ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 203/2017

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Totodată, a fost constatată nulitatea absolută a clauzei penale privind penalitățile de 1% pe zi de întârziere inserată în contractele de împrumut autentificate sub nr. x din 28 martie 2007, nr. 1358 din 17 mai 2007, nr. 1360 din 17 mai 2007, nr. 1361 din 17 mai 2007 și nr. 1362 din 17 mai 2007 de B.N.P. B. și, pe cale de consecință, a fost obligată pârâta la plata către stat a sumei de 604.506 RON, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 1066 și art. 1088 C. civ. de la 1864, precum și art. 1 din Legea nr. 313/1879, clauza penală are o cauză ilicită, fiind prohibită de lege, situație în care s-a apreciat că este lovită de nulitate absolută clauza penală convenită de părți în contractele de împrumut de 1% din valoarea contractului de împrumut pentru fiecare zi de întârziere, în cazul neachitării sumei la scadență.

Prima instanță a mai avut în vedere și faptul că, problema de drept în discuție a fost tranșată cu caracter obligatoriu pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 123 din 9 februarie 2006, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii în sensul că "Clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".

În final, instanța de fond a obligat pârâta C., în temeiul dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, la plata către stat a sumei de 604.506 RON, având în vedere că pârâta a pierdut procesul și că reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru de la suma de 614.506,01 RON, aferentă celor 5 contracte de împrumut, la 10.000 RON.

În argumentarea acestei soluții, față de obiectul apelului fixat de pârâtă strict la obligarea sa la plata sumei de 604.506 RON către stat, în temeiul dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, instanța de apel a reținut în esență că sunt nefondate criticile apelantei-pârâte cu privire la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 760/1999 și art. 18 din O.U.G. nr. 51/2007, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a legislației referitoare la modul de calcul a taxei judiciare de timbru.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, întrucât nu a fost observat că cele două aliniate, 2 și 3, se referă la chestiuni diferite, respectiv alin. (2) este o aplicare a art. 274 C. proc. civ., iar alin. (3) reprezintă o excepție de la situația comună menționată în alineatul anterior, respectiv situația în care reclamantul a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru, în baza unor norme legale.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 reținând eronat că acest text de lege nu se referă la cheltuielile făcute de stat, întrucât în opinia sa acest text de lege se referă la cheltuielile făcute de stat nu și la potențiale taxe de timbru pentru care s-a acordat scutirea.

O altă critică vizează greșita interpretare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenta-pârâtă susținând că instanța de apel a interpretat eronat modul în care aceste criterii legale trebuie urmărite, făcând trimitere la dreptul fundamental privind accesul la justiție.

Cu privire la acest aspect, caracterul cheltuielilor judiciare și accesul la justiție sunt două noțiuni de drept distincte, fiecare cu propriile premise și condiții de exercitare, analizate și reglementate distinct în dreptul european.

În speță, prin reducerea taxei judiciare de timbru de la 614.506 RON la 10.000 RON cheltuieli judiciare își păstrează acest caracter de a fi cheltuieli reale, necesare și rezonabile, suma care ar trebui să fie acoperită de părțile litigante fiind de maxim 10.000 RON și nicidecum de 604.506 RON, instanța de apel apreciind că ar reprezenta o cheltuială rezonabilă.

Ultima critică se referă la interpretarea greșită a legislației taxelor judiciare de timbru, recurenta-pârâtă susținând că aceasta ar fi trebuit calculată în raport cu valoarea contractelor de împrumut și nu cu valoarea penalităților calculate de la data scadenței.

Astfel, instanța de apel a aplicat eronat legea invocând prevederile art. 35 alin. (4) din Ordinul nr. 760/1999, întrucât în cauză nu este vorba de o pretenție calculată în principal plus penalități.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că a fost supusă la mai multe abuzuri de drept, aspect arătat în motivele de apel, însă instanța de apel a ignorat cu desăvârșire normele legale care sancționează abuzul de drept, respectiv C. proc. civ. și C. civ.

Chestiunea de drept supusă analizei vizează obligarea pârâtei la plata sumei de 604.506 RON cheltuieli judiciare către stat, în baza dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 și art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, precum și interpretarea eronată a jurisprudenței CEDO și a dispozițiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, sunt neîntemeiate.

Astfel, prima critică adusă deciziei din apel vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, recurenta-pârâtă apreciind că nu poate fi obligată la plata diferenței de sumă pentru care s-a acordat scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât instanța de apel a schimbat sensul logic și literal al prevederilor legale analizate.

Pornind de la considerentele reținute de instanța de apel, se constată că în analiza acestei critici s-a făcut o interpretare sistematică a textelor legale incidente, soluția fiind legală și corect argumentată, în sensul că norma enunțată se referă la obligația părții care a căzut în pretenții de a suporta cheltuielile de judecată făcute de partea adversă, reglementate de art. 274 C. proc. civ., și nicidecum la cheltuielile de judecată suportate de către stat, prin acordarea ajutorului public judiciar conferit de reglementarea specială cuprinsă în O.U.G. nr. 51/2008.

Pentru o înțelegere mai clară a obligației de plată stabilită în sarcina pârâtei în baza dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, este necesară a fi făcută distincția între cheltuielile de judecată avansate de către o parte litigantă și cheltuielile de judecată suportate de către stat, noțiuni asupra cărora se face o confuzie de către recurenta-pârâtă.

Situația concretă din prezenta cauză este reprezentată de faptul că, în primă instanță, reclamantul a beneficiat de ajutorul public judiciar conferit de dispozițiile O.U.G. nr. 51/2008, sub forma reducerii taxei judiciare de timbru de la suma de 614.506 RON la 10.000 RON, diferența rezultată de 604.506 RON fiind pusă în sarcina pârâtei, conform art. 18, aceasta fiind partea căzută în pretenții.

Ajutorul public judiciar ca formă de asistență acordată de către stat, în condițiile O.U.G. nr. 51/2008, oricărei persoane fizice, în situația în care aceasta nu poate face față cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiție, fără a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei sale, constituie o asigurare a efectivității dreptului de acces la justiție.

Această normă legală instituie atât stabilirea unor limite și condiții determinată de posibilitatea asigurării resurselor financiare publice necesare acordării ajutorului, de realizarea unei distribuiri echitabile a ajutorului în formele prevăzute la art. 6 din ordonanță, cât și obligații față de partea căzută în pretenții.

Astfel, în cazul în care reclamantul beneficiază de ajutor public judiciar, partea căzută în pretenții este obligată să suporte cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar și să le plătească statului, potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

De altfel, legiuitorul pune la dispoziția părții căzute în pretenții suficiente garanții care conduc la respectarea dreptului la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, prin art. 17 alin. (1) din aceeași ordonanță, potrivit căruia orice persoană interesată va putea sesiza oricând instanța care a încuviințat ajutorul public judiciar, prezentând dovezi cu privire la situația reală a celui căruia i s-a încuviințat cererea, iar potrivit alin. (2) al aceluiași text, dacă instanța constată că cererea de ajutor public judiciar a fost făcută cu rea-credință, prin ascunderea adevărului, va obliga, prin încheiere, pe cel care a beneficiat nejustificat de ajutor public judiciar la restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care a fost scutit, precum și la o amendă în cuantum de până la 5 ori suma pentru care a obținut nejustificat scutirea.

De partea cealaltă, cheltuielile de judecată avansate pentru derularea unui litigiu fac obiectul Capitolului IV intitulat «Hotărârile» Secțiunea a IV-a "Cheltuielile de judecată" din C. proc. civ.. Fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 din C. proc. civ.

Interpretarea propusă de recurenta-pârâtă, în sensul că suma la care ar fi trebuit obligată cu titlu de cheltuieli judiciare către stat este cea de 10.000 RON, sumă achitată de reclamant cu titlu de taxă judiciară de timbru, și că nu poate fi obligată la plata diferenței de sumă pentru care a fost acordată scutirea, lipsește de logică dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, de vreme ce statul suportă cheltuielile ocazionate de acordarea ajutorului public judiciar sub formă de scutiri sau reduceri.

Recurenta-pârâtă punând în opoziție sintagma cheltuieli cu faptul că în legătură cu acestea partea a beneficiat de reduceri sau scutiri, având în vedere și semnificațiile ajutorului public statuate de art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 51/2008, este evident că nu este de conceput că semnifică cheltuieli, în sensul art. 18, sumele efectiv plătite, ci cele datorate.

Dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 nu reprezintă altceva decât o aplicație a regulii de principiu prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar nu își pierd, din perspectiva celui căzut în pretenții, caracterul de cheltuieli de judecată, cu deosebirea că, în cazul în care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzătoare se plătesc de către partea care a căzut în pretenții direct statului, creditorul taxei judiciare de timbru, obligația intervenind ope legis. În timp ce, reglementarea instituită de art. 274 C. proc. civ. conferă părții îndreptățite posibilitatea solicitării sumelor avansate efectiv, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În consecință, criticile recurentei-pârâte conform cărora cheltuielile de judecată datorate statului ar fi cele situate efectiv la suma achitată de către reclamant, în speță 10.000 RON, în contextul în care statul a fost creditorul taxei judiciare de timbru până la suma de 614.506 RON, sunt lipsite de fundament, dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 fiind aplicate în mod corect, sub aspectul obligării acesteia la plata sumei de 604.506 RON.

Nemulțumirea recurentei-pârâte față de soluția pronunțată cu privire la obligarea sa la plata sumei de 604.506 RON cheltuieli de judecată către stat a fost argumentată și pe presupusa interpretare greșită a jurisprudenței CEDO și a dispozițiilor Legii nr. 146/1997, critici ce nu pot fi reținute.

Astfel, caracterul necesar, real și rezonabil se referă la acele cheltuieli de caracter procesual care au o componentă variabilă și cu privire la care se poate estima proporția evocată.

Problema estimării nu poate fi concepută în legătură cu acele sume prestabilite prin lege, cum ar fi taxa judiciară de timbru.

Cât privește critica vizând interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 146/1997, se constată că instanța de apel a prezentat pe larg argumentele care au stat la baza respingerii acestei critici, recurenta-pârâtă limitându-se la a relua susținerile făcute în fața instanței de apel.

Trecând peste aceste observații, se constată că instanța de apel a reținut corect că, față de obiectul acțiunii deduse judecății, respectiv constatare nulitate clauze penale, cererea este evaluabilă în bani, iar valoarea taxei judiciare de timbru se calculează în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) și alin. (1)

1

din Legea nr. 146/1997 coroborate cu art. 35 alin. (4) din Ordinul nr. 760/1999 al Ministrului Justiției.

Totodată, se observă că, recurenta-pârâtă critică atitudinea procesuală a reclamantului, susținând că a fost supusă la mai multe abuzuri de drept ce au fost ignorate de instanța de apel. Or, aceasta nu poate constitui o critică veritabilă, iar stabilirea modului de acțiune al reclamantului nu este un criteriu avut în vedere la calculul taxei judiciare de timbru.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să respingă recursul pârâtei C. împotriva deciziei civile nr. 452/A din 15 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 452/A din 15 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2017.