ÎCCJ, decizie (scj.ro #81722)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81722) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract de împrumut

cu titlu gratuit prin care părțile au stabilit o dobândă

moratorie ce depășește plafonul maxim impus prin normele

legale. Clauză penală nulă absolut pentru cauză

ilicită.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Contracte.

Contract de împrumut.

Index alfabetic :

împrumut cu titlu

gratuit

-

cauză ilicită

-

clauză penală

-

dobândă legală

-

dobânzi moratorii

Cod civil, art. 968, art. 1066, art. 1586

O.G. nr. 9/2000, art. 1

(Notă

: S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în

vigoare la data învestirii instanței)

În raporturile civile privind obligațiile bănești

există temei legal pentru stabilirea convențională de

dobânzi

moratorii (datorate în caz de întârziere în executarea obligației)

limitate la posibilitatea de a depăși

dobânda

legală cu cel mult 50% pe an [art. 1 coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G.

nr. 9/2000], dobânzile moratorii care depășesc acest plafon legal

reprezintă clauză penală interzisă, nulă absolut

pentru cauză ilicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și

ale art. 968 C.civ.

Prevăzând într-un contract de împrumut cu titlu gratuit

(pentru că nu s-a prevăzut o dobândă ca preț al

folosinței lucrului împrumutat și care reprezintă fruct civil) o

penalitate în caz de întârziere în executarea de către debitor a

obligației de restituire a sumei împrumutate, părțile au

făcut o evaluare convențională anticipată a

daunelor-interese moratorii, respectiv a echivalentului prejudiciului suferit

de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației,

evaluare care, din punct de vedere juridic, are semnificația unei clauze

penale. Dobânda convențională, respectiv „penalizarea de 0,5% pe zi

de întârziere”, stablită de părți în contract, are caracter

moratoriu, însă cum această dobândă moratorie

depășește plafonul maxim impus prin normele imperative, clauza

penală care o prevede este nulă absolut.

În absența unei clauze valabile privind dobânda

convențională cu caracter moratoriu (pentru întârzierea în executarea

obligației de restituire a sumei împrumutate), daunele-interese moratorii

cuvenite împrumutătorului pentru nerestituirea la termen a împrumutului nu

pot cuprinde decât dobânda legală din ziua cererii de chemare în

judecată, conform art. 1586 C.civ.

ICCJ, Secția I

civilă, decizia  nr. 885 din 10 februarie 2012

Reclamantul

S.N. a chemat în

judecată pe pârâții M.M. și SC V. SA Arad, solicitând obligarea acestora,

în solidar, la plata sumei de 280.000 euro, în echivalent în lei la data

plății, din care 70.000 euro cu titlu de împrumut

nerestituit și 210.000 euro cu titlu de

penalități de întârziere, calculate conform contractului.

Reclamantul și-a precizat

acțiunea, arătând că înțelege să își diminueze

pretențiile la suma de 140.000 euro, din care 70.000 euro cu titlu de

împrumut nerestituit și 70.000 euro cu titlu de penalități de

întârziere, calculate conform contractului.

Pârâții au arătat că împrumutul nerestituit este

în cuantum de numai 38.000 euro, întrucât din suma rămasă

nerestituită din împrumut, de 70.000 euro, s-au achitat reclamantului,

direct sau prin mandatarul acestuia, următoarele sume: 14.000 euro la data

de 08.03.2006, 8.000 euro la data de 03.04.2006 și 10.000 euro la data de

07.04.2006. Pe cale de cerere reconvențională, pârâții au

solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei penale din

contractul de împrumut, clauză prin care s-au stabilit penalitățile

de 0,5% pe zi de întârziere.

Reclamantul și-a precizat din nou acțiunea,

arătând că suma solicitată de 140.000 euro este compusă din

80.000 euro cu titlu de împrumut nerestituit și 60.000 euro cu titlu de

penalități de întârziere, calculate conform contractului.

Prin sentința civilă nr. 930/PI/2009, Tribunalul

Timiș, Secția civilă

a admis, în parte, acțiunea

principală, astfel cum a fost precizată de reclamant și cererile

reconvenționale formulate de pârâți și în consecință:

a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamant a sumei de

38.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu

titlu de împrumut nerestituit; a constatat nulitatea absolută a clauzei

penale inserate în contractul de împrumut încheiat la data de 22.12.2005 între

reclamant și pârâtul M.M., constând în penalități de întârziere;

a respins în rest acțiunea principală precizată.

Tribunalul a apreciat că împrumutul a fost acordat, în

calitate de împrumutători, atât de reclamantul S.N., cât și de

numitul S.N., iar o plată valabilă se putea face în mâna

oricăruia dintre cei doi, precum și în mâna avocatului ce a redactat

contractul de împrumut.

Deși, potrivit dispozițiilor art. 1191 alin.(2)

C.civ., nu se poate proba cu martori împotriva și peste conținutul

unui înscris, față de conținutul contractului de fidejusiune, în

cuprinsul căruia S.N. apare în calitate de împrumutător și de

conținutul chitanțelor întocmite cu ocazia achitării de

către pârâtul M.M. a unor sume de bani în contul împrumutului, din care rezultă

că S.N. a primit diverse sume de bani în contul împrumutului, tribunalul a

constatat că aceste înscrisuri  constituie un început de dovadă

scrisă, așa cum această noțiune este reglementată de

art. 1197 C.civ., astfel că proba cu martori a fost considerată ca

admisibilă și chiar necesară pentru a se clarifica

conținutul raportului juridic născut între părți în baza

contractului invocat ca temei al pretențiilor reclamantului.

Contractul de fidejusiune semnat de toate aceste persoane a

constituit elementul determinant în a

forma

convingerea instanței cu privire la persoanele ce au calitatea de

împrumutător și care pot primi o plată valabilă.

Înscrisul intitulat „îndreptare de eroare materială”, chiar

dacă ar fi fost comunicat

părților contractante, nu poate produce efectul invocat de

reclamant

deoarece, potrivit art. 969 C.civ., convențiile legal făcute nu se

pot desface, respectiv modifica, decât în mod corelativ încheierii lor,

respectiv prin acordul tuturor părților semnatare.

În speță, un astfel de acord comun nu a existat,

situație față de care s-a conchis că numai manifestarea de

voință a reclamantului nu este suficientă pentru a modifica

conținutul contractului încheiat de părți.

Fiind menționat S.N. în calitate de

împrumutător în contractul de

fidejusiune încheiat pentru

garantarea împrumutului inițial, având în vedere și declarația

martorului audiat în cauză, tribunalul a constatat că plata

făcută lui S.N. este valabilă, astfel că, față de

conținutul înscrisurilor depuse în cauză, raportat la prevederile

art. 969 C.civ., art. 1576 și urm. C.civ. și ale art. 1652 și

urm. C.civ., tribunalul a stabilit că pârâții mai datorează

reclamantului suma de 38.000 euro cu titlu de împrumut nerestituit.

În ceea ce privește clauza penală convenită în

cuprinsul contractului de împrumut și reluată și de contractul

de fidejusiune, privind obligația de plată a unor

penalități în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere, s-a reținut

nulitatea ei în raport de Decizia în interesul legii nr. XI/2005 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, care statuează, cu putere

obligatorie pentru instanțe, că orice clauză penală prin

care se stabilește obligația restituirii la scadență a

sumei împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe

lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda

legală, contravine prevederilor legii.

Prin decizia civilă nr. 291/A/2009, Curtea de Apel

Timișoara, Secția civilă

a admis apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței susmenționate, pe care a

desființat-o cu trimiterea  cauzei spre rejudecare la prima

instanță.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către

pârâți.

Prin decizia nr. 4419/2010, Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală

a admis recursul pârâților, a casat decizia curții de apel și a

trimis cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță, pe

motiv că aceasta, în mod greșit, nu a intrat în cercetarea fondului,

cu respectarea limitelor devoluțiunii stabilite prin declarația de

apel, reținând următoarele:

Potrivit art. 295 alin. (1) C.proc.civ., instanța de apel

putea și trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță, cu privire la toate chestiunile ce au făcut obiectul

criticilor și să-și motiveze decizia, cu respectarea

cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din același

cod.

În temeiul caracterului devolutiv al apelului, această

obligație revenea instanței de apel, care nu a lămurit și

nu a analizat criticile din apel cu privire la limitele mandatului avocatului

M.G.M., referitor la întocmirea și semnarea, în numele

împrumutătorilor S.N. și S.N., a contractului de fidejusiune, la

posibilitatea acordării sau nu a dobânzii legale și la aspectul

privind cererea de completare a probatoriilor, în acord cu dispozițiile

art. 295 alin. (2) C.proc.civ.

Soluția pronunțării asupra apelului

reclamantului, prin admiterea acestei căi de atac și

desființarea sentinței dată de instanța de fond, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, fără a analiza

chestiunile puse în discuție prin intermediul criticilor din apel,

constituie o încălcare a principiului devoluțiunii apelului,

principiu ce guvernează această cale de atac.

În acest sens, instanța de trimitere, în rejudecarea

apelului, va examina criticile privind dobânda legală solicitată de

reclamant având în vedere fundamentul raportului juridic dedus

judecății, față de limitele investirii, în raport de

interpretarea dată contractului de împrumut și a celui de fidejusiune

și va stabili dacă analiza contractelor a fost realizată

potrivit clauzelor clare și precise, ce trebuie aplicate în litera și

spiritul lor, instanța neavând dreptul de a le da un alt înțeles,

contrar voinței părților, conform art. 969 C.civ. Totodată,

instanța de trimitere va analiza sub formă de apărări

și celelalte susțineri din recurs.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, Secția

civilă a pronunțat decizia nr. 136/A din 03.02.2011,

prin care

a dispus

respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant,

pentru următoarele considerente:

Obiectul acțiunii l-a constituit cererea reclamantului S.N.

de obligare a pârâților M.M. și SC V. SA Arad, în solidar, la plata

sumei de 280.000 euro sau echivalentul în lei a acestei sume la data

executării, din

care

70.000 euro reprezenta împrumut nerestituit și 210.000 euro reprezenta

penalități de întârziere.

Temeiul de drept al acțiunii l-a constituit contractul de

împrumut încheiat la

data de 22.12.2005

între reclamantul S.N. și pârâtul M.M.,

prin care reclamantul a

acordat pârâtului suma de 90.000 euro cu titlu de împrumut, cu obligația

împrumutatului de a-i restitui integral suma fără dobândă,

până la data de 16.01.2006. S-a convenit de către părți ca,

în cazul în care la data arătată, împrumutatul va achita suma de

20.000 euro și va face dovada calității de administrator a SC V.

SA, precum și disponibilitatea ca această societate să garanteze

achitarea diferenței de restituit de 70.000 euro, termenul de restituire

se va prelungi până la data de 20.03.2006.

În cazul nerespectării de către pârâtul M.M. a

obligațiilor asumate, privind termenul și cuantumul stabilit, urma

să se aplice o penalizare de 0,5% pe zi de întârziere, iar în cazul în

care nu se respecta cuantumul și termenul de restituire a împrumutului,

suma împrumutată urma să reprezinte preț pentru

părțile sociale ce alcătuiesc întregul capital social al SC N.M.

SRL.

La data de 26.01.2006, s-a încheiat un contract de fidejusiune

între reclamantul S.N. și S.N., în calitate de împrumutători și

pârâtul M.M., în calitate de împrumutat și SC V. SA, în calitate de

fidejusor, în care s-a consemnat achitarea sumei de 10.000 euro și s-a

convenit asupra garantării obligației principale de plată, a

diferenței de 80.000 euro, până la data de 20.03.2006.

Criticile aduse hotărârii primei instanțe referitoare

la neacordarea penalităților de întârziere, de 0,5% pe zi de

întârziere, astfel cum au fost stabilite prin contractul de împrumut încheiat

de părți la data de 22.12.2005, considerate de către reclamant

ca fiind obligatorii în raport de art. 969 C.civ., au fost înlăturate.

Potrivit art. 969 C.civ. „convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile contractante”, căci doar

părțile contractante au libertatea de a reglementa raporturile dintre

ele așa cum le dictează interesele, cu singura restricție de a

nu se aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri.

Prin Decizia nr. XI/2005 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-a statuat că „orice clauză penală prin

care se stabilește obligația restituirii la scadență a

sumei împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe

lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda

legală, contravine prevederilor legii”.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a constatat

nulitatea absolută a clauzelor privind acordarea penalităților

de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, astfel că pe acest

aspect a fost păstrată soluția fondului.

Cererea formulată în apel de către reclamant,

referitoare la obligarea pârâților la plata dobânzii legale pentru suma

împrumutată, majorată cu 50% , nu a fost primită, având în vedere,

pe de o parte, că între clauzele contractului de împrumut nu

figurează o asemenea prevedere, mai mult părțile contractante au

statuat că „împrumutul este fără dobândă”, iar, pe de

altă parte, reclamantul nu a formulat la prima instanță, prin

cererea de chemare în judecată, un petit în acest sens, context în care

instanța este obligată să respecte limitele investirii, conform

principiului disponibilității părților în procesul civil.

Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobânzi este

necesar ca părțile să fi înscris în contractul de împrumut o

astfel de clauză. Dacă nu există clauză, dobânda nu este

datorată „de drept”.

Este adevărată susținerea apelantului referitoare

la dispozițiile cuprinse în art. 1587 C.civ. text care prevede că, în

cazul împrumuturilor de bani, producte sau alte bunuri mobile „se pot stipula

dobânzi”, însă în speța de față, în contractul de  împrumut

nu a fost stipulată o astfel de clauză; mai mult, părțile

au menționat în mod expres că „împrumutul este fără

dobândă”, situație față de care instanța nu poate

trece peste voința părților, astfel cum a fost manifestată

cu ocazia încheierii contractului.

Aceiași soluție rezultă și din

conținutul art. 2 din O.G. nr. 9/2000, potrivit căruia debitorul

datorează

dobândă

numai „în cazul în care potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor

contractuale, obligația este

purtătoare

de dobânzi”.

În consecință, a fost înlăturată critica

adusă hotărârii de fond, în sensul că penalitățile de

întârziere ar putea fi convertite în dobânzi legale, cu respectarea art. 9 din

O.G. nr. 9/2000.

Deși reclamantul-apelant a contestat plata făcută

de către pârâtul M.M. către S.N., s-a constatat că în contractul

de fidejusiune, atunci când sunt menționate „părțile

contractului”, la rubrica împrumutător, alături de reclamantul S.N.

apare, în aceeași calitate, și S.N., iar mandatar al acestuia este

chiar avocatul M.G.M, reprezentantul reclamantului din prezenta cauză.

Împotriva

acestei din urmă decizii, a declarat recurs reclamantul, criticând-o

pentru următoarele motive:

Instanța

de apel i-a încălcat dreptul la apărare, prin neîncuviințarea

probei cu înscrisuri, constând în procură de reprezentare.

Instanța

a aplicat greșit sancțiunea decăderii apelantului din proba cu

înscrisuri, pe motiv că nu a invocat această probă prin cererea

de apel, în condițiile în care art. 287 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ.

permite complinirea acestei cerințe până la prima zi de

înfățișare, or termenul la care a fost solicitată proba era

prima zi de înfățișare în cauză. Pe de altă parte,

înscrisul invocat ca probă, constând în procura de reprezentare, era

și în interesul pronunțării unei hotărâri juste.

Instanța

de apel nu și-a îndeplinit rolul activ, încălcând dispozițiile

art. 129 C.proc.civ. prin faptul că nu și-a motivat hotărârea

asupra criticii privitoare la limitele mandatului avocatului M.G.M. și

lipsa mandatului numitului S.N., care a constituit motiv de apel și la a

cărei verificare fusese obligată și prin decizia de casare din

recurs.

Chiar

dacă instanța a constatat că în contractul de fidejusiune, la

rubrica „părțile contractului” era menționat și S.N., în

calitate de împrumutător, trebuia verificată existența unui

mandat pentru semnarea acestui contract, ceea ce nu s-a făcut. În realitate,

contractul de fidejusiune nu poartă decât o semnătură în dreptul

lui S.N., împrejurare care coroborată cu procura de reprezentare

depusă în probațiune, care poartă doar semnătura lui S.N.,

ar fi trebuit să conducă instanța la concluzia că plata

făcută lui S.N. a fost făcută unei persoane fără

mandat, deci nu este o plată valabilă, întrucât creditorul nu a

ratificat plata făcută unei persoane fără calitatea de a

primi (reclamantul nu a recunoscut suma de bani de 18.000 euro achitată

lui S.N.).

Hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la criticile vizând

suma restituită din împrumut (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.).

La

primul punct al apelului s-a arătat, în mod detaliat, care a fost

circuitul sumelor de bani, în sensul următor: 90.000 achitați la 22

decembrie 2005; 10.000 achitați la 16 decembrie 2005, rest de plată

80.000; 14.000 achitați lui S. la 8 martie 2006, rest de plată

66.000.

Chiar

dacă s-ar reține achitarea celor două sume de bani către

S.N., acestea totalizează 18.000 euro, astfel că restul de împrumut

rămas neachitat este de 48.000, iar nu 38.000, cum a reținut

instanța de fond.

Instanța

de apel s-a rezumat să trateze această critică consemnând doar

plata sumei de 10.000 euro din 26 ianuarie 2006, fără a face nicio

referire asupra celorlalte plăți și nici asupra existenței

sau inexistenței unui mandat acordat lui S.N., ceea ce echivalează cu

nemotivarea hotărârii pronunțate, încălcându-se astfel

dispozițiile art. 261 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ. judecătorești

și, implicit, dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 par. 1 din

Convenția Europeană.

Instanța

de apel a interpretat greșit contractul de împrumut dedus

judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al clauzei privind penalitățile de întârziere (art. 304

pct. 8 C.proc.civ.).

Prin

cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței

să dispună obligarea pârâtului la plata penalităților de

întârziere astfel cum au fost stabilite în contract, întrucât

penalitățile de întârziere stabilite în cuprinsul contractului sunt

statuate prin voința părților contractante, devenind obligatorii

între acestea în temeiul art. 969 C.civ.

Prin

notele de ședință din data de 8 ianuarie 2009, reclamantul a

solicitat ca, în măsura în care instanța va considera că sunt

aplicabile prevederile art. 9 din O.G. nr. 9/2000, să constate că

penalitățile de întârziere solicitate îmbracă forma dobânzii,

fiind menționată și stabilită în cuprinsul contractului

până la plafonul superior, respectiv majorată cu 50% și doar

valoarea superioară plafonului impus este sancționată cu

nulitatea, dobânda urmând a fi calculată conform art. 5 alin.(1) O.G. nr.

9/2000.

Prin

decizia de casare, Înalta Curte a dispus examinarea criticilor privind dobânda

legală având în vedere fundamentul juridic dedus judecății

față de limitele învestirii, în raport de interpretarea dată

contractului de împrumut și celui de fidejusiune, urmând a se stabili

dacă analiza contractelor a fost realizată potrivit clauzelor clare

și precise ce trebuie aplicate în litera și spiritul lor,

instanța neavând dreptul de a le da un alt înțeles, contrar

voinței părților, conform art. 969 C.civ.

Nici

prima instanță și nici instanța de apel nu au analizat

atent contractul de împrumut, din care rezulta clar că împrumutul este

acordat fără dobândă, situație în care nu sunt aplicabile

prevederile Deciziei în interesul legii nr. XI/2005, care se referă la

clauze penale pe lângă dobânda contractuală sau pe lângă dobânda

legală.

Prin

stabilirea în contractul de împrumut a clauzei referitoare la

penalitățile de întârziere ce se vor datora în cazul nerestituirii la

timp a împrumutului, părțile au înțeles să înlăture

dificultățile aprecierii în justiție a cuantumului

daunelor-interese. Daunele-interese astfel stabilite reprezintă legea

părților, întrucât între părți contractul are putere

obligatorie, conform art. 969 C.civ.

Penalitățile

de întârziere sunt menite a compensa prejudiciul suferit, adică sunt

daune-interese compensatorii. Or, conform art. 1069 alin. (2) C.civ.,

creditorul poate cere deodată și dobânda moratorie și obiectul

obligației principale, deci acestea se pot cumula. Penalitățile

de întârziere stabilite în cuprinsul contractului sunt convenționale, sunt

statuate prin voința părților contractante, devenind obligatorii

între acestea în temeiul art. 969 C.civ., în speță nefiind aplicabile

prevederile alin. (2) sau ale art. 5 cu trimitere la Decizie în interesul legii

nr. XI/2005.

Instanța

trebuia să deslușească voința reală a

părților care rezulta din contract, nefiind ținută de

termenii folosiți, or, în speță, voința părților

a fost aceea de a stabili ca o sumă de bani să reprezinte

sancțiunea pentru nerestituirea la termen a împrumutului, indiferent

dacă poartă denumirea de penalitate de întârziere, daune-interese sau

dobândă.

Așa

fiind, instanța trebuia să admită legalitatea clauzei penale cel

puțin în limita prevederilor O.G. nr. 9/2000 și nu să o anuleze

total.

În

temeiul O.G. nr. 9/2000 [art.1 alin.(2)] și pentru rațiuni ce au în

vedere repararea prejudiciului încercat de creditor prin nerestituirea sumei

împrumutate la scadență, s-a admis că instanța poate reduce

clauza penală la nivelul dobânzii legale, calculată prin raportare la

scontul băncii de emisiune.

Instanța

de apel a confirmat, în mod greșit, soluția fondului de constatare a

nulității absolute a clauzei privind acordarea penalităților

de întârziere raportat la Decizia în interesul legii nr. XI/2005 a ÎCCJ, prin

care s-a statuat că „orice clauză penală prin care se

stabilește obligația restituirii la scadență a sumei

împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe

lângă dobânda contractuală stabilită sau pe lângă dobânda

legală, contravine prevederilor legii.”

Cum, în

speță, clauza penală stabilită în contract este unica

sancțiune consimțită de ambele părți pentru

nerestituirea la termen a împrumutului, nu se putea dispune nulitatea ei,

întrucât această sancțiune intervine, conform deciziei în interesul

legii susmenționate, numai atunci când clauza penală este

stabilită pe lângă dobânda contractuală sau legală.

Hotărârea

atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9

C.proc.civ.).

Instanța

nu a verificat dacă procesele-verbale de predare-primire întocmite cu S.N.

la data de 7 aprilie 2006 și, respectiv, la data de 3 aprilie 2006

îndeplinesc condițiile generale de valabilitate ale înscrisului sub

semnătură privată, spre a putea fi opuse terților.

Înscrisul

intitulat proces-verbal de predare-primire, întocmit cu S.N. la data de 7

aprilie 2006, nu îndeplinește condiția multiplului exemplar și

nici condiția

de a fi scris în

întregime de acela care l-a semnat ori, cel puțin, ca acesta să

adauge la sfârșitul actului mențiunea  „ bun și aprobat”, ceea

ce atrage sancțiunea nevalabilității lui ca

înscris sub

semnătură privată. Pe de altă parte, acest înscris nu are

dată certă, așa încât nu este opozabil reclamantului, care este

un terț față de respectivul înscris. Înscrisul din data de

03.04.2006 nu poartă mențiunea

„

bun și aprobat” și nici nu are dată certă.

Înlăturarea

înscrisului intitulat procură de reprezentare și neverificarea

amănunțită a întregului material probator a condus la

pronunțarea unor hotărâri nelegale în cauză.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a

reținut următoarele:

a respins proba cu înscrisuri solicitată la termenul din 27.01.2011 de

către apelantul-reclamant, cu motivarea că acesta este decăzut

din dreptul de a o mai administra, cât timp nu a cerut-o prin cererea de apel.

Potrivit

art. 287 alin.(1) pct. 4 C.proc.civ., cererea de apel va cuprinde dovezile

invocate în susținerea apelului, iar potrivit alin.(2) al textului,

această cerință este prevăzută sub sancțiunea

decăderii, putând fi însă împlinită până cel mai târziu la

prima zi de înfățișare.

Prin urmare,

susținerea recurentului în sensul că neindicarea în cererea de apel a

probelor nu atrage

sancțiunea

decăderii dacă partea propune probele la prima zi de

înfățișare în apel este corectă în raport de

dispozițiile art. 287 alin.(2) teza a doua C.proc.civ., care permit

împlinirea lipsurilor cererii de apel referitoare la arătarea dovezilor

„până cel mai târziu la prima zi de înfățișare”.

În

speță însă, cerința art. 287 alin.(2) teza a doua

C.proc.civ. nu este îndeplinită, deoarece solicitarea probei cu înscrisuri

s-a făcut de către apelantul-reclamant în rejudecarea apelului,

după casarea cu trimitere. Or, în rejudecarea după casarea cu

trimitere nu se reia și momentul procesual al primei zile de înfățișare

care, în speță, a fost depășit cu ocazia primei

judecăți a apelului.

Recurentul

a contestat respingerea probei cu înscrisuri și pe considerentul că

proba era necesară în vederea dezlegării corecte a cauzei, ceea ce

aduce în discuție modul de aplicare la speță a dispozițiilor

art. 292 alin.(1) C.proc.civ.

Potrivit

acestor dispoziții, „Părțile nu se vor putea folosi înaintea

instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi,

decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în

motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate

încuviința și administrarea probelor a căror necesitate

rezultă din dezbateri.”

Textul face

o aplicație a prevederilor art. 138 C.proc.civ. pentru faza apelului, în

sensul că probele care nu au fost propuse de apelant prin cererea de apel,

iar de intimat prin întâmpinare și nici la prima zi de

înfățișare, pot fi încuviințate, cu condiția ca

necesitatea administrării lor să rezulte din dezbateri.

Or,

această condiție era îndeplinită în speță, întrucât

raportat la decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei, în

rejudecarea apelului trebuia verificate limitele mandatului avocatului care a

întocmit și semnat în numele reclamantului și numitului S.N.

contractul de fidejusiune, justificându-se astfel prezentarea „procurii de

reprezentare” în baza căreia se pretinde că a acționat

mandatarul la încheierea contractului.

Rezultă

că, prin respingerea probei constând în acest înscris, instanța de

apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor

art. 292 alin. (1) teza a doua C.proc.civ., ceea ce face incident cazul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

prin care se impută instanței de apel că nu s-a conformat

deciziei de casare, în sensul că nu a examinat limitele mandatului

avocatului M.G.M. la întocmirea și semnarea contractului de fidejusiune

sunt și ele fondate, așa încât și din acest punct de vedere

devine incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Astfel, prin

decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, s-a

reținut, printre altele, că instanța de apel nu a lămurit

și nu a analizat criticile din apel cu privire la limitele mandatului

avocatului M.G.M., referitor la întocmirea și semnarea, în numele

împrumutătorilor S.N. și S.N., a contractului de fidejusiune,

deși această obligație îi revenea în virtutea caracterului

devolutiv al apelului.

Prin

urmare, în rejudecarea cauzei, instanța de apel era ținută,

conform art. 315 alin.(1) C.proc.civ., să examineze chestiunea limitelor

mandatului în baza căruia s-a încheiat contractul de fidejusiune.

O

asemenea verificare nu a fost, însă, făcută de către

instanța de trimitere, care s-a limitat să rețină calitatea

de împrumutător, alături de reclamantul S.N., a numitului S.N.

și calitatea avocatului M.G.M. de mandatar al acestuia din urmă,

exclusiv prin raportare la mențiunile din contractul de fidejusiune.

Or, pe

aspectul pe care era chemată să se pronunțe și care, în

final, avea relevanță în aprecierea valabilității

plăților făcute în contul împrumutului de către pârâtul

M.M. lui S.N., instanța de trimitere trebuia să cerceteze, pe

bază de probe suplimentare, dacă avocatul M.G.M. a fost împuternicit

de ambele persoane pentru care a semnat contractul de fidejusiune și care

apar menționate în acest contract în calitate de împrumutători,

respectiv reclamantul S.N. și numitul S.N., în condițiile în care

reclamantul a contestat calitatea de împrumutător a lui S.N., invocând

că numai el are această calitate, conform contractului de

împrumut.

Altfel spus,

trebuia lămurit dacă și numitul S.N. a avut calitatea de

împrumutător, iar în acest scop era necesar a se stabili limitele

mandatului în baza căruia a acționat avocatul M.G.M. la încheierea

contractului de fidejusiune, aspect pe care prezenta relevanță

și proba solicitată de reclamant, constând în înscrisul care

materializa contractul de mandat, a cărei încuviințare se impunea în

condițiile art. 292 alin.(1) teza a doua C.proc.civ.

Așa cum

s-a arătat deja, în rejudecarea cauzei, aceste chestiuni nu au fost

analizate, nesocotindu-se

astfel decizia de casare

din recurs, motiv pentru care se impune reluarea judecății de

către aceeași instanță, conform art. 312 alin.(5) raportat

la art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

În

acest scop, instanța de trimitere va stabili limitele mandatului

avocatului M.G.M. la încheierea contractului de fidejusiune, respectiv

dacă mandatul i-a fost dat și de S.N. și, mai departe, va

aprecia asupra valabilității plăților pe care pârâtul M.M.

pretinde că le-a făcut în contul împrumutului lui S.N. Pentru

aceasta, instanța va face o evaluare a întregului material probator

administrat în cauză, inclusiv a înscrisurilor noi depuse în faza

recursului, respectiv procura de reprezentare și declarația dată

pe proprie răspundere de S.N. în fața unui notar public din statul

New Mexico la data de 2 mai 2011, depusă în traducere legalizată

și apostilată.

3/5. Așa cum susține și recurentul,

hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu

privire la criticile vizând suma restituită din împrumut, ceea ce face

aplicabil cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Astfel, reclamantul a susținut prin motivele de apel

că din totalul împrumutului de 90.000 euro s-a restituit suma de 10.000

euro, la data semnării contractului de fidejusiune, precum și suma de

14.000 euro, la data de 08.03.2006, rămânând așadar un rest de

plată de 66.000 euro.

De

asemenea, reclamantul a susținut că și dacă s-ar

reține achitarea celor două sume de bani către S.N., acestea

totalizează 18.000 euro, așa încât restul de împrumut rămas

neachitat este de 48.000 (66.000 – 18.000 = 48.000), iar nu 38.000, cum a

reținut instanța de fond.

Or, deși instanța de apel a confirmat soluția

fondului prin care s-a stabilit că împrumutul nerestituit este în cuantum

de 38.000 euro, nu a făcut nicio referire în considerentele hotărârii

pronunțate la plățile care compun împrumutul restituit, spre a

se verifica dacă prin deducerea acestora din totalul împrumutului rezulta

suma la a cărei plată au fost obligați pârâții și al

cărei cuantum fusese contestat prin motivele de apel.

Procedând

în acest mod, instanța de apel a încălcat obligația ce-i revenea

în baza art. 261 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ., aceea de a răspunde în fapt

și în drept tuturor motivelor de apel deduse judecății,

lăsând practic necercetat fondul pricinii cu privire la criticile vizând

suma restituită din împrumut.

În

consecință, și din acest punct de vedere se impune casarea

deciziei recurate în baza art. 312 alin.(5) raportat la art. 304 pct. 7

C.proc.civ., urmând ca în rejudecare să se analizeze și să se

răspundă motivat și criticilor care vizează calculul

împrumutului restituit, după ce se va hotărî mai întâi dacă

plățile pretins făcute, în contul împrumutului, de către

pârâtul M.M. numitului S.N., sunt valabile.

Atunci

când va analiza valabilitatea acestor plăți, instanța de

trimitere va avea în vedere și va răspunde motivat tuturor

apărărilor formulate de părți pe acest aspect, prin cererea

de apel și prin întâmpinare, inclusiv criticilor din recurs prin care se

contestă valoarea probatorie a înscrisurilor sub semnătură

privată care materializează plățile făcute de pârâtul

M.M. numitului S.N., din perspectiva dispozițiilor art. 1179 și art.

1180 C.civ.

de împrumut privind penalitățile de întârziere și la

posibilitatea acordării dobânzii legale sunt fondate numai în parte.

Contrar susținerilor recurentului, raportându-se la

clauzele clare și precise din contractul de împrumut dedus

judecății, instanța de apel a interpretat corect acest contract,

atât în ceea ce privește natura lui – împrumut cu titlu gratuit,

fără dobândă (în sensul de dobândă ca fruct civil,

respectiv preț al folosinței lucrului împrumutat, care nu se confundă

cu dobânda moratorie datorată în caz de întârziere în executarea

obligației și care are natura juridică a daunelor-interese), cât

și în ceea ce privește natura clauzei referitoare la plata

penalităților de întârziere – clauză penală.

Astfel, în contract s-a stipulat obligația debitorului de a

restitui la scadență suma împrumutată „fără

dobândă”;

de asemenea, s-a stipulat că în cazul nerestituirii sumei împrumutate la

termenul și în cuantumul

stabilit,

debitorul datorează „plata unei penalități de 0,5% pe zi de

întârziere.”

Potrivit definiției legale date de art. 1066 C.civ.,

„clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare

pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de

neexecutare din parte-i.”

În speță, pârâtul M.M., „dând asigurare” că va

restitui la scadență suma împrumutată, „s-a legat” ca, în caz de

întârziere în executarea obligației de restituire a împrumutului, să

plătească o penalitate de 0,5% pe zi de întârziere.

Rezultă că, raportat la definiția legală a

clauzei penale, este neîndoielnică semnificația juridică în

acest

sens a clauzei din contractul de împrumut dedus judecății, prin care

împrumutatul s-a obligat să plătească o penalizare de 0,5% pe zi

de întârziere, în caz de nerestituire la scadență a sumei

împrumutate.

Prevăzând în contract o penalitate în caz de întârziere în

executarea de către debitor a obligației de restituire a sumei

împrumutate, părțile au făcut o evaluare convențională

anticipată a daunelor-interese moratorii, respectiv a echivalentului

prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a

obligației, evaluare care, din punct de vedere juridic, are

semnificația unei clauze penale.

În legătură cu valabilitatea unei asemenea clauze

penale în contractele de împrumut s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XI

din 24 octombrie 2005, publicată în M.Of. al României nr. 123 din 09

februarie 2006.

Prin această decizie în interesul legii s-a statuat

că, în aplicarea dispozițiilor art. art. 1, art. 2 și ale art. 3

alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr.

356/2002, cu referire la art. 969 alin.(1) C.civ., clauza penală prin care

se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei

împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe

lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda

legală, contravine prevederilor legii.

În motivare, s-a arătat că „Prevederile art. 1 din OG

nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, potrivit

cărora ”părțile sunt libere să stabilească, în

convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații

bănești”, nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în

raporturile civile, conform art. 5 alin.(1) din aceeași lege, la

posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50% pe an.

Rezultă deci că nu există temei legal care să permită

stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor

convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși

dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând

în penalități de întârziere. Așa fiind, clauza penală prin

care se stabilește obligația restituirii la scadență a

sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe

lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda

legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispozițiile

art. 5 și ale art. 968 din C.civ., contravine prevederilor legii.”

Cu alte cuvinte, în raporturile civile privind obligațiile

bănești există temei legal pentru stabilirea

convențională de dobânzi moratorii (datorate în caz de întârziere în

executarea obligației) limitate la posibilitatea de a depăși

dobânda legală cu cel mult 50% pe an [art. 1 coroborat cu art. 5 alin.(1)

din O.G. nr. 9/2000], dobânzile moratorii care depășesc acest plafon legal

reprezintă clauză penală interzisă, nulă absolut

pentru cauză ilicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și

ale art. 968 C.civ.

În speță, părțile au prevăzut în

contract o „penalizare” numai pentru nerespectarea termenului de restituire a

sumei împrumutate. Deci contractul este cu titlu gratuit (pentru că nu s-a

prevăzut o dobândă ca preț al folosinței lucrului

împrumutat și care reprezintă fruct civil) și dobânda

convențională, respectiv „penalizarea de 0,5% pe zi de întârziere”,

are caracter moratoriu, dar cum această dobândă moratorie

depășește plafonul maxim impus prin norma imperativă din art.

5 alin.(1) din O.G. nr. 9/2000, clauza penală care o prevede este

nulă absolut pentru cauză ilicită, conform dezlegărilor

obligatorii din Decizia în interesul legii nr. XI/2005 a ÎCCJ.

Pentru aceste considerente, care înlocuiesc, în parte, motivarea

din decizia recurată, în mod legal instanța de apel a confirmat

soluția fondului de constatare a nulității clauzei penale

privind obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate

sub sancțiunea penalităților de întârziere cu trimitere la

decizia în interesul legii susmenționată, obligatorie pentru

instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial, în ce

privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate, conform art.

330

7

C.proc.civ.

Principiul libertății contractuale, ca și cel al

forței obligatorii a contractului, invocate de recurentul-reclamant, nu

pot conduce la o altă soluție decât cea pronunțată în

cauză cu privire la clauza penală, întrucât numai convențiile

„legal făcute” au putere de lege între părțile contractante

(art. 969 C.civ.), iar potrivit prevederilor art. 5 din același cod „nu se

poate deroga prin convenții (…) la legile care interesează ordinea

publică și bunele moravuri”.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentului,

nu există posibilitatea legală de diminuare a penalităților

de întârziere prevăzute în contractul părților la nivelul maxim

permis de art. 5 alin.(1) din O.G. nr. 9/2000, deoarece potrivit celor anterior

arătate, clauza prin care se stabilesc dobânzi moratorii peste acest

plafon contravine prevederilor imperative ale legii, fiind nulă absolut

pentru cauză ilicită.

Ca atare, în absența unei clauze valabile privind dobânda

convențională cu caracter moratoriu (pentru

întârzierea

în executarea obligației de restituire a sumei împrumutate),

daunele-interese moratorii cuvenite împrumutătorului pentru nerestituirea

la termen a împrumutului nu pot cuprinde decât dobânda legală din ziua

cererii de chemare în judecată, conform art. 1586 C.civ.

În ce privește solicitarea recurentului-reclamant de a-i fi

acordată măcar dobânda legală cu titlu de daune-interese

moratorii, în mod greșit instanțele anterioare au apreciat că

prin primirea ei s-ar nesocoti limitele învestirii, întrucât reclamantul nu a

formulat un petit cu acest obiect.

Prin cel de-al doilea petit din acțiunea principală,

privind plata penalităților de întârziere din contract, este

neîndoielnic că reclamantul a urmărit sancționarea

pârâților pentru neplata la termen a împrumutului, ceea ce permite

instanței ca, raportat la dispozițiile art. 84 C.proc.civ., să

califice acest petit ca vizând acordarea de daune-interese moratorii.

Având

în vedere considerentele expuse, față de dispozițiile art. 312

alin.(1)-(3) și alin.(5) raportat la art. 304 pct. 5, pct.7 și pct.9

C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantului, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță, care va efectua verificările indicate cu ocazia

analizării motivelor de recurs de la pct. 2, 3/5 supra, urmând ca în

funcție de rezultatul acestor verificări să stabilească

cuantumul împrumutului nerestituit și să se pronunțe asupra

cererii privind daunele-interese moratorii constând în dobânda legală,

ținând seama de dezlegările date pe acest aspect la pct. 4 supra