ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7528/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 24 martie 2010, reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâtul S.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 125.000 euro, pentru care s-a prevăzut termen de restituire data de 31 mai 2009; să se dispună obligarea pârâtului la plata penalizărilor de întârziere calculate conform contractului; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 17 iulie 2008 s-a încheiat între părți contractul de împrumut sume de bani, contract prin care se consemnează că reclamantul a acordat pârâtului, cu titlu de împrumut, suma de 300.000 euro, cu termen de restituire 16 iulie 2008. Contractul de împrumut inițial a fost completat și modificat de actul adițional, prin care se consemnează modificarea sumei, în sensul precizării restituirii sumei de 175.000 euro și menținerea unui împrumut de 125.000 euro, cu termen de restituire 31 mai 2009. Întrucât de la data scadentă și până la data introducerii acțiunii au trecut peste 9 luni, reclamantul a comunicat pârâtului o somație de punere în întârziere, însă acesta nu a întreprins nicio acțiune în restituirea sumei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1560 – 1571 C. civ. Prin sentința civilă nr. 3225/PI din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost admisă acțiunea civilă promovată de reclamantul B.G. în contradictoriu cu pârâtul S.G. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 125.000 euro, la care se vor calcula penalitățile de întârziere, potrivit contractului părților. A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată in cuantum de 15.707,25 RON, reprezentând taxă de timbru și onorariu avocațial.

Tribunalul a reținut în considerentele sentinței între părți a intervenit un contract de împrumut pentru suma totală de 300.000 euro, având termen de restituire la 16 iulie 2008, contract ce a fost completat și modificat de actul adițional prin care se modifică suma in sensul că se precizează restituirea sumei de 175.000 euro și o noua scadență pentru 125.000 euro la data de 31 mai 2009. Pârâtul nu a restituit suma datorată, recunoscînd prin interogatoriul său că a semnat aceste contracte. Împotriva sentinței civile nr. 3225 din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, a declarat apel pârâtul S.G., solicitând admiterea apelului, deoarece greșit a fost obligat să plătească penalitățile de întârziere de 0,5 % pe zi, invocând prevederile O.G.

nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești. Prin decizia nr. 830 din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, pentru următoarele considerente: Raportat la contractul de împrumut încheiat între părți la data de 17 iulie 2007, prin care reclamantul B.G. a acordat pârâtului S.G., cu titlu de împrumut, suma de 300.000 euro, cu termen de restituire integrală la data de 16 iulie 2008, modificat pe actul adițional prin care se modifică suma, consemnându-se restituirea sumei de 175.000 euro și o nouă scadență pentru 125.000 euro, la data de 31 mai 2009, având în vedere și actele depuse la dosar, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, s-a reținut culpa pârâtului în neexecutarea obligației de restituire a sumei datorate.

În ceea ce privește obligația pârâtului de plată către reclamant și a penalităților de întârziere, curtea a reținut că, deși contestată de pârât, din cuprinsul contractului de împrumut, respectiv art. 5 „Efectele încălcării contractului”, rezultă fără dubiu că aceasta a fost convenția părților în caz de nerestituire la termen a împrumutului. Astfel, la art. 5 din contractul de împrumut încheiat între părți, este inserată clauza potrivit căreia: „Subsemnatul S.G., în calitate de împrumutat, mă oblig să respect întocmai clauzele prezentului contract, să restituie suma împrumutată la termenul și în cuantumul stabilit sau, în caz contrar, consimt la plata unei penalizări de 0,08% /zi de întârziere”.

Curtea a reținut că, deși pârâtul critică soluția instanței de fond privind obligarea lui la plata unor penalități contractuale de 0,5 %/ zi de întârziere, în realitate, prin hotărârea apelată a fost obligat la restituirea sumei de 125.000 euro (nerestituită reclamantului până la data scadentă de 31 mai 2009), la care se adaugă penalitățile de întârziere „potrivit contractului părților”. Prin urmare, conchide curtea de apel, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art. 969 C. civ., raportat la clauzele contractului de împrumut încheiat între părți. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.G., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea deciziei instanței de apel, în sensul admiterii apelului formulat împotriva sentinței Tribunalului Timiș. În motivarea recursului se arată că instanțele de fond și apel nu au ținut cont de voința părților la încheierea contractului de împrumut, respectiv aceea că, în cazul nerestituirii la termen, suma împrumutată să reprezinte preț întreg pentru un contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul adus ca și garanție. Mai arată recurentul că, în situația în care, pentru nerestituirea la termen a împrumutului, există stipulate în contract penalități de întârziere, acestea nu reprezintă altceva decât dobânzi aplicate împrumutului acordat, fapt ce contravine legislației în vigoare.

Prin urmare, în situația în care, la încheierea contractului se știa faptul că dobânzile aplicate unui contract de împrumut între persoane fizice sunt interzise, s-a procedat la inserarea în contract a clauzei privitoare la garantarea împrumutului prin vânzarea imobilului la valoarea împrumutului, respectiv 300.000 euro. Analizând recursul prin raportare la motivul de nelegalitate invocat ( art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ) și la criticile formulate, se constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 1 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, „părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligații bănești”.

Art. 3 alin. (3) din același act normativ prevede că (...) „în toate celelalte cazuri dobânda legală se stabilește la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naționala a României, diminuat cu 20%”. Potrivit art. 5 alin. (1), „În raporturile civile, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”, în caz contrar, „obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condițiile prezentei ordonanțe fiind nulă de drept” (art. 9). Decizia nr. 11/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, a statuat că „orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii”.

În cauza de față, prin contractul de împrumut din 17 iulie 2007, încheiat între reclamantul B.G., în calitate de împrumutător și pârâtul S.G., în calitate de împrumutat, s-a stipulat obligația debitorului de a restitui la scadență suma împrumutată „fără dobândă”. De asemenea, s-a stipulat că în cazul nerestituirii sumei împrumutate la termenul și în cuantumul stabilit, debitorul datorează „plata unei penalizări de 0,08% pe zi de întârziere.” Potrivit celor cuprinse în art. 1066 C. civ., „clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.” În cauză, pârâtul-recurent a „consimțit” ca, în caz de întârziere în executarea obligației de restituire a împrumutului, să plătească o penalizare de 0,08% pe zi de întârziere.

Prin urmare, raportat la definiția legală a clauzei penale, este neîndoielnică semnificația juridică în acest sens a clauzei din contractul de împrumut dedus judecății, prin care împrumutatul s-a obligat să plătească o penalizare de 0,08% pe zi de întârziere, în caz de nerestituire la scadență a sumei împrumutate. Prevăzând în contract o penalitate în caz de întârziere în executarea de către debitor a obligației de restituire a sumei împrumutate, părțile au făcut o evaluare convențională anticipată a daunelor-interese moratorii, respectiv a echivalentului prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației, evaluare care, din punct de vedere juridic, are semnificația unei clauze penale.

În legătură cu valabilitatea unei asemenea clauze penale în contractele de împrumut s-a pronunțat, așa cum s-a menționat anterior, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 11 din 24 octombrie 2005. Prin această decizie în interesul legii s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. art. 1, art. 2 și ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. (1) C. civ., clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

În motivare, s-a arătat că „Prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, potrivit cărora „părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești”, nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform art. 5 alin. (1) din aceeași lege, la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50% pe an. Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere.

Așa fiind, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ., contravine prevederilor legii.” Cu alte cuvinte, în raporturile civile privind obligațiile bănești există temei legal pentru stabilirea convențională de dobânzi moratorii (datorate în caz de întârziere în executarea obligației) limitate la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50% pe an art. 1 coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, dobânzile moratorii care depășesc acest plafon legal reprezentând clauză penală interzisă, nulă absolut pentru cauză ilicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ..

În cauza de față, părțile au prevăzut în contract o penalizare de 0,08% pe zi de întârziere, în caz de nerestituire la scadență a sumei împrumutate. Așadar, contractul este cu titlu gratuit (pentru că nu s-a prevăzut o dobândă ca preț al folosinței lucrului împrumutat și care reprezintă fruct civil) și dobânda convențională, respectiv „penalizarea de 0,08% pe zi de întârziere”, are caracter moratoriu, dar cum această dobândă moratorie depășește plafonul maxim impus prin norma imperativă din art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, clauza penală care o prevede este nulă absolut pentru cauză ilicită, conform dezlegărilor obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. 11/2005 a instanței supreme. În contract s-a stipulat și clauza potrivit căreia, în caz de nerestituire a sumei se va transmite reclamantului-creditor proprietatea imobilului, instituindu-se și interdicția de înstrăinare și grevare a bunului în favoarea acestuia.

Stipularea în contractul de împrumut a unei clauze vizând transmiterea proprietății către creditor nu constituie o „convenție legal făcută” în sensul prevederilor art. 969 C. civ., fiind bazată pe o cauză ilicită, întrucât este prohibită de lege. Într-adevăr, o asemenea stipulație este echivalentă clauzei penale, prohibită în contractele de împrumut, astfel încât nu poate avea niciun efect. Principiul libertății contractuale, ca și cel al forței obligatorii a contractului, nu pot conduce la o altă soluție decât cea pronunțată în cauză cu privire la clauza penală, întrucât numai convențiile „legal făcute” au putere de lege între părțile contractante (art. 969 C. civ.), iar potrivit prevederilor art. 5 din același cod „nu se poate deroga prin convenții (…) la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

Pentru aceste considerente, constatându-se întemeiate criticile pârâtului, se va admite recursul declarat de acesta și se va m odifica decizia recurată, în sensul că se va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 3225/PI din 22 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă. În consecință, va fi schimbată în parte sentința, în sensul că se va înlătura dispoziția privind obligarea pârâtului la penalitățile acordate conform contractului de împrumut, ce depășesc dobânda legală calculată potrivit art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000. Vor fi menține restul dispozițiilor sentinței.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.G. împotriva deciziei nr. 830 din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 3225/PI din 22 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că înlătură obligarea pârâtului la penalitățile acordate conform contractului de împrumut, ce depășesc dobânda legală calculată potrivit art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012.