ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 885/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 885/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, la

data de 06 februarie 2008, sub nr. 1790/30/2008, reclamantul S.N. a chemat în

judecată pe pârâții M.M. și SC V. SA Arad, solicitând obligarea acestora, în

solidar, la plata sumei de 280.000 euro, în echivalent în lei la data plății,

din care 70.000 euro cu titlu de împrumut nerestituit și 210.000 euro cu titlu

de penalități de întârziere, calculate conform contractului, precum și la plata

cheltuielilor de judecată.

La

termenul din 07 martie 2008, reclamantul a depus la dosar precizare de acțiune,

arătând că înțelege să își diminueze pretențiile la suma de 140.000 euro, din

care 70.000 euro cu titlu de împrumut nerestituit și 70.000 euro cu titlu de

penalități de întârziere, calculate conform contractului (cererea precizatoare

se află la fila 38 dosar).

Pârâții au depus

întâmpinare, apărându-se în sensul că împrumutul nerestituit este în cuantum de

numai 38.000 euro, întrucât din suma rămasă nerestituită din împrumut, de

70.000 euro, s-au achitat reclamantului, direct sau prin mandatarul acestuia,

următoarele sume: 14.000 euro la data de 08 martie 2006, 8.000 euro la data de

03 aprilie 2006 și 10.000 euro la data de 07 aprilie 2006.

Pe cale de cerere reconvențională,

pârâții au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei penale din

contractul de împrumut, clauză prin care s-au stabilit penalitățile de 0,5% pe

zi de întârziere.

Prin încheierea nr. 208/PI

din 04 aprilie 2008, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Secției comerciale și de

contencios administrativ și trimiterea ei la Secția civilă a aceleiași instanțe, reținând că litigiul dedus judecății are caracter civil.

Urmare a acestei

măsuri, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă,

la data de 30 aprilie 2008, sub nr. 3683/30/2008.

În fața acestei

instanțe, reclamantul și-a precizat din nou acțiunea, arătând prin cererea de

la fila 10 din dosar că suma solicitată de 140.000 euro este compusă din 80.000

euro cu titlu de împrumut nerestituit și 60.000 euro cu titlu de penalități de

întârziere, calculate conform contractului.

Prin sentința civilă nr.

930/ PI din 12 martie 2009, Tribunalul Timiș, Secția civilă a admis, în parte,

acțiunea principală, astfel cum a fost precizată de reclamant și cererile reconvenționale

formulate de pârâți, iar în consecință:

- a obligat pe pârâți,

în solidar, la plata către reclamant a sumei de 38.000 euro sau echivalentul în

lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de împrumut nerestituit;

- a constatat

nulitatea absolută a clauzei penale inserate în contractul de împrumut încheiat

la data de 22 decembrie 2005 între reclamant și pârâtul M.M., constând în

penalități de întârziere;

-

a respins în rest acțiunea principală precizată.

- a compensat

cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a apreciat că împrumutul a fost acordat, în calitate de

împrumutători, atât de reclamantul S.N., cât și de numitul S.N., iar o plată

valabilă se putea face în mâna oricăruia dintre cei doi, precum și în mâna

avocatului ce a redactat contractul de împrumut.

Deși, potrivit dispozițiilor

art. 1191 alin. (2) C. civ., nu se poate proba cu martori împotriva și peste

conținutul unui înscris, față de conținutul contractului de fidejusiune, în

cuprinsul căruia S.N. apare în calitate de împrumutător și de conținutul

chitanțelor întocmite cu ocazia achitării de către pârâtul M.M. a unor sume de

bani în contul împrumutului, din care rezultă că S.N. a primit diverse sume de

bani în contul împrumutului, tribunalul a constatat că ne aflăm în prezența

unor înscrisuri ce constituie un început de dovadă scrisă, așa cum această

noțiune este reglementată de art. 1197 C. civ., astfel că proba cu martori a

fost considerată ca admisibilă și chiar necesară pentru a se clarifica

conținutul raportului juridic născut între părți în baza contractului invocat

ca temei al pretențiilor reclamantului.

Contractul de

fidejusiune semnat de toate aceste persoane a constituit elementul determinant

în a forma convingerea instanței potrivit celor arătate anterior, cu privire la

persoanele ce au calitatea de împrumutător și care pot primi o plată valabilă.

Înscrisul intitulat

„îndreptare de eroare materială”, chiar dacă ar fi fost comunicat părților

contractante, nu poate produce efectul invocat de reclamant deoarece, potrivit art.

969 C. civ., convențiile legal făcute nu se pot desface, respectiv modifica,

decât în mod corelativ încheierii lor, respectiv prin acordul tuturor părților

semnatare.

În speță, un astfel

de acord comun nu a existat, situație față de care s-a conchis că numai

manifestarea de voință a reclamantului nu este suficientă pentru a modifica

conținutul contractului încheiat de părți.

Fiind

menționat S.N. în calitate de împrumutător în contractul de fidejusiune

încheiat pentru garantarea împrumutului inițial, având în vedere și declarația

martorului audiat în cauză, tribunalul a constatat că plata făcută lui S.N.

este valabilă, astfel că, față de conținutul înscrisurilor depuse la dosar, raportat

la prevederile art. 969 C. civ., art. 1576 și urm. C. civ. și ale art. 1652 și

urm. C. civ., tribunalul a stabilit că pârâții mai datorează reclamantului suma

de 38.000 euro cu titlu de împrumut nerestituit.

În ceea ce privește

clauza penală convenită în cuprinsul contractului de împrumut și reluată și de

contractul de fidejusiune, privind obligația de plată a unor penalități în

cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere, s-a reținut nulitatea ei în raport de

decizia în interesul Legii nr. 11/2005 a Î.C.C.J., care statuează, cu putere

obligatorie pentru instanțe, că orice clauză penală prin care se stabilește

obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea de

penalități de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă

dobânda legală, contravine prevederilor legii.

Prin decizia civilă nr.

291/ A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței susmenționate, pe care a desființat-o

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Această decizie a fost

atacată cu recurs de către pârâți.

Prin decizia nr. 4419

din 14 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, a admis recursul pârâților, a casat decizia curții

de apel și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță, pe

motiv că aceasta, în mod greșit, nu a intrat în cercetarea fondului, cu

respectarea limitelor devoluțiunii stabilite prin declarația de apel.

În acest sens, Înalta

Curte a reținut următoarele:

Potrivit art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., instanța de apel putea și trebuia să verifice, în limitele

cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță, cu privire la toate chestiunile ce au făcut obiectul criticilor și

să-și motiveze decizia, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1)

pct. 5 din același cod.

În temeiul

caracterului devolutiv al apelului, această obligație revenea instanței de

apel, care nu a lămurit și nu a analizat criticile din apel cu privire la limitele

mandatului avocatului M.G.M., referitor la întocmirea și semnarea, în numele

împrumutătorilor S.N. și S.N., a contractului de fidejusiune, la posibilitatea

acordării sau nu a dobânzii legale și la aspectul privind cererea de completare

a probatoriilor, în acord cu dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Soluția pronunțării

asupra apelului reclamantului, prin admiterea acestei căi de atac și

desființarea sentinței dată de instanța de fond, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare tribunalului, fără a analiza chestiunile puse în discuție prin

intermediul criticilor din apel, constituie o încălcare a principiului

devoluțiunii apelului, principiu ce guvernează această cale de atac.

În acest sens, instanța

de trimitere, în rejudecarea apelului, va examina criticile privind dobânda

legală solicitată de reclamant având în vedere fundamentul raportului juridic

dedus judecății, față de limitele investirii, în raport de interpretarea dată

contractului de împrumut și a celui de fidejusiune și va stabili dacă analiza

contractelor a fost realizată potrivit clauzelor clare și precise, ce trebuie

aplicate în litera și spiritul lor, instanța neavând dreptul de a le da un alt

înțeles, contrar voinței părților, conform art. 969 C. civ. Totodată, instanța

de trimitere va analiza sub formă de apărări și celelalte susțineri din recurs.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, a pronunțat decizia nr. 136/ A din 03

februarie 2011, prin care a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului

declarat de reclamant, pentru următoarele considerente:

Obiectul acțiunii l-a

constituit cererea reclamantului S.N. de obligare a pârâților M.M. și SC V. SA

Arad, în solidar, la plata sumei de 280.000 euro sau echivalentul în lei a

acestei sume la data executării, din care 70.000 euro reprezenta împrumut

nerestituit și 210.000 euro reprezenta penalități de întârziere.

Temeiul de drept al

acțiunii l-a constituit contractul de împrumut încheiat la data de 22 decembrie

2005 între reclamantul S.N. și pârâtul M.M., prin care reclamantul a acordat

pârâtului suma de 90.000 euro cu titlu de împrumut, cu obligația împrumutatului

de a-i restitui integral suma fără dobândă, până la data de 16 ianuarie 2006,

ora 13.00 - 15.00. S-a convenit de către părți ca, în cazul în care la data

arătată, împrumutatul va achita suma de 20.000 euro și va face dovada calității

de administrator a SC V. SA, precum și disponibilitatea ca această societate să

garanteze achitarea diferenței de restituit de 70.000 euro, termenul de

restituire se va prelungi până la data de 20 martie 2006.

În cazul

nerespectării de către pârâtul M.M. a obligațiilor asumate, privind termenul și

cuantumul stabilit, urma să se aplice o penalizare de 0,5% pe zi de întârziere,

iar în cazul în care nu se respecta cuantumul și termenul de restituire a

împrumutului, suma împrumutată urma să reprezinte preț pentru părțile sociale

ce alcătuiesc întregul capital social al SC N.M. SRL.

La data de 26

ianuarie 2006, s-a încheiat un contract de fidejusiune între reclamantul S.N.

și S.N., în calitate de împrumutători, și pârâtul M.M., în calitate de

împrumutat și SC V. SA, în calitate de fidejusor, în care s-a consemnat

achitarea sumei de 10.000 euro și s-a convenit asupra garantării obligației

principale de plată, a diferenței de 80.000 euro, până la data de 20 martie 2006.

Criticile aduse

hotărârii primei instanțe referitoare la neacordarea penalităților de

întârziere, de 0,5% pe zi de întârziere, astfel cum au fost stabilite prin

contractul de împrumut încheiat de părți la data de 22 decembrie 2005,

considerate de către reclamant ca fiind obligatorii în raport de art. 969 C.

civ., vor fi înlăturate.

Potrivit art. 969 C.

civ. „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”,

căci doar părțile contractante au libertatea de a reglementa raporturile dintre

ele așa cum le dictează interesele, cu singura restricție de a nu se aduce

atingere ordinii publice sau bunelor moravuri.

Prin Decizia nr. 11/2005

a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că „orice clauză penală prin

care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub

sancțiunea de penalități de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită

sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii”.

Prin urmare, în mod

corect prima instanță a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind

acordarea penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, astfel

că pe acest aspect urmează a se păstra soluția fondului.

Cererea formulată în

apel de către reclamant, referitoare la obligarea pârâților la plata dobânzii

legale pentru suma împrumutată, majorată cu 50%, nu poate fi primită, având în

vedere, pe de o parte, că între clauzele contractului de împrumut nu figurează

o asemenea prevedere, mai mult părțile contractante au statuat că „împrumutul

este fără dobândă”, iar, pe de altă parte, reclamantul nu a formulat la prima

instanță, prin cererea de chemare în judecată, un petit în acest sens, context

în care instanța este obligată să respecte limitele investirii, conform

principiului disponibilității părților în procesul civil.

Pentru ca împrumutul

să fie purtător de dobânzi este necesar ca părțile să fi înscris în contractul

de împrumut o astfel de clauză. Dacă nu există clauză, dobânda nu este datorată

„de drept”.

Este adevărată

susținerea apelantului referitoare la dispozițiile cuprinse în art. 1587 C.

civ., text care prevede că, în cazul împrumuturilor de bani, producte sau alte

bunuri mobile „se pot stipula dobânzi”, însă în speța de față, în contractul de

împrumut nu a fost stipulată o astfel de clauză; mai mult, părțile au menționat

în mod expres că „împrumutul este fără dobândă”, situație față de care instanța

nu poate trece peste voința părților, astfel cum a fost manifestată cu ocazia

încheierii contractului.

Aceiași soluție

rezultă și din conținutul art. 2 din O.G. nr. 9/2000, potrivit căruia debitorul

datorează dobândă numai „în cazul în care potrivit dispozițiilor legale sau

prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi”.

În consecință, va fi

înlăturată critica adusă hotărârii de fond, în sensul că penalitățile de

întârziere ar putea fi convertite în dobânzi legale, cu respectarea art. 9 din

O.G. nr. 9/2000.

Deși reclamantul - apelant

a contestat plata făcută de către pârâtul M.M. către S.N., urmează a se constata

că în contractul de fidejusiune, atunci când sunt menționate „părțile

contractului”, la rubrica împrumutător, alături de reclamantul S.N. apare, în

aceeași calitate, și S.N., iar mandatar al acestuia este chiar avocatul M.G.M.,

reprezentantul reclamantului din prezenta cauză.

Împotriva acestei din

urmă decizii a curții de apel, în termen legal, a declarat recurs reclamantul,

criticând-o pentru următoarele motive:

încălcat dreptul la apărare, prin neîncuviințarea probei cu înscrisuri,

constând în procură de reprezentare.

Instanța a aplicat

greșit sancțiunea decăderii apelantului din proba cu înscrisuri, pe motiv că nu

a invocat această probă prin cererea de apel, în condițiile în care art. 287 alin.

(2) teza a II a C. proc. civ. permite complinirea acestei cerințe până la prima

zi de înfățișare, or termenul la care a fost solicitată proba - 27 ianuarie 2011

- era prima zi de înfățișare în cauză.

Pe de altă parte, înscrisul

invocat ca probă, constând în procura de reprezentare, era și în interesul

pronunțării unei hotărâri juste.

nu și-a îndeplinit rolul activ, încălcând dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

prin faptul că nu și-a motivat hotărârea asupra criticii privitoare la limitele

mandatului avocatului M.G.M. și lipsa mandatului numitului S.N., care a

constituit motiv de apel și la a cărei verificare fusese obligată și prin

decizia de casare din recurs.

Chiar dacă instanța a

constatat că în contractul de fidejusiune, la rubrica „părțile contractului”

era menționat și S.N., în calitate de împrumutător, trebuia verificată

existența unui mandat pentru semnarea acestui contract, ceea ce nu s-a făcut. În

realitate, contractul de fidejusiune nu poartă decât o semnătură în dreptul lui

S.N., împrejurare care coroborată cu procura de reprezentare depusă în

probațiune, care poartă doar semnătura lui S.N., ar fi trebuit să conducă

instanța la concluzia că plata făcută lui S.N. a fost făcută unei persoane fără

mandat, deci nu este o plată valabilă, întrucât creditorul nu a ratificat plata

făcută unei persoane fără calitatea de a primi (reclamantul nu a recunoscut

suma de bani de 18.000 euro achitată lui S.N.).

cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la criticile vizând suma

restituită din împrumut (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

La primul punct al

apelului s-a arătat, în mod detaliat, care a fost circuitul sumelor de bani, în

sensul următor:

- 90.000 achitați la

22 decembrie 2005;

- 10.000 achitați la

16 decembrie 2005, rest de plată 80.000;

- 14.000 achitați lui

Sgaverdea la 8 martie 2006, rest de plată 66.000.

Chiar dacă s-ar

reține achitarea celor două sume de bani către S.N., acestea totalizează 18.000

euro, astfel că restul de împrumut rămas neachitat este de 48.000 (66.000 –

18.000 = 48.000), iar nu 38.000, cum a reținut instanța de fond.

Instanța de fond a

greșit un calcul simplu și a fost indusă în eroare de către pârâți prin recunoașterea

debitului de 38.000 euro.

Instanța de apel s-a

rezumat să trateze această critică consemnând doar plata sumei de 10.000 euro

din 26 ianuarie 2006, fără a face nicio referire asupra celorlalte plăți și

nici asupra existenței sau inexistenței unui mandat acordat lui S.N., ceea ce

echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunțate, încălcându-se astfel

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. judecătorești și,

implicit, dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 par. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului.

interpretat greșit contractul de împrumut dedus judecății, schimbând înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei privind penalitățile de întârziere (art.

304 pct. 8 C. proc. civ.).

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței să dispună obligarea

pârâtului la plata penalităților de întârziere astfel cum au fost stabilite în

contract, întrucât penalitățile de întârziere stabilite în cuprinsul

contractului sunt statuate prin voința părților contractante, devenind obligatorii

între acestea în temeiul art. 969 C. civ.

Prin notele de

ședință din data de 8 ianuarie 2009, reclamantul a solicitat ca, în măsura în

care instanța va considera că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 9 din

O.G. nr. 9/2000, să constate că penalitățile de întârziere solicitate îmbracă

forma dobânzii, fiind menționată și stabilită în cuprinsul contractului până la

plafonul superior, respectiv majorată cu 50% și doar valoarea superioară

plafonului impus este sancționată cu nulitatea, dobânda urmând a fi calculată

conform art. 5 alin. (1) O.G. nr. 9/2000.

Prin decizia de

casare nr. 4419, Înalta Curte a dispus examinarea criticilor privind dobânda

legală având în vedere fundamentul juridic dedus judecății față de limitele

învestirii, în raport de interpretarea dată contractului de împrumut și celui

de fidejusiune, urmând a se stabili dacă analiza contractelor a fost realizată

potrivit clauzelor clare și precise ce trebuie aplicate în litera și spiritul

lor, instanța neavând dreptul de a le da un alt înțeles, contrar voinței

părților, conform art. 969 C. civ.

Nici prima instanță

și nici instanța de apel nu au analizat atent contractul de împrumut, din care

rezulta clar că împrumutul este acordat fără dobândă, situație în care nu sunt

aplicabile prevederile deciziei în interesul legii nr. 11/2005, care se referă la

clauze penale pe lângă dobânda contractuală sau pe lângă dobânda legală.

Prin stabilirea în

contractul de împrumut a clauzei referitoare la penalitățile de întârziere ce

se vor datora în cazul nerestituirii la timp a împrumutului, părțile au înțeles

să înlăture dificultățile aprecierii în justiție a cuantumului daunelor-interese.

Daunele-interese astfel stabilite reprezintă legea părților, întrucât între

părți contractul are putere obligatorie, conform art. 969 C. civ.

Penalitățile de

întârziere sunt menite a compensa prejudiciul suferit, adică sunt daune-interese

compensatorii. Or, conform art. 1069 alin. (2) C. civ., creditorul poate cere

deodată și dobânda moratorie și obiectul obligației principale, deci acestea se

pot cumula. Penalitățile de întârziere stabilite în cuprinsul contractului sunt

convenționale, sunt statuate prin voința părților contractante, devenind

obligatorii între acestea în temeiul art. 969 C. civ., în speță nefiind

aplicabile prevederile alin. (2) sau ale art. 5 cu trimitere la decizie în

interesul legii nr. 11/2005.

Instanța trebuia să

deslușească voința reală a părților care rezulta din contract, nefiind ținută

de termenii folosiți, or, în speță, voința părților a fost aceea de a stabili

ca o sumă de bani să reprezinte sancțiunea pentru nerestituirea la termen a

împrumutului, indiferent dacă poartă denumirea de penalitate de întârziere,

daune-interese sau dobândă.

Așa fiind, instanța

trebuia să admită legalitatea clauzei penale cel puțin în limita prevederilor O.G.

nr. 9/2000 și nu să o anuleze total.

În temeiul O.G. nr. 9/2000

(art. 1 alin. (2)) și pentru rațiuni ce au în vedere repararea prejudiciului

încercat de creditor prin nerestituirea sumei împrumutate la scadență, s-a

admis că judecătorii pot reduce clauza penală la nivelul dobânzii legale,

calculată prin raportare la scontul băncii de emisiune.

Instanța de apel a

confirmat, în mod greșit, soluția fondului de constatare a nulității absolute a

clauzei privind acordarea penalităților de întârziere raportat la decizia în

interesul legii nr. 11/2005 a Î.C.C.J., prin care s-a statuat că „orice clauză

penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei

împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe lângă dobânda

contractuală stabilită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor

legii.”

Cum, în speță, clauza

penală stabilită în contract este unica sancțiune consimțită de ambele părți pentru

nerestituirea la termen a împrumutului, nu se putea dispune nulitatea ei,

întrucât această sancțiune intervine, conform deciziei în interesul legii susmenționate,

numai atunci când clauza penală este stabilită pe lângă dobânda contractuală

sau legală.

este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța nu a

verificat dacă procesele - verbale de predare - primire întocmite cu S.N. la

data de 7 aprilie 2006 și, respectiv, la data de 3 aprilie 2006 îndeplinesc

condițiile generale de valabilitate ale înscrisului sub semnătură privată, spre

a putea fi opuse terților.

Înscrisul intitulat

proces - verbal de predare-primire, întocmit cu S.N. la data de 7 aprilie 2006,

nu îndeplinește condiția multiplului exemplar și nici condiția de a fi scris în

întregime de acela care l-a semnat ori, cel puțin, ca acesta să adauge la

sfârșitul actului mențiunea „ bun și aprobat”, ceea ce atrage sancțiunea

nevalabilității lui ca înscris sub semnătură privată. Pe de altă parte, acest

înscris nu are dată certă, așa încât nu este opozabil reclamantului, care este

un terț față de respectivul înscris.

Înscrisul din data de

03 aprilie 2006 nu poartă mențiunea „ bun și aprobat” și nici nu are dată

certă.

Înlăturarea

înscrisului intitulat procură de reprezentare și neverificarea amănunțită a

întregului material probator a condus la pronunțarea unor hotărâri nelegale în

cauză.

Față de aceste

motive, recurentul a concluzionat că instanța de apel nu a intrat în cercetarea

fondului, răspunzând numai criticii aduse soluției de admitere a cererii

reconvenționale privind penalitățile de întârziere, astfel că a solicitat, în

principal, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță, iar, în subsidiar, modificarea ei, în sensul admiterii

apelului și, pe fond, admiterea acțiunii principale așa cum a fost formulată și

precizată și respingerea cererii reconvenționale.

Intimatul - pârât M.M.

a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu

motivarea că instanța de apel a respectat întocmai limitele casării, a dezlegat

corect chestiunea dobânzilor legale și a voinței reale a părților la încheierea

contractelor de împrumut și fidejusiune și nu a încălcat dreptul la apărare al

reclamantului prin înlăturarea înscrisului solicitat ca probă, acesta neputând

justifica vătămarea suferită cât timp nu a arătat ce anume dorea să dovedească

cu respectivul înscris.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

respins proba cu înscrisuri solicitată la termenul din 27 ianuarie 2011 de

către apelantul-reclamant, cu motivarea că acesta este decăzut din dreptul de a

o mai administra, cât timp nu a cerut-o prin cererea de apel.

Potrivit art. 287 alin.

(1) pct. 4 C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde dovezile invocate în

susținerea apelului, iar potrivit alin. (2) al textului, această cerință este

prevăzută sub sancțiunea decăderii, putând fi însă împlinită până cel mai

târziu la prima zi de înfățișare.

Prin urmare, susținerea

recurentului în sensul că neindicarea în cererea de apel a probelor nu atrage

sancțiunea decăderii dacă partea propune probele la prima zi de înfățișare în

apel este corectă în raport de dispozițiile art. 287 alin. (2) teza a doua C.

proc. civ., care permit împlinirea lipsurilor cererii de apel referitoare la

arătarea dovezilor „până cel mai târziu la prima zi de înfățișare”.

În speță însă,

cerința art. 287 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. nu este îndeplinită, deoarece

solicitarea probei cu înscrisuri s-a făcut de către apelantul-reclamant în

rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere. Or, în rejudecarea după

casarea cu trimitere nu se reia și momentul procesual al primei zile de înfățișare

care, în speță, a fost depășit cu ocazia primei judecăți a apelului.

Recurentul a

contestat respingerea probei cu înscrisuri și pe considerentul că proba era

necesară în vederea dezlegării corecte a cauzei, ceea ce aduce în discuție

modul de aplicare la speță a dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit acestor

dispoziții, „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte

motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță

sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate

încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.”

Textul face o

aplicație a prevederilor art. 138 C. proc. civ. pentru faza apelului, în sensul

că probele care nu au fost propuse de apelant prin cererea de apel, iar de intimat

prin întâmpinare și nici la prima zi de înfățișare, pot fi încuviințate, cu

condiția ca necesitatea administrării lor să rezulte din dezbateri.

Or, această condiție

era îndeplinită în speță, întrucât raportat la decizia de casare din primul

ciclu procesual al cauzei, în rejudecarea apelului trebuia verificate limitele

mandatului avocatului care a întocmit și semnat în numele reclamantului și

numitului S.N. contractul de fidejusiune, justificându-se astfel prezentarea „procurii

de reprezentare” în baza căreia se pretinde că a acționat mandatarul la

încheierea contractului.

Rezultă că, prin respingerea

probei constând în acest înscris, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu

încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., ceea ce

face incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

care se impută instanței de apel că nu s-a conformat deciziei de casare, în

sensul că nu a examinat limitele mandatului avocatului M.G.M. la întocmirea și

semnarea contractului de fidejusiune sunt și ele fondate, așa încât și din

acest punct de vedere devine incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct.

5 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia

de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei (decizia nr. 4419 din 14

septembrie 2010 a Î.C.C.J.), s-a reținut, printre altele, că instanța de apel

nu a lămurit și nu a analizat criticile din apel cu privire la limitele

mandatului avocatului M.G.M., referitor la întocmirea și semnarea, în numele

împrumutătorilor S.N. și S.N., a contractului de fidejusiune, deși această

obligație îi revenea în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Prin urmare, în

rejudecarea cauzei, instanța de apel era ținută, conform art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., să examineze chestiunea limitelor mandatului în baza căruia s-a

încheiat contractul de fidejusiune.

O asemenea verificare

nu a fost, însă, făcută de către instanța de trimitere, care s-a limitat să

rețină calitatea de împrumutător, alături de reclamantul S.N., a numitului S.N.

și calitatea avocatului M.G.M. de mandatar al acestuia din urmă, exclusiv prin

raportare la mențiunile din contractul de fidejusiune.

Or, pe aspectul pe

care era chemată să se pronunțe și care, în final, avea relevanță în aprecierea

valabilității plăților făcute în contul împrumutului de către pârâtul M.M. lui S.N.,

instanța de trimitere trebuia să cerceteze, pe bază de probe suplimentare, dacă

avocatul M.G.M. a fost împuternicit de ambele persoane pentru care a semnat

contractul de fidejusiune și care apar menționate în acest contract în calitate

de împrumutători, respectiv reclamantul S.N. și numitul S.N., în condițiile în

care reclamantul a contestat calitatea de împrumutător a lui S.N., invocând că

numai el are această calitate, conform contractului de împrumut.

Altfel spus, trebuia

lămurit dacă și numitul S.N. a avut calitatea de împrumutător, iar în acest

scop era necesar a se stabili limitele mandatului în baza căruia a acționat

avocatul M.G.M. la încheierea contractului de fidejusiune, aspect pe care prezenta

relevanță și proba solicitată de reclamant, constând în înscrisul care

materializa contractul de mandat, a cărei încuviințare se impunea în condițiile

art. 292 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat

deja, în rejudecarea cauzei, aceste chestiuni nu au fost analizate, nesocotindu-se

astfel decizia de casare din recurs, motiv pentru care se impune reluarea

judecății de către aceeași instanță, conform art. 312 alin. (5) raportat la art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest scop, instanța

de trimitere va stabili limitele mandatului avocatului M.G.M. la încheierea

contractului de fidejusiune, respectiv dacă mandatul i-a fost dat și de S.N. și,

mai departe, va aprecia asupra valabilității plăților pe care pârâtul M.M.

pretinde că le-a făcut în contul împrumutului lui S.N.. Pentru aceasta,

instanța va face o evaluare a întregului material probator administrat în

cauză, inclusiv a înscrisurilor noi depuse în faza recursului, respectiv

procura de reprezentare de la fila 27 dosar și declarația dată pe proprie

răspundere de S.N. în fața unui notar public din statul New Mexico la data de 2

mai 2011, depusă în traducere legalizată și apostilată la filele 70-73 dosar.

3-5. Așa cum susține

și recurentul, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu

privire la criticile vizând suma restituită din împrumut, ceea ce face

aplicabil cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, reclamantul a

susținut prin motivele de apel că din totalul împrumutului de 90.000 euro s-a

restituit suma de 10.000 euro, la data semnării contractului de fidejusiune, precum

și suma de 14.000 euro, la data de 08 martie 2006, rămânând așadar un rest de

plată de 66.000 euro.

De asemenea,

reclamantul a susținut că și dacă s-ar reține achitarea celor două sume de bani

către S.N., acestea totalizează 18.000 euro, așa încât restul de împrumut rămas

neachitat este de 48.000 (66.000 - 18.000 = 48.000), iar nu 38.000, cum a

reținut instanța de fond.

Or, deși instanța de

apel a confirmat soluția fondului prin care s-a stabilit că împrumutul

nerestituit este în cuantum de 38.000 euro, nu a făcut nicio referire în

considerentele hotărârii pronunțate la plățile care compun împrumutul

restituit, spre a se verifica dacă prin deducerea acestora din totalul

împrumutului rezulta suma la a cărei plată au fost obligați pârâții și al cărei

cuantum fusese contestat prin motivele de apel.

Procedând în acest

mod, instanța de apel a încălcat obligația ce-i revenea în baza art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., aceea de a răspunde în fapt și în drept tuturor motivelor

de apel deduse judecății, lăsând practic necercetat fondul pricinii cu privire

la criticile vizând suma restituită din împrumut.

În consecință, și din

acest punct de vedere se impune casarea deciziei recurate în baza art. 312 alin.

(5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând ca în rejudecare să se

analizeze și să se răspundă motivat și criticilor care vizează calculul

împrumutului restituit, după ce se va hotărî mai întâi dacă plățile pretins

făcute, în contul împrumutului, de către pârâtul M.M. numitului S.N., sunt

valabile.

Atunci când va

analiza valabilitatea acestor plăți, instanța de trimitere va avea în vedere și

va răspunde motivat tuturor apărărilor formulate de părți pe acest aspect, prin

cererea de apel și prin întâmpinare, inclusiv criticilor din recurs prin care

se contestă valoarea probatorie a înscrisurilor sub semnătură privată care

materializează plățile făcute de pârâtul M.M. numitului S.N., din perspectiva

dispozițiilor art. 1179 și art. 1180 C. civ.

referitoare la valabilitatea clauzei din contractul de împrumut privind

penalitățile de întârziere și la posibilitatea acordării dobânzii legale sunt

fondate numai în parte, în sensul celor ce se vor arăta în continuare.

Contrar susținerilor

recurentului, raportându-se la clauzele clare și precise din contractul de

împrumut dedus judecății, instanța de apel a interpretat corect acest contract,

atât în ceea ce privește natura lui - împrumut cu titlu gratuit, fără dobândă (în

sensul de dobândă ca fruct civil, respectiv preț al folosinței lucrului

împrumutat, care nu se confundă cu dobânda moratorie datorată în caz de

întârziere în executarea obligației și care are natura juridică a daunelor-interese),

cât și în ceea ce privește natura clauzei referitoare la plata penalităților de

întârziere - clauză penală.

Astfel, în contract

s-a stipulat obligația debitorului de a restitui la scadență suma împrumutată

„fără dobândă”; de asemenea, s-a stipulat că în cazul nerestituirii sumei

împrumutate la termenul și în cuantumul stabilit, debitorul datorează „plata

unei penalități de 0,5% pe zi de întârziere.”

Potrivit definiției

legale date de art. 1066 C. civ., „clauza penală este aceea prin care o

persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da

un lucru în caz de neexecutare din parte-i.”

În speță, pârâtul M.M.,

„dând asigurare” că va restitui la scadență suma împrumutată, „s-a legat” ca,

în caz de întârziere în executarea obligației de restituire a împrumutului, să

plătească o penalitate de 0,5% pe zi de întârziere.

Rezultă că, raportat

la definiția legală a clauzei penale, este neîndoielnică semnificația juridică

în acest sens a clauzei din contractul de împrumut dedus judecății, prin care

împrumutatul s-a obligat să plătească o penalizare de 0,5% pe zi de întârziere,

în caz de nerestituire la scadență a sumei împrumutate.

Prevăzând în contract

o penalitate în caz de întârziere în executarea de către debitor a obligației

de restituire a sumei împrumutate, părțile au făcut o evaluare convențională anticipată

a daunelor-interese moratorii, respectiv a echivalentului prejudiciului suferit

de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației, evaluare care,

din punct de vedere juridic, are semnificația unei clauze penale.

În legătură cu

valabilitatea unei asemenea clauze penale în contractele de împrumut s-a pronunțat,

în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia

nr. 11 din 24 octombrie 2005, publicată în M. Of. al României nr. 123 din 09

februarie 2006.

Prin această decizie

în interesul legii s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. art. 1, art.

2 și ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002,

cu referire la art. 969 alin. (1) C. civ., clauza penală prin care se

stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea

penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe

lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

În motivare, s-a

arătat că „Prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată

prin Legea nr. 356/2002, potrivit cărora

„

părțile sunt libere să stabilească, în

convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești

”

, nu îngăduie decât

practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform art. 5 alin. (1)

din aceeași lege, la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50%

pe an. Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în

cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin

contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50%

pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere. Așa fiind, clauza

penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei

împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda

contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în

raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ., contravine prevederilor

legii.”

Cu alte cuvinte, în

raporturile civile privind obligațiile bănești există temei legal pentru stabilirea

convențională de dobânzi moratorii (datorate în caz de întârziere în executarea

obligației) limitate la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult

50% pe an (art. 1 coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000), dobânzile

moratorii care depășesc acest plafon legal reprezentând clauză penală interzisă,

nulă absolut pentru cauză ilicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art.

968 C. civ.

În speță, părțile au

prevăzut în contract o „penalizare” numai pentru nerespectarea termenului de

restituire a sumei împrumutate. Deci contractul este cu titlu gratuit (pentru

că nu s-a prevăzut o dobândă ca preț al folosinței lucrului împrumutat și care

reprezintă fruct civil) și dobânda convențională, respectiv „penalizarea de

0,5% pe zi de întârziere”, are caracter moratoriu, dar cum această dobândă moratorie

depășește plafonul maxim impus prin norma imperativă din art. 5 alin. (1) din O.G.

nr. 9/2000, clauza penală care o prevede este nulă absolut pentru cauză

ilicită, conform dezlegărilor obligatorii din Decizia în interesul legii nr. 11/2005

a Î.C.C.J.

Pentru aceste

considerente, care înlocuiesc, în parte, motivarea din decizia recurată, în mod

legal instanța de apel a confirmat soluția fondului de constatare a nulității

clauzei penale privind obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate

sub sancțiunea penalităților de întârziere cu trimitere la decizia în interesul

legii susmenționată, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M.

Of., în ce privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate, conform art.

330

7

C. proc. civ.

Principiul libertății

contractuale, ca și cel al forței obligatorii a contractului, invocate de

recurentul-reclamant, nu pot conduce la o altă soluție decât cea pronunțată în

cauză cu privire la clauza penală, întrucât numai convențiile „legal făcute” au

putere de lege între părțile contractante (art. 969 C. civ.), iar potrivit

prevederilor art. 5 din același cod „nu se poate deroga prin convenții (…) la

legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

Pe de altă parte,

contrar susținerilor recurentului, nu există posibilitatea legală de diminuare

a penalităților de întârziere prevăzute în contractul părților la nivelul maxim

permis de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, deoarece potrivit celor

anterior arătate, clauza prin care se stabilesc dobânzi moratorii peste acest

plafon contravine prevederilor imperative ale legii, fiind nulă absolut pentru

cauză ilicită.

Ca atare, în absența

unei clauze valabile privind dobânda convențională cu caracter moratoriu

(pentru întârzierea în executarea obligației de restituire a sumei împrumutate),

daunele-interese moratorii cuvenite împrumutătorului pentru nerestituirea la termen

a împrumutului nu pot cuprinde decât dobânda legală din ziua cererii de chemare

în judecată, conform art. 1586 C. civ.

În ce privește solicitarea

recurentului-reclamant de a-i fi acordată măcar dobânda legală cu titlu de

daune-interese moratorii, în mod greșit instanțele anterioare au apreciat că

prin primirea ei s-ar nesocoti limitele învestirii, întrucât reclamantul nu a

formulat un petit cu acest obiect.

Prin cel de-al doilea

petit din acțiunea principală, privind plata penalităților de întârziere din

contract, este neîndoielnic că reclamantul a urmărit sancționarea pârâților

pentru neplata la termen a împrumutului, ceea ce permite instanței ca, raportat

la dispozițiile art. 84 C. proc. civ., să califice acest petit ca vizând

acordarea de daune-interese moratorii.

Având în vedere

considerentele expuse, față de dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) și (5)

raportat la art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

reclamantului, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la

aceeași instanță, care va efectua verificările indicate cu ocazia analizării

motivelor de recurs de la pct. 2, 3-5 supra, urmând ca în funcție de rezultatul

acestor verificări să stabilească cuantumul împrumutului nerestituit și să se

pronunțe asupra cererii privind daunele-interese moratorii constând în dobânda

legală, ținând seama de dezlegările date pe acest aspect la pct. 4 supra.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul S.N. împotriva deciziei nr. 136/ A din 03 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.