ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7528/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7528/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș la data de 24 martie 2010, reclamantul B.G. a chemat

în judecată pe pârâtul S.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 125.000 euro, pentru care s-a

prevăzut termen de restituire data de 31 mai 2009; să se dispună obligarea pârâtului

la plata penalizărilor de întârziere calculate conform contractului; cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că la data de 17 iulie 2008 s-a încheiat între părți contractul

de împrumut sume de bani, contract prin care se consemnează că reclamantul a acordat

pârâtului, cu titlu de împrumut, suma de 300.000 euro, cu termen de restituire 16

iulie 2008.

Contractul de împrumut

inițial a fost completat și modificat de actul adițional, prin care se consemnează

modificarea sumei, în sensul precizării restituirii sumei de 175.000 euro și menținerea

unui împrumut de 125.000 euro, cu termen de restituire 31 mai 2009.

Întrucât de la data scadentă

și până la data introducerii acțiunii au trecut peste 9 luni, reclamantul a comunicat

pârâtului o somație de punere în întârziere, însă acesta nu a întreprins nicio acțiune

în restituirea sumei.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 1560 – 1571 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 3225/PI din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost admisă

acțiunea civilă promovată

de reclamantul B.G. în contradictoriu cu pârâtul S.G.

A obligat pârâtul la plata

către reclamant a sumei de 125.000 euro, la care se vor calcula penalitățile de

întârziere, potrivit contractului părților.

A obligat pârâtul la plata

cheltuielilor de judecată in cuantum de 15.707,25 RON, reprezentând taxă de timbru

și onorariu avocațial.

Tribunalul a reținut în

considerentele sentinței între părți a intervenit un contract de împrumut pentru

suma totală de 300.000 euro, având termen de restituire la 16 iulie 2008, contract

ce a fost completat și modificat de actul adițional prin care se modifică suma in

sensul că se precizează restituirea sumei de 175.000 euro și o noua scadență pentru

125.000 euro la data de 31 mai 2009.

Pârâtul nu a restituit

suma datorată, recunoscînd prin interogatoriul său că a semnat aceste contracte.

Împotriva sentinței civile

nr. 3225 din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, a declarat apel

pârâtul S.G., solicitând

admiterea

apelului, deoarece greșit a fost obligat să plătească penalitățile de întârziere

de 0,5 % pe zi, invocând prevederile O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale

pentru obligații bănești.

Prin decizia nr. 830 din

21 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins ca nefondat

apelul declarat de reclamant, pentru următoarele considerente:

Raportat la contractul

de împrumut încheiat între părți la data de 17 iulie 2007, prin care reclamantul

B.G. a acordat pârâtului S.G., cu titlu de împrumut, suma de 300.000 euro, cu termen

de restituire integrală la data de 16 iulie 2008, modificat pe actul adițional prin

care se modifică suma, consemnându-se restituirea sumei de 175.000 euro și o nouă

scadență pentru 125.000 euro, la data de 31 mai 2009, având în vedere și actele

depuse la dosar, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, s-a reținut culpa

pârâtului în neexecutarea obligației de restituire a sumei datorate.

În ceea ce privește obligația

pârâtului de plată către reclamant și a penalităților de întârziere, curtea a reținut

că, deși contestată de pârât, din cuprinsul contractului de împrumut, respectiv

art. 5 „Efectele încălcării contractului”, rezultă fără dubiu că aceasta a fost

convenția părților în caz de nerestituire la termen a împrumutului.

Astfel, la art. 5 din

contractul de împrumut încheiat între părți, este inserată clauza potrivit căreia:

„Subsemnatul S.G., în calitate de împrumutat, mă oblig să respect întocmai clauzele

prezentului contract, să restituie suma împrumutată la termenul și în cuantumul

stabilit sau, în caz contrar, consimt la plata unei penalizări de 0,08% /zi de întârziere”.

Curtea a reținut că, deși

pârâtul critică soluția instanței de fond privind obligarea lui la plata unor penalități

contractuale de 0,5 %/ zi de întârziere, în realitate, prin hotărârea apelată a

fost obligat la restituirea sumei de 125.000 euro (nerestituită reclamantului până

la data scadentă de 31 mai 2009), la care se adaugă penalitățile de întârziere „potrivit

contractului părților”.

Prin urmare, conchide

curtea de apel, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză

a dispozițiilor art. 969 C. civ., raportat la clauzele contractului de împrumut

încheiat între părți.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs

pârâtul

S.G., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și solicitând modificarea deciziei instanței de apel, în sensul admiterii

apelului formulat împotriva sentinței Tribunalului Timiș.

În motivarea recursului

se arată că instanțele de fond și apel nu au ținut cont de voința părților la încheierea

contractului de împrumut, respectiv aceea că, în cazul nerestituirii la termen,

suma împrumutată să reprezinte preț întreg pentru un contract de vânzare-cumpărare

pentru imobilul adus ca și garanție.

Mai arată recurentul că,

în situația în care, pentru nerestituirea la termen a împrumutului, există stipulate

în contract penalități de întârziere, acestea nu reprezintă altceva decât dobânzi

aplicate împrumutului acordat, fapt ce contravine legislației în vigoare. Prin urmare,

în situația în care, la încheierea contractului se știa faptul că dobânzile aplicate

unui contract de împrumut între persoane fizice sunt interzise, s-a procedat la

inserarea în contract a clauzei privitoare la garantarea împrumutului prin vânzarea

imobilului la valoarea împrumutului, respectiv 300.000 euro.

Analizând recursul prin

raportare la motivul de nelegalitate invocat (

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

) și la criticile formulate,

se constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, „părțile

sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea în plata

unei obligații bănești”.

Art. 3 alin. (3) din același

act normativ prevede că (...) „în toate celelalte cazuri dobânda legală se stabilește

la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naționala a României, diminuat

cu 20%”.

Potrivit art. 5 alin.

(1), „În raporturile civile, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult

de 50% pe an”, în caz contrar, „obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea

stabilită în condițiile prezentei ordonanțe fiind nulă de drept” (art. 9).

Decizia nr. 11/2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, a

statuat că „orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la

scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe lângă

dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor

legii”.

În cauza de față, prin

contractul de împrumut din 17 iulie 2007, încheiat între reclamantul B.G., în calitate

de împrumutător și pârâtul S.G., în calitate de împrumutat, s-a stipulat obligația

debitorului de a restitui la scadență suma împrumutată „fără dobândă”. De asemenea,

s-a stipulat că în cazul nerestituirii sumei împrumutate la termenul și în cuantumul

stabilit, debitorul datorează „plata unei penalizări de 0,08% pe zi de întârziere.”

Potrivit celor cuprinse

în art. 1066 C. civ., „clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da

asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare

din parte-i.”

În cauză, pârâtul-recurent

a „consimțit” ca, în caz de întârziere în executarea obligației de restituire a

împrumutului, să plătească o penalizare de 0,08% pe zi de întârziere.

Prin urmare, raportat

la definiția legală a clauzei penale, este neîndoielnică semnificația juridică în

acest sens a clauzei din contractul de împrumut dedus judecății, prin care împrumutatul

s-a obligat să plătească o penalizare de 0,08% pe zi de întârziere, în caz de nerestituire

la scadență a sumei împrumutate.

Prevăzând în contract

o penalitate în caz de întârziere în executarea de către debitor a obligației de

restituire a sumei împrumutate, părțile au făcut o evaluare convențională anticipată

a daunelor-interese moratorii, respectiv a echivalentului prejudiciului suferit

de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației, evaluare care, din

punct de vedere juridic, are semnificația unei clauze penale.

În legătură cu valabilitatea

unei asemenea clauze penale în contractele de împrumut s-a pronunțat, așa cum s-a

menționat anterior, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin Decizia nr. 11 din 24 octombrie 2005.

Prin această decizie în

interesul legii s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. art. 1, art. 2 și

ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002,

cu referire la art. 969 alin. (1) C. civ., clauza penală prin care se stabilește

obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților

de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală,

contravine prevederilor legii.

În motivare, s-a arătat

că „Prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea

nr. 356/2002, potrivit cărora „părțile sunt libere să stabilească, în convenții,

rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești”, nu îngăduie decât

practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform art. 5 alin. (1)

din aceeași lege, la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50% pe

an. Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul

raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror

cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni

constând în penalități de întârziere. Așa fiind, clauza penală prin care se stabilește

obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților

de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală,

având o cauză nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C.

civ., contravine prevederilor legii.”

Cu alte cuvinte, în raporturile

civile privind obligațiile bănești există temei legal pentru stabilirea convențională

de dobânzi moratorii (datorate în caz de întârziere în executarea obligației) limitate

la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50% pe an art. 1 coroborat

cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, dobânzile moratorii care depășesc acest

plafon legal reprezentând clauză penală interzisă, nulă absolut pentru cauză ilicită,

în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ..

În cauza de față, părțile

au prevăzut în contract o penalizare de 0,08% pe zi de întârziere, în caz de nerestituire

la scadență a sumei împrumutate. Așadar, contractul este cu titlu gratuit (pentru

că nu s-a prevăzut o dobândă ca preț al folosinței lucrului împrumutat și care reprezintă

fruct civil) și dobânda convențională, respectiv „penalizarea de 0,08% pe zi de

întârziere”, are caracter moratoriu, dar cum această dobândă moratorie depășește

plafonul maxim impus prin norma imperativă din art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000,

clauza penală care o prevede este nulă absolut pentru cauză ilicită, conform dezlegărilor

obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. 11/2005 a instanței supreme.

În contract s-a stipulat

și clauza potrivit căreia, în caz de nerestituire a sumei se va transmite reclamantului-creditor

proprietatea imobilului, instituindu-se și interdicția de înstrăinare și grevare

a bunului în favoarea acestuia.

Stipularea în contractul

de împrumut a unei clauze vizând transmiterea proprietății către creditor nu constituie

o „convenție legal făcută” în sensul prevederilor art. 969 C. civ., fiind bazată

pe o cauză ilicită, întrucât este prohibită de lege. Într-adevăr, o asemenea stipulație

este echivalentă clauzei penale, prohibită în contractele de împrumut, astfel încât

nu poate avea niciun efect.

Principiul libertății

contractuale, ca și cel al forței obligatorii a contractului, nu pot conduce la

o altă soluție decât cea pronunțată în cauză cu privire la clauza penală, întrucât

numai convențiile „legal făcute” au putere de lege între părțile contractante (art.

969 C. civ.), iar potrivit prevederilor art. 5 din același cod „nu se poate deroga

prin convenții (…) la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

Pentru aceste considerente,

constatându-se întemeiate criticile pârâtului, se va admite recursul declarat de

acesta și se va m

odifica

decizia recurată, în sensul că se va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței

nr. 3225/PI din 22 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

În consecință, va fi schimbată

în parte sentința, în sensul că se va înlătura dispoziția privind obligarea pârâtului

la penalitățile acordate conform contractului de împrumut, ce depășesc dobânda legală

calculată potrivit art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000.

Vor fi menține restul

dispozițiilor sentinței.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul S.G. împotriva deciziei nr. 830 din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia recurată,

în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 3225/PI din

22 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Schimbă în parte sentința,

în sensul că înlătură obligarea pârâtului la penalitățile acordate conform contractului

de împrumut, ce depășesc dobânda legală calculată potrivit art. 3 alin. (3) și

art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie

2012.