ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4419/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 6 februarie 2008, reclamantul S.N. a chemat în judecată pe pârâții M.M. și SC V. SA, solicitând obligarea acestora în solidar, la plata sumei de 280.000 Euro, echivalentul în lei la data executării, din care 70.000 Euro reprezentând împrumut nerestituit și 210.000 Euro penalități de întârziere calculate conform contractului și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 și urm, art. 1652 și urm C. civ., art. 46 și art. 720 1 C. com., reclamantul a arătat că la data de 22 decembrie 2005 a încheiat un contract de împrumut, acordând suma de 90.000 Euro pârâtului M.M., cu obligația pentru acesta din urmă, de a o restitui până la 16 ianuarie 2006. In cazul nerespectării acestei date scadente, părțile au convenit asupra obligației pârâtului de a restitui un minim de 20.000 Euro și de a prezenta o garanție suplimentară, cu prelungirea termenului de restituire, la 20 martie 2006, garanția suplimentară reprezentând semnarea unui contract de fidejusiune cu SC V. SA, pentru ca aceasta să preia riscul insolvabilității debitorului.

Ulterior, la 26 ianuarie 2006, debitorul s-a conformat în parte, achitând suma de 10.000 Euro și a prezentat un certificat constatator, din conținutul căruia a reieșit că deține calitatea de administrator al SC V. SA, astfel că s-a procedat la întocmirea contractului de fidejusiune, prin care s-a stabilit că SC V. SA, poate fi urmărită de către creditor, pentru executarea creanței. La data de 7 martie 2008 (fila 38 dosar fond), reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul diminuării pretențiilor sale, la suma de 140.000 Euro, din care 70.000 Euro, cu titlul de împrumut nerestituit și 70.000 Euro penalități de întârziere. Pârâții SC V. SA și M.M. au formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare au invocat pe cale de excepție, necompetența funcțională a Secției comerciale și de contencios administrativ, față de natura juridică civilă a contractului de împrumut și au susținut că sunt de acord cu admiterea în parte a acțiunii, în sensul obligării lor la plata sumei de 38.000 Euro. Cu caracter reconvențional, pârâții-reclamanți au solicitat constatarea nulității absolute a clauzei penale înserate în contractul de împrumut, cu privire la perceperea unei penalități de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere. Prin încheierea din 4 aprilie 2008, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei instanțe și trimiterea ei Secției civile a aceleiași instanțe, cu motivarea că litigiul are caracter civil, iar contractul de fidejusiune nu poate constitui un fapt de comerț, datorită caracterului accesoriu al acestuia la contractul de împrumut, de natură civilă.

Prin sentința nr. 930/PI din 12 martie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea precizată, a admis cererea reconvențională și a dispus obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 38.000 Euro, sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând împrumut nerestituit. A constatat nulitatea absolută a clauzei penale din contractul de împrumut încheiat la 22 decembrie 2005, constând în penalități de întârziere. Aceeași instanță a respins în rest acțiunea precizată și a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere natura contractului, invocat ca temei al pretențiilor reclamantului S.N., respectiv contractul de împrumut având ca obiect sumele de bani, contract încheiat Între persoane fizice, fără a se percepe dobândă.

S-a reținut că suma solicitată de reclamant cu titlul de penalități de întârziere nu are caracterul unei dobânzi, astfel că instanța a respectat limitele învestirii. In acest sens, în calificarea corectă a raportului juridic dedus judecății, s-a menționat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, exprimată prin Decizia nr. XI/2005, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia, orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine legii.

Tribunalul Timiș a avut în vedere practica instanței supreme în materie, precum și faptul că părțile au convenit, în temeiul art. 969 C. civ., în sensul că prezentul împrumut este fără dobândă, față de împrejurarea că reclamantul nu a solicitat obligarea pârâților la plata unei dobânzi legale, soluția de mai sus fiind dată cu respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul S.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea acestei căi de atac, schimbarea sentinței tribunalului și admiterea în tot a acțiunii, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 66.000 Euro, cu titlul de împrumut și dobânda legală majorată cu 50%, de la 20 martie 2006 și până la plata efectivă a debitului, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului său, reclamantul a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere probatoriile administrate de acesta, iar cu privire la înscrisurile depuse de pârâtul M.M., reclamantul învederează că nu recunoaște plata făcută de S.N., că a înțeles să conteste înscrisurile și semnătura acestuia, deoarece acesta nu a avut mandat să încaseze în numele său, sumele de bani de la pârâtul M.M. Astfel, deși a afirmat că are mandat să ridice și să încaseze sumele în numele său, revenindu-i sarcina probațiunii, pârâtul M.M. nu a depus copia mandatului acordat lui S.N. Au fost aduse critici referitoare la plata penalităților de întârziere, astfel cum au fost stabilite în cuprinsul contractului de împrumut, apelantul considerând că acestea sunt obligatorii, conform art. 969 C. civ., iar în situația în care instanța va face aplicarea prevederilor art. 9 din O.G.

nr. 9/2000, acestea ar trebui să îmbrace forma dobânzii la plafonul superior, majorată cu 50%, în temeiul art. 5 alin. (1) din ordonanța sus menționată. S-a susținut că în mod greșit instanța de fond a constatat nulitatea absolută a clauzei penale, constând în penalități de întârziere, câtă vreme penalitățile trebuie să compenseze paguba suferită, conform art. 1069 și art. 969 C. civ. și, s-a criticat lipsa de rol activ a primei instanțe, în a administra toate probatoriile utile cauzei, astfel că instanța de apel, ca o instanță de devoluțiune are a cerceta și examina toate aceste aspecte. Apelantul-reclamant arată că, deși pârâtul M.M. a fost de acord cu admiterea în parte a acțiunii, în sensul obligării sale la plata sumei de 38.000 Euro, aceasta nu reprezintă o recunoaștere a debitului, astfel încât să fie incidente prevederile art. 275 C. proc.

civ., iar pârâții erau obligați la plata cheltuielilor de judecată, instanța soluționând greșit acest petit. Se evidențiază și critica, în sensul că existența clauzei penale, atât timp cât nu are caracter deghizat și nu contravine reglementărilor din materia dobânzilor, poate fi interpretată ca o convenție asupra dobânzii moratorii, iar acordarea daunelor moratorii nu este contrară prevederilor art. 1087 C. civ. A fost invocat principiul voinței reale a părților, s-a susținut că penalitățile de întârziere solicitate îmbracă forma dobânzii, fiind aplicabile dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 9/2000 și s-a reluat solicitarea administrării probei cu înscrisuri, respectiv depunerea de către S.N. a copiei mandatului acordat pentru a ridica și încasa sume de bani achitate altor persoane, iar declarația martorului a fost apreciată de apelantul-reclamant S.N., ca fiind contradictorie și subiectivă.

Prin decizia nr. 291/A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința nr. 930 pronunțată la 12 martie 2009 și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, Tribunalului Timiș. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reiterat pe larg, situația de fapt reținută în speță, referitoare la: condițiile încheierii contractului de împrumut, cuantumul si datele scadente, raportat la precizarea acțiunii, la obiectul acesteia, temeiul de drept, la condițiile aplicării penalităților de întârziere, la încheierea contractului de fidejusiune între S.N., S.N.

în calitate de împrumutători, M.M., împrumutat și SC V. SA, în calitate de fidejusor, în care s-a consemnat achitarea sumei de 10.000 Euro și s-a convenit asupra garantării obligației principale, anume aceea de plată a diferenței de 80.000 Euro, până la data de 20 martie 2006. Deși au fost apreciate ca fondate criticile referitoare la existența unui mandat special dat de către reclamant, avocatului său M.G.M., cu privire la limitele conferite prin contractul de asistență juridică, nu s-a lămurit de către instanța de apel, dacă avocatul era sau nu împuternicit să întocmească și să semneze, în numele împrumutătorilor S.N. și S.N., contractul de fidejusiune, respectiv procesul-verbal de predare-primire a sumelor de bani.

S-a reținut că prima instanță a apreciat asupra valabilității contractului de fidejusiune, fără a verifica dacă există o hotărâre a Adunării Generale a acționarilor societății comerciale, față de numărul de acționari ai acesteia, iar din conținutul contractului rezultă un debit personal al pârâtului M.M., în sumă de 80.000 Euro, ce a fost garantat cu patrimoniul societății comerciale pe acțiuni. S-a constatat de către instanța de apel că tribunalul, ca instanță de fond nu a analizat valabilitatea procesului-verbal de predare-primire, încheiat la 3 aprilie 2006, între pârâtul M.M. și reclamantul S.N., înscris, în care calitatea de primitor al sumei o are reclamantul, dar semnează S.N., iar semnăturile acestuia din urmă sunt total diferite pe cele două acte de predare a sumei (filele 51 și 52 dosar nr. 1790/30/2008 al Tribunalului Timiș).

Instanța de apel a apreciat temeinicia criticilor privind neacordarea de dobânzi legale reclamantului, conform art. 5 din O.G. nr. 9/2000 și a constatat lipsa rolului activ al instanței de fond, de a analiza raportul juridic dedus judecății, sub toate apărările invocate și probatoriile administrate, ceea ce, astfel cum a conchis Curtea de Apel Timișoara, în pronunțarea deciziei prin care a admis apelul reclamantului, echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, fiind incidente dispozițiile art. 297 C. proc. civ. Împotriva deciziei nr.291/A din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara au declarat recurs pârâții M.M. și SC V. SA, solicitând în temeiul art. 312 alin. (3) și art. 304 pct. 6, 8 C. proc.

civ. admiterea acestei căi de atac, casarea deciziei din apel și menținerea ca legală și temeinică a sentinței Tribunalului Timiș. Recurenții-pârâți arată că, raportat la petitul acțiunii, „instanța de apel s-a pronunțat ultra petita, a acordat mai mult decât s-a cerut și a dat o altă interpretare, înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al raportului juridic din speță". Astfel, prima instanță a analizat și administrat corect probele, și făcând trimitere la înscrisurile sub semnătură privată, răspunsurile la interogatorii, conținutul contractului de fidejusiune și cel al chitanțelor întocmite cu ocazia achitării de către pârâtul-recurent, a unor sume de bani din totalul împrumutul, a reținut că acestea constituie un început de dovadă scrisă, conform art. 1197 C. civ.

Față de această susținere, recurenții-pârâți M.M. si SC V. SA critică decizia instanței de apel, în sensul că nu trebuia admis apelul reclamantului S.N., desființată sentința Tribunalului Timiș și trimisă cauza spre rejudecare, această soluție fiind nelegală, deoarece instanța de fond a examinat pricina sub toate aspectele, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Au fost aduse critici, potrivit cărora instanța de apel nu a dat dovadă de rolul activ, consfințit de prevederile art. 129 din același cod, și nu a analizat chestiunea legată de limitele mandatului dat avocatului M.G.M., cu privire la întocmirea și semnarea, în numele împrumutătorilor S.N. și S.N., a contractului de fidejusiune, respectiv procesul-verbal de predare-primire a sumelor de bani.

S-a reproșat instanței de apel că nu a verificat dacă în absența clauzei penale, care a fost anulată, se putea acorda dobânda legală și că aceasta a interpretat greșit dispozițiile art. 275 C. proc. civ., compensând cheltuielile de judecată, care , în opinia recurenților-pârâți M.M. și SC V. SA trebuiau acordate. Recursul este fondat și urmează a fi admis, în limita și pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel putea si trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, cu privire la toate chestiunile ce au făcut obiectul criticilor și să-și motiveze decizia, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod.

In temeiul caracterului devolutiv specific acestei căi de atac, obligația de mai sus revenea instanței de apel, care nu a lămurit și nu a analizat criticile din apel, cu privire la: limitele mandatului avocatului M.G.M., referitor la întocmirea și semnarea, în numele împrumutătorilor S.N. și S.N., a înscrisurilor mai sus reținute, la posibilitatea acordării sau nu a dobânzii legale și la aspectul privind cererea de completare a probatoriilor, în acord cu prevederile art. 295 alin. (2 )C. proc. civ. Soluția pronunțării asupra apelului reclamantului, prin admiterea acestei căi de atac și desființarea sentinței dată de instanța de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, fără a analiza chestiunile puse în discuție prin intermediul criticilor din apel, constituie o încălcare a principiului devoluțiunii apelului, principiu ce guvernează această cale de atac.

Aceasta înseamnă că efectul devolutiv al apelului este limitat prin două reguli de bază, prima tantum devolutum quantum apellantum , potrivit căreia instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului, în limitele criticilor formulate de apelant, deci poate judeca atât cât i s-a cerut, și cea de-a doua: tantum devolutum quantum judicatum , aceasta din urmă având semnificația păstrării cadrului procesual stabilit în prima instanță.

In acest sens, instanța de trimitere, în rejudecarea apelului va examina criticile privind dobânda legală solicitată de reclamant având în vedere fundamentul raportului juridic dedus judecății, față de limitele învestirii, în raport de interpretarea dată contractului de împrumut și a celui de fidejusiune și va stabili dacă analiza contractelor a fost realizată potrivit clauzelor clare și precise, ce trebuie aplicate, în litera si spiritul lor, instanța neavând dreptul de a le da un alt înțeles, contrar voinței părților, conform art. 969 C. civ. Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod greșit nu a intrat în „cercetarea fondului", cu respectarea limitelor devoluțiunii stabilite prin declarația de apel, împrejurare ce atrage incidența art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., casarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care a omis a examina criticile invocate în apel. Cu prilejul rejudecării se vor analiza sub formă de apărări și celelalte susțineri din recurs. Așa fiind, instanța supremă va admite recursul declarat de pârâți, va casa decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și va trimite cauza spre rejudecarea apelului, aceleiași instanțe. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții M.M. și SC V. SA împotriva deciziei nr. 291/A din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 septembrie 2010