata în solidar a sumei de 7.965.46 lei către stat, reprezentând ajutor public judiciar acordat reclamantei, este nelegală fiind rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 18 și 19 alin.(1) din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Având în vedere caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere față de cererea principală a cărei soluționare a ocazionat efectuarea cheltuielilor, instanța de apel modificând soluția dată pe capătul de cerere principal în sensul reducerii despăgubirilor, trebuia să procedeze și la modificarea capătului accesoriu constând în obligarea la plata ajutorului public judiciar acordat reclamantei, în sensul diminuării cuantumului acestuia în limita admiterii pretențiilor reclamantei. Astfel, reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar în cuantum de 7.965,46 lei, constând în reducerea taxei judiciare de timbru de la 11.965,46 la 4000 lei însă despăgubirile reclamantei fiind reduse de instanța de apel prin admiterea apelului subscrisei și schimbarea în parte a sentinței de la suma totală de 461.545 lei, (acordate de primă instanță) la suma totală de 46.316 lei, este evident că pretențiile acesteia au fost admise în proporție de 10% (46.316 x 100/461,545). Pentru diferența ce depășește 10%, partea căzută în pretenții este chiar beneficiara ajutorului public judiciar. Potrivit art. 19 alin. (1) O.U.G. nr. 51/2008, dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenții, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia. Cum despăgubirile admise de instanța de apel în sumă totală de 46.316 lei, reprezintă 10% din totalul pretențiilor pentru care intimata reclamantă a beneficiat de ajutor public, în conformitate cu art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 consideră pârâta că nu putea fi obligată să suporte decât o sumă egală cu 10% din ajutorul public de 7.965,46 de care a beneficiat reclamanta, adică 796,5 lei, diferența rămânând în sarcina statului.

În mod greșit, instanța de apel a menținut caracterul solidar al obligației de plată a ajutorului public judiciar acordat reclamantei. Deși reține că legiuitorul nu a prevăzut modalitatea în care sunt suportate cheltuielile privind ajutorul public judiciar în situația unei coparticipări procesuale, instanța de apel, ignorând dispozițiile art. 277 C.pr.civ., face presupuneri eronate în sensul că acestea au caracter solidar, dat fiind regimul juridic diferit al acestora față de regimul juridic al pretențiilor și al cheltuielilor de judecată. Or, având în vedere lipsa unei reglementări speciale privind modul în care sunt suportate în caz de coparticipare procesuală, caracterul accesoriu al obligației de plată a cheltuielilor reprezentând ajutor public judiciar față de cererea principală și faptul că ajutorul public a constat în reducere taxei judiciare de timbru, instanța de apel trebuia să facă aplicarea art. 277 C.pr.civ., în sensul că, în caz de coparticipare procesuală pasivă, pârâții vor fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei. În condițiile în care, referitor la obligația principală, nu s-a reținut solidaritatea, este evident că interesul recurentei pârâte este distinct față de cel manifestat de cealaltă pârâtă, iar raportul dintre acestea nu este unul indivizibil care să atragă solidaritatea. Obligația de suportare a ajutorului public este similară obligației de plată a cheltuielilor de judecată, ce decurge din culpa procesuală (și nu delictuală), motiv pentru care instanța de apel trebuia să rețină divizibilitatea acestei obligații, proporțional cu cuantumul pretențiilor la care pârâtele au fost obligate.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost soluționată cu nerespectarea art. 274 alin. (2) și art. 261 C.pr.civ., soluția pronunțată fiind nelegală și nemotivată (art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.) În speță, curtea de apel, deși a admis apelul, iar recurenta pârâtă a solicitat cheltuielile de judecată, atât prin apelul formulat, cât și prin concluziile scrise, indicând suma de 1.923 lei, prin decizia recurată instanța, în mod nejustificat și fără nicio motivare, a obligat reclamanta intimată doar la plata sumei de 1.394 lei, ce corespunde taxei judiciare de timbru. Instanța de apel nu a motivat în niciun fel acordarea cheltuielilor într-un cuantum inferior celui solicitat, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest aspect. Soluția este greșită, în condițiile în care, prin concluziile scrise, recurenta pârâtă a detaliat cheltuielile de judecată în cuantum de 1.923 lei (compuse din taxa judiciară de timbru 1.394 lei, onorariu provizoriu expert 300 lei și diferență de onorariu 230 lei), iar dovezile, în original, se află în dosarul cauzei. Examinând decizia civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele : În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta , se constată că aceasta nu a încadrat în drept criticile formulate. În opinia recurentei, lipsa de folosință trebuia calculată în raport cu prețul chiriilor pentru imobile similare, astfel cum a fost stabilit prin hotărârile anuale ale consiliului local municipal. Recurenta nu dezvoltă această critică și nu arată care este norma de drept încălcată de instanța de apel și de ce despăgubirea ar trebui calculată în raport cu prețul chiriei stabilit prin hotărâri ale consiliului municipal și nu în raport cu prețurile preluate de la Camera Notarilor Publici pentru terenuri din aceeași zonă, așa cum s-a procedat în speță. În lipsa unor critici concrete de nelegalitate care să arate în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte nu poate examina susținerea recurentei din perspectiva vreunuia dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C.pr.civ., aceasta mărginindu-se să considere nelegală soluția instanței de apel, fără a demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței, cu referire la criteriile de evaluare a prejudiciului. Recurenta reclamantă mai arată că întinderea obligației de acoperire a prejudiciului nu trebuie să fie influențată de starea materială a autorului faptei, ori de posibilitatea acestuia de a acoperi acest prejudiciu. Recurenta invocă și principiul acoperirii integrale a prejudiciului, potrivit căruia despăgubirile cuprind nu numai prejudiciul efectiv (lipsa de folosință), dar și beneficiul nerealizat de victimă, de pildă, pentru cazul în care acel spațiu avea o anumită destinație, ce aducea victimei un anumit beneficiu suplimentar, decât simpla folosință. În acest sens, recurenta arată că fapta pârâtelor, care nu au eliberat terenul proprietatea sa, a împiedicat-o să înstrăineze terenul înainte de a interveni criza imobiliară, când ar fi obținut un preț mai mare, în timp ce pârâta X. SCM a deținut spații valoroase pe care le-a înstrăinat la diferite persoane, prin diferite inginerii speculative. Examinând cererea de chemare în judecată, astfel cu a fost precizată, precum și considerentele sentinței și deciziei pronunțate în cauză, Înalta Curte constată că aceste critici, fie nu au corespondent în circumstanțele concrete ale speței, fie vizează un alt obiect și o altă cauză a acțiunii, pe care instanțele nu le-au avut de analizat. Astfel, instanța de apel nu a stabilit despăgubirile în raport de starea materială a celor două pârâte, ori de posibilitatea acestora de a acoperi prejudiciul, astfel încât critica sub acest aspect este inadecvată. În ceea ce privește principiul reparării integrale a prejudiciului, invocat de recurentă, se constată că instanța a fost învestită cu cererea de chemare în judecată care a avut ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a terenului și plata impozitului aferent, nicidecum vreun eventual prejudiciu rezultat din împiedicarea reclamantei de a exercita acte de dispoziție cu privire la terenul în litigiu. În ceea ce privește perioada pentru care s-a calculat lipsa de folosință, se constată că prima instanță a reținut că, pentru perioada 2006 - 13.02.2010, acțiunea este prescrisă, iar pe baza probatoriului administrat, s-a reținut ca situație de fapt că terenul a fost eliberat de pârâte în luna iunie a anului 2013, obligându-le pe acestea la plata lipsei de folosință în perioada 13.02.2010 - iunie 2013. Reclamanta nu a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, astfel încât nu poate invoca în recurs, omisso medio , critici cu privire la modul de soluționare de către prima instanță a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2006 - 13.02.2010, nici cu privire la modul de stabilire a situației de fapt în ceea ce privește data eliberării terenului, de natură a determina stabilirea unei perioade mai lungi a lipsei de folosință, cu consecința majorării despăgubirilor stabilite de prima instanță. Ca atare, în recursul reclamantei, nu pot fi examinate criticile privind momentul predării terenului, acestea nefiind deduse analizei primei instanțe de control judiciar pe calea devolutivă a apelului. Cu atât mai mult, aspectele învederate de recurenta reclamantă referitoare la circumstanțele predării terenului, starea acestuia și constatările instanței în cadrul cercetării la fața locului nu pot fi examinate în acest cadru procesual (chiar dacă ele ar fi format obiect de analiză într-un eventual apel al părții respective), deoarece presupun verificări de fapt incompatibile cu structura recursului. Este adevărat că, în apel, instanța a reținut că momentul în care pârâtele au devenit de rea-credință este data de 3.04.2012, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 2519/2012 a Curții de Apel Pitești, iar despăgubirile au fost calculate doar începând cu această dată, situație în care reclamanta ar fi putut să conteste în recurs, sub acest aspect, perioada luată în calcul pentru stabilirea despăgubirilor. Însă, așa cum reiese din lecturarea motivelor de recurs formulate de reclamantă, acesta nu a înțeles să formuleze critici cu privire la acest aspect reținut de instanța de apel, ci a pretins că despăgubirile trebuie acordate începând cu anul 2006, criticând de fapt soluția primei instanțe cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, ceea ce nu mai era posibil omisso medio , astfel cum s-a arătat. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat. Referitor la recursul declarat de pârâta Y. SC : Prima critică vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 485 și art. 998 C.civ., recurenta considerând că instanța a reținut în mod nelegal că, după data de 03.04.2012, posesia pârâtei a devenit de rea credință, iar fructele bunului se cuvin proprietarului. Pârâta invocă dreptul său de a folosi terenul aferent construcției, în calitate de constructor de bună-credință, situație în care nu există faptă ilicită. Cu privire la această critică, invocată și în apel, instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2519/2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, prin care s-a statuat că pârâtele au devenit posesoare de rea-credință începând cu data de 3.04.2012, data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare, întrucât începând cu această dată au cunoscut viciile titlurilor lor de proprietate. Recurenta pârâtă nu critică raționamentul instanței de apel, bazat pe autoritatea de lucru judecat reținută în cauză, ci reiterează critica din apel, potrivit căreia existența pe teren a construcției și faptul că situația juridică a acesteia nu a fost lămurită în procesul anterior, ar justifica dreptul său de a folosi terenul. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției cu privire la acest aspect al judecății, recurenta nu critică raționamentul cuprins în această hotărâre, nu combate în vreun fel argumentele instanței de apel bazate pe autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2519/2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și nu formulează astfel critici susceptibile de cenzură în recurs. Critica pârâtei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 295 alin.(1) și art. 296 teza a II-a C.pr.civ. este fondată, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. Astfel, prin sentința civilă nr. 912/2014 a Tribunalului Vâlcea recurenta pârâtă a fost obligată la plata de sumei de 58.757 lei reprezentând despăgubiri civile corespunzătoare perioadei 14.02.2010 - iunie 2013. Sub aspectul situației de fapt, prima instanță a reținut că momentul până la care reclamanta a fost în imposibilitate de a folosi terenul și este îndreptățită la dezdăunare este iunie 2013. Reclamanta nu a declarat apel împotriva sentinței de fond, prin care să conteste neacordarea despăgubirilor și după această dată, așa încât, sub aspectul datei până la care reclamantei i se cuvin despăgubiri, instanța nu putea în apelul pârâtelor să prelungească perioada de calcul. Prin obligarea pârâtei la plata de despăgubiri după iunie 2013 instanța de apel a încălcat principiul tantum devollutum quantum apellatum precum și principiul non reformatio in peius , deoarece a extins perioada de calcul a despăgubirilor după data reținută în sentința de fond, necontestată de reclamantă printr-un apel propriu. În