ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4419/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4419/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 6 februarie 2008,

reclamantul S.N. a chemat în judecată pe pârâții M.M. și SC V. SA, solicitând

obligarea acestora în solidar, la plata sumei de 280.000 Euro, echivalentul în

lei la data executării, din care 70.000 Euro reprezentând împrumut nerestituit

și 210.000 Euro penalități de întârziere calculate conform contractului și

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 și urm, art. 1652 și urm

C. civ., art. 46 și art. 720

1

C. com., reclamantul a arătat că la

data de 22 decembrie 2005 a încheiat un contract de împrumut, acordând suma de

90.000 Euro pârâtului M.M., cu obligația pentru acesta din urmă, de a o

restitui până la 16 ianuarie 2006.

In cazul

nerespectării acestei date scadente, părțile au convenit asupra obligației

pârâtului de a restitui un minim de 20.000 Euro și de a prezenta o garanție

suplimentară, cu prelungirea termenului de restituire, la 20 martie 2006, garanția

suplimentară reprezentând semnarea unui contract de fidejusiune cu SC V. SA,

pentru ca aceasta să preia riscul insolvabilității debitorului.

Ulterior, la

26 ianuarie 2006, debitorul s-a conformat în parte, achitând suma de 10.000

Euro și a prezentat un certificat constatator, din conținutul căruia a reieșit

că deține calitatea de administrator al SC V. SA, astfel că s-a procedat la

întocmirea contractului de fidejusiune, prin care s-a stabilit că SC V. SA,

poate fi urmărită de către creditor, pentru executarea creanței.

La data de 7

martie 2008 (fila 38 dosar fond), reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul

diminuării pretențiilor sale, la suma de 140.000 Euro, din care 70.000 Euro, cu

titlul de împrumut nerestituit și 70.000 Euro penalități de întârziere.

Pârâții SC

V. SA și M.M. au formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin

întâmpinare au invocat pe cale de excepție, necompetența funcțională a Secției

comerciale și de contencios administrativ, față de natura juridică civilă a

contractului de împrumut și au susținut că sunt de acord cu admiterea în parte

a acțiunii, în sensul obligării lor la plata sumei de 38.000 Euro.

Cu caracter

reconvențional, pârâții-reclamanți au solicitat constatarea nulității absolute

a clauzei penale înserate în contractul de împrumut, cu privire la perceperea

unei penalități de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere.

Prin

încheierea din 4 aprilie 2008, Tribunalul Timiș, secția comercială și de

contencios administrativ, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei

instanțe și trimiterea ei Secției civile a aceleiași instanțe, cu motivarea că

litigiul are caracter civil, iar contractul de fidejusiune nu poate constitui

un fapt de comerț, datorită caracterului accesoriu al acestuia la contractul de

împrumut, de natură civilă.

Prin

sentința nr. 930/PI din 12 martie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a

admis în parte acțiunea precizată, a admis cererea reconvențională și a dispus

obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 38.000 Euro, sau echivalentul

în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând împrumut nerestituit.

A constatat

nulitatea absolută a clauzei penale din contractul de împrumut încheiat la 22

decembrie 2005, constând în penalități de întârziere.

Aceeași

instanță a respins în rest acțiunea precizată și a compensat cheltuielile de

judecată efectuate de părți.

Pentru a se

pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere natura contractului, invocat ca

temei al pretențiilor reclamantului S.N., respectiv contractul de împrumut

având ca obiect sumele de bani, contract încheiat Între persoane fizice, fără a

se percepe dobândă.

S-a reținut

că suma solicitată de reclamant cu titlul de penalități de întârziere nu are

caracterul unei dobânzi, astfel că instanța a respectat limitele învestirii.

In acest

sens, în calificarea corectă a raportului juridic dedus judecății, s-a

menționat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, exprimată prin Decizia

nr. XI/2005, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit

căreia, orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la

scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe

lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine

legii.

Tribunalul

Timiș a avut în vedere practica instanței supreme în materie, precum și faptul

că părțile au convenit, în temeiul art. 969 C. civ., în sensul că prezentul

împrumut este fără dobândă, față de împrejurarea că reclamantul nu a solicitat

obligarea pârâților la plata unei dobânzi legale, soluția de mai sus fiind dată

cu respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.

Împotriva

sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul S.N., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea acestei căi de atac,

schimbarea sentinței tribunalului și admiterea în tot a acțiunii, obligarea

pârâtului la restituirea sumei de 66.000 Euro, cu titlul de împrumut și dobânda

legală majorată cu 50%, de la 20 martie 2006 și până la plata efectivă a

debitului, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

apelului său, reclamantul a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere

probatoriile administrate de acesta, iar cu privire la înscrisurile depuse de

pârâtul M.M., reclamantul învederează că nu recunoaște plata făcută de S.N., că

a înțeles să conteste înscrisurile și semnătura acestuia, deoarece acesta nu a

avut mandat să încaseze în numele său, sumele de bani de la pârâtul M.M.

Astfel, deși

a afirmat că are mandat să ridice și să încaseze sumele în numele său,

revenindu-i sarcina probațiunii, pârâtul M.M. nu a depus copia mandatului

acordat lui S.N.

Au fost

aduse critici referitoare la plata penalităților de întârziere, astfel cum au

fost stabilite în cuprinsul contractului de împrumut, apelantul considerând că

acestea sunt obligatorii, conform art. 969 C. civ., iar în situația în care

instanța va face aplicarea prevederilor art. 9 din O.G. nr. 9/2000, acestea ar

trebui să îmbrace forma dobânzii la plafonul superior, majorată cu 50%, în

temeiul art. 5 alin. (1) din ordonanța sus menționată.

S-a susținut

că în mod greșit instanța de fond a constatat nulitatea absolută a clauzei

penale, constând în penalități de întârziere, câtă vreme penalitățile trebuie

să compenseze paguba suferită, conform art. 1069 și art. 969 C. civ. și, s-a

criticat lipsa de rol activ a primei instanțe, în a administra toate

probatoriile utile cauzei, astfel că instanța de apel, ca o instanță de

devoluțiune are a cerceta și examina toate aceste aspecte.

Apelantul-reclamant

arată că, deși pârâtul M.M. a fost de acord cu admiterea în parte a acțiunii,

în sensul obligării sale la plata sumei de 38.000 Euro, aceasta nu reprezintă o

recunoaștere a debitului, astfel încât să fie incidente prevederile art. 275 C.

proc. civ., iar pârâții erau obligați la plata cheltuielilor de judecată,

instanța soluționând greșit acest petit.

Se

evidențiază și critica, în sensul că existența clauzei penale, atât timp cât nu

are caracter deghizat și nu contravine reglementărilor din materia dobânzilor,

poate fi interpretată ca o convenție asupra dobânzii moratorii, iar acordarea

daunelor moratorii nu este contrară prevederilor art. 1087 C. civ.

A fost

invocat principiul voinței reale a părților, s-a susținut că penalitățile de

întârziere solicitate îmbracă forma dobânzii, fiind aplicabile dispozițiile

art. 9 din O.G. nr. 9/2000 și s-a reluat solicitarea administrării probei cu

înscrisuri, respectiv depunerea de către S.N. a copiei mandatului acordat

pentru a ridica și încasa sume de bani achitate altor persoane, iar declarația

martorului a fost apreciată de apelantul-reclamant S.N., ca fiind

contradictorie și subiectivă.

Prin decizia

nr. 291/A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

admis apelul reclamantului, a desființat sentința nr. 930 pronunțată la 12

martie 2009 și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, Tribunalului

Timiș.

Pentru a

decide astfel, instanța de control judiciar a reiterat pe larg, situația de

fapt reținută în speță, referitoare la: condițiile încheierii contractului de

împrumut, cuantumul si datele scadente, raportat la precizarea acțiunii, la

obiectul acesteia, temeiul de drept, la condițiile aplicării penalităților de

întârziere, la încheierea contractului de fidejusiune între S.N., S.N. în

calitate de împrumutători, M.M., împrumutat și SC V. SA, în calitate de

fidejusor, în care s-a consemnat achitarea sumei de 10.000 Euro și s-a convenit

asupra garantării obligației principale, anume aceea de plată a diferenței de

80.000 Euro, până la data de 20 martie 2006.

Deși au fost

apreciate ca fondate criticile referitoare la existența unui mandat special dat

de către reclamant, avocatului său M.G.M., cu privire la limitele conferite

prin contractul de asistență juridică, nu s-a lămurit de către instanța de

apel, dacă avocatul era sau nu împuternicit să întocmească și să semneze, în

numele împrumutătorilor S.N. și S.N., contractul de fidejusiune, respectiv

procesul-verbal de predare-primire a sumelor de bani.

S-a reținut

că prima instanță a apreciat asupra valabilității contractului de fidejusiune,

fără a verifica dacă există o hotărâre a Adunării Generale a acționarilor societății

comerciale, față de numărul de acționari ai acesteia, iar din conținutul

contractului rezultă un debit personal al pârâtului M.M., în sumă de 80.000

Euro, ce a fost garantat cu patrimoniul societății comerciale pe acțiuni.

S-a

constatat de către instanța de apel că tribunalul, ca instanță de fond nu a

analizat valabilitatea procesului-verbal de predare-primire, încheiat la 3

aprilie 2006, între pârâtul M.M. și reclamantul S.N., înscris, în care

calitatea de primitor al sumei o are reclamantul, dar semnează S.N., iar

semnăturile acestuia din urmă sunt total diferite pe cele două acte de predare

a sumei (filele 51 și 52 dosar nr. 1790/30/2008 al Tribunalului Timiș).

Instanța de

apel a apreciat temeinicia criticilor privind neacordarea de dobânzi legale

reclamantului, conform art. 5 din O.G. nr. 9/2000 și a constatat lipsa rolului

activ al instanței de fond, de a analiza raportul juridic dedus judecății, sub

toate apărările invocate și probatoriile administrate, ceea ce, astfel cum a

conchis Curtea de Apel Timișoara, în pronunțarea deciziei prin care a admis

apelul reclamantului, echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, fiind

incidente dispozițiile art. 297 C. proc. civ.

Împotriva

deciziei nr.291/A din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara au declarat

recurs pârâții M.M. și SC V. SA, solicitând în temeiul art. 312 alin. (3) și

art. 304 pct. 6, 8 C. proc. civ. admiterea acestei căi de atac, casarea

deciziei din apel și menținerea ca legală și temeinică a sentinței Tribunalului

Timiș.

Recurenții-pârâți

arată că, raportat la petitul acțiunii, „instanța de apel s-a pronunțat ultra

petita, a acordat mai mult decât s-a cerut și a dat o altă interpretare,

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al raportului juridic din

speță".

Astfel,

prima instanță a analizat și administrat corect probele, și făcând trimitere la

înscrisurile sub semnătură privată, răspunsurile la interogatorii, conținutul

contractului de fidejusiune și cel al chitanțelor întocmite cu ocazia achitării

de către pârâtul-recurent, a unor sume de bani din totalul împrumutul, a

reținut că acestea constituie un început de dovadă scrisă, conform art. 1197 C.

civ.

Față de

această susținere, recurenții-pârâți M.M. si SC V. SA critică decizia instanței

de apel, în sensul că nu trebuia admis apelul reclamantului S.N., desființată

sentința Tribunalului Timiș și trimisă cauza spre rejudecare, această soluție

fiind nelegală, deoarece instanța de fond a examinat pricina sub toate

aspectele, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.

Au fost

aduse critici, potrivit cărora instanța de apel nu a dat dovadă de rolul activ,

consfințit de prevederile art. 129 din același cod, și nu a analizat chestiunea

legată de limitele mandatului dat avocatului M.G.M., cu privire la întocmirea

și semnarea, în numele împrumutătorilor S.N. și S.N., a contractului de

fidejusiune, respectiv procesul-verbal de predare-primire a sumelor de bani.

S-a reproșat

instanței de apel că nu a verificat dacă în absența clauzei penale, care a fost

anulată, se putea acorda dobânda legală și că aceasta a interpretat greșit

dispozițiile art. 275 C. proc. civ., compensând cheltuielile de judecată, care

, în opinia recurenților-pârâți M.M. și SC V. SA trebuiau acordate.

Recursul

este fondat și urmează a fi admis, în limita și pentru considerentele ce

succed:

Potrivit

art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel putea si trebuia să

verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, cu privire la toate chestiunile ce au

făcut obiectul criticilor și să-și motiveze decizia, cu respectarea cerințelor

prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod.

In temeiul

caracterului devolutiv specific acestei căi de atac, obligația de mai sus revenea

instanței de apel, care nu a lămurit și nu a analizat criticile din apel, cu

privire la: limitele mandatului avocatului M.G.M., referitor la întocmirea și

semnarea, în numele împrumutătorilor S.N. și S.N., a înscrisurilor mai sus

reținute, la posibilitatea acordării sau nu a dobânzii legale și la aspectul

privind cererea de completare a probatoriilor, în acord cu prevederile art. 295

alin. (2 )C. proc. civ.

Soluția

pronunțării asupra apelului reclamantului, prin admiterea acestei căi de atac

și desființarea sentinței dată de instanța de fond, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare tribunalului, fără a analiza chestiunile puse în discuție prin

intermediul criticilor din apel, constituie o încălcare a principiului

devoluțiunii apelului, principiu ce guvernează această cale de atac.

Aceasta

înseamnă că efectul devolutiv al apelului este limitat prin două reguli de

bază, prima

tantum devolutum quantum apellantum

, potrivit căreia

instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului, în limitele

criticilor formulate de apelant, deci poate judeca atât cât i s-a cerut, și cea

de-a doua:

tantum devolutum quantum judicatum

, aceasta din urmă având

semnificația păstrării cadrului procesual stabilit în prima instanță.

In acest

sens, instanța de trimitere, în rejudecarea apelului va examina criticile

privind dobânda legală solicitată de reclamant având în vedere fundamentul

raportului juridic dedus judecății, față de limitele învestirii, în raport de

interpretarea dată contractului de împrumut și a celui de fidejusiune și va

stabili dacă analiza contractelor a fost realizată potrivit clauzelor clare și

precise, ce trebuie aplicate, în litera si spiritul lor, instanța neavând

dreptul de a le da un alt înțeles, contrar voinței părților, conform art. 969

C. civ.

Înalta Curte

constată că instanța de apel, în mod greșit nu a intrat în „cercetarea

fondului", cu respectarea limitelor devoluțiunii stabilite prin declarația

de apel, împrejurare ce atrage incidența art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,

casarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și trimiterea cauzei

spre rejudecare instanței de apel, care a omis a examina criticile invocate în

apel.

Cu prilejul

rejudecării se vor analiza sub formă de apărări și celelalte susțineri din

recurs.

Așa fiind,

instanța supremă va admite recursul declarat de pârâți, va casa decizia

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și va trimite cauza spre rejudecarea

apelului, aceleiași instanțe.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Admite recursul declarat de pârâții

M.M. și SC V. SA împotriva deciziei nr. 291/A din 23 noiembrie 2009 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași

instanțe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 14 septembrie 2010