ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 885/2012

S-a convenit de către părți ca, în cazul în care la data arătată, împrumutatul va achita suma de 20.000 euro și va face dovada calității de administrator a SC V. SA, precum și disponibilitatea ca această societate să garanteze achitarea diferenței de restituit de 70.000 euro, termenul de restituire se va prelungi până la data de 20 martie 2006. În cazul nerespectării de către pârâtul M.M. a obligațiilor asumate, privind termenul și cuantumul stabilit, urma să se aplice o penalizare de 0,5% pe zi de întârziere, iar în cazul în care nu se respecta cuantumul și termenul de restituire a împrumutului, suma împrumutată urma să reprezinte preț pentru părțile sociale ce alcătuiesc întregul capital social al SC N.M. SRL. La data de 26 ianuarie 2006, s-a încheiat un contract de fidejusiune între reclamantul S.N. și S.N., în calitate de împrumutători, și pârâtul M.M., în calitate de împrumutat și SC V. SA, în calitate de fidejusor, în care s-a consemnat achitarea sumei de 10.000 euro și s-a convenit asupra garantării obligației principale de plată, a diferenței de 80.000 euro, până la data de 20 martie 2006. Criticile aduse hotărârii primei instanțe referitoare la neacordarea penalităților de întârziere, de 0,5% pe zi de întârziere, astfel cum au fost stabilite prin contractul de împrumut încheiat de părți la data de 22 decembrie 2005, considerate de către reclamant ca fiind obligatorii în raport de art. 969 C. civ., vor fi înlăturate. Potrivit art. 969 C. civ. „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, căci doar părțile contractante au libertatea de a reglementa raporturile dintre ele așa cum le dictează interesele, cu singura restricție de a nu se aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Prin Decizia nr. 11/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că „orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii”. Prin urmare, în mod corect prima instanță a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind acordarea penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, astfel că pe acest aspect urmează a se păstra soluția fondului. Cererea formulată în apel de către reclamant, referitoare la obligarea pârâților la plata dobânzii legale pentru suma împrumutată, majorată cu 50%, nu poate fi primită, având în vedere, pe de o parte, că între clauzele contractului de împrumut nu figurează o asemenea prevedere, mai mult părțile contractante au statuat că „împrumutul este fără dobândă”, iar, pe de altă parte, reclamantul nu a formulat la prima instanță, prin cererea de chemare în judecată, un petit în acest sens, context în care instanța este obligată să respecte limitele investirii, conform principiului disponibilității părților în procesul civil. Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobânzi este necesar ca părțile să fi înscris în contractul de împrumut o astfel de clauză. Dacă nu există clauză, dobânda nu este datorată „de drept”. Este adevărată susținerea apelantului referitoare la dispozițiile cuprinse în art. 1587 C. civ., text care prevede că, în cazul împrumuturilor de bani, producte sau alte bunuri mobile „se pot stipula dobânzi”, însă în speța de față, în contractul de împrumut nu a fost stipulată o astfel de clauză; mai mult, părțile au menționat în mod expres că „împrumutul este fără dobândă”, situație față de care instanța nu poate trece peste voința părților, astfel cum a fost manifestată cu ocazia încheierii contractului. Aceiași soluție rezultă și din conținutul art. 2 din O.G. nr. 9/2000, potrivit căruia debitorul datorează dobândă numai „în cazul în care potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi”. În consecință, va fi înlăturată critica adusă hotărârii de fond, în sensul că penalitățile de întârziere ar putea fi convertite în dobânzi legale, cu respectarea art. 9 din O.G. nr. 9/2000. Deși reclamantul - apelant a contestat plata făcută de către pârâtul M.M. către S.N., urmează a se constata că în contractul de fidejusiune, atunci când sunt menționate „părțile contractului”, la rubrica împrumutător, alături de reclamantul S.N. apare, în aceeași calitate, și S.N., iar mandatar al acestuia este chiar avocatul M.G.M., reprezentantul reclamantului din prezenta cauză. Împotriva acestei din urmă decizii a curții de apel, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:

Instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare, prin neîncuviințarea probei cu înscrisuri, constând în procură de reprezentare. Instanța a aplicat greșit sancțiunea decăderii apelantului din proba cu înscrisuri, pe motiv că nu a invocat această probă prin cererea de apel, în condițiile în care art. 287 alin. (2) teza a II a C. proc. civ. permite complinirea acestei cerințe până la prima zi de înfățișare, or termenul la care a fost solicitată proba - 27 ianuarie 2011 - era prima zi de înfățișare în cauză. Pe de altă parte, înscrisul invocat ca probă, constând în procura de reprezentare, era și în interesul pronunțării unei hotărâri juste.

Instanța de apel nu și-a îndeplinit rolul activ, încălcând dispozițiile art. 129 C. proc. civ. prin faptul că nu și-a motivat hotărârea asupra criticii privitoare la limitele mandatului avocatului M.G.M. și lipsa mandatului numitului S.N., care a constituit motiv de apel și la a cărei verificare fusese obligată și prin decizia de casare din recurs. Chiar dacă instanța a constatat că în contractul de fidejusiune, la rubrica „părțile contractului” era menționat și S.N., în calitate de împrumutător, trebuia verificată existența unui mandat pentru semnarea acestui contract, ceea ce nu s-a făcut. În realitate, contractul de fidejusiune nu poartă decât o semnătură în dreptul lui S.N., împrejurare care coroborată cu procura de reprezentare depusă în probațiune, care poartă doar semnătura lui S.N., ar fi trebuit să conducă instanța la concluzia că plata făcută lui S.N. a fost făcută unei persoane fără mandat, deci nu este o plată valabilă, întrucât creditorul nu a ratificat plata făcută unei persoane fără calitatea de a primi (reclamantul nu a recunoscut suma de bani de 18.000 euro achitată lui S.N.).

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la criticile vizând suma restituită din împrumut (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). La primul punct al apelului s-a arătat, în mod detaliat, care a fost circuitul sumelor de bani, în sensul următor: - 90.000 achitați la 22 decembrie 2005; - 10.000 achitați la 16 decembrie 2005, rest de plată 80.000; - 14.000 achitați lui Sgaverdea la 8 martie 2006, rest de plată 66.000. Chiar dacă s-ar reține achitarea celor două sume de bani către S.N., acestea totalizează 18.000 euro, astfel că restul de împrumut rămas neachitat este de 48.000 (66.000 – 18.000 = 48.000), iar nu 38.000, cum a reținut instanța de fond. Instanța de fond a greșit un calcul simplu și a fost indusă în eroare de către pârâți prin recunoașterea debitului de 38.000 euro. Instanța de apel s-a rezumat să trateze această critică consemnând doar plata sumei de 10.000 euro din 26 ianuarie 2006, fără a face nicio referire asupra celorlalte plăți și nici asupra existenței sau inexistenței unui mandat acordat lui S.N., ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunțate, încălcându-se astfel dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. judecătorești și, implicit, dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanța de apel a interpretat greșit contractul de împrumut dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei privind penalitățile de întârziere (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere astfel cum au fost stabilite în contract, întrucât penalitățile de întârziere stabilite în cuprinsul contractului sunt statuate prin voința părților contractante, devenind obligatorii între acestea în temeiul art. 969 C. civ. Prin notele de ședință din data de 8 ianuarie 2009, reclamantul a solicitat ca, în măsura în care instanța va considera că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 9 din O.G. nr. 9/2000, să constate că penalitățile de întârziere solicitate îmbracă forma dobânzii, fiind menționată și stabilită în cuprinsul contractului până la plafonul superior, respectiv majorată cu 50% și doar valoarea superioară plafonului impus este sancționată cu nulitatea, dobânda urmând a fi calculată conform art. 5 alin. (1) O.G. nr. 9/2000. Prin decizia de casare nr. 4419, Înalta Curte a dispus examinarea criticilor privind dobânda legală având în vedere fundamentul juridic dedus judecății față de limitele învestirii, în raport de interpretarea dată contractului de împrumut și celui de fidejusiune, urmând a se stabili dacă analiza contractelor a fost realizată potrivit clauzelor clare și precise ce trebuie aplicate în litera și spiritul lor, instanța neavând dreptul de a le da un alt înțeles, contrar voinței părților, conform art. 969 C. civ. Nici prima instanță și nici instanța de apel nu au analizat atent contractul de împrumut, din care rezulta clar că împrumutul este acordat fără dobândă, situație în care nu sunt aplicabile prevederile deciziei în interesul legii nr. 11/2005, care se referă la clauze penale pe lângă dobânda contractuală sau pe lângă dobânda legală. Prin stabilirea în contractul de împrumut a clauzei referitoare la penalitățile de întârziere ce se vor datora în cazul nerestituirii la timp a împrumutului, părțile au înțeles să înlăture dificultățile aprecierii în justiție a cuantumului daunelor-interese. Daunele-interese astfel stabilite reprezintă legea părților, întrucât între părți contractul are putere obligatorie, conform art. 969 C. civ. Penalitățile de întârziere sunt menite a compensa prejudiciul suferit, adică sunt daune-interese compensatorii. Or, conform art. 1069 alin. (2) C. civ., creditorul poate cere deodată și dobânda moratorie și obiectul obligației principale, deci acestea se pot cumula. Penalitățile de întârziere stabilite în cuprinsul contractului sunt convenționale, sunt statuate prin voința părților contractante, devenind obligatorii între acestea în temeiul art. 969 C. civ., în speță nefiind aplicabile prevederile alin. (2) sau ale art. 5 cu trimitere la decizie în interesul legii nr. 11/2005. Instanța trebuia să deslușească voința reală a părților care rezulta din contract, nefiind ținută de termenii folosiți, or, în speță, voința părților a fost aceea de a stabili ca o sumă de bani să reprezinte sancțiunea pentru nerestituirea la termen a împrumutului, indiferent dacă poartă denumirea de penalitate de întârziere, daune-interese sau dobândă. Așa fiind, instanța trebuia să admită legalitatea clauzei penale cel puțin în limita prevederilor O.G. nr. 9/2000 și nu să o anuleze total. În temeiul O.G. nr. 9/2000 (art. 1 alin. (2)) și pentru rațiuni ce au în vedere repararea prejudiciului încercat de creditor prin nerestituirea sumei împrumutate la scadență, s-a admis că judecătorii pot reduce clauza penală la nivelul dobânzii legale, calculată prin raportare la scontul băncii de emisiune. Instanța de apel a confirmat, în mod greșit, soluția fondului de constatare a nulității absolute a clauzei privind acordarea penalităților de întârziere raportat la decizia în interesul legii nr. 11/2005 a Î.C.C.J., prin care s-a statuat că „orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe lângă dobânda contractuală stabilită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.” Cum, în speță, clauza penală stabilită în contract este unica sancțiune consimțită de ambele părți pentru nerestituirea la termen a împrumutului, nu se putea dispune nulitatea ei, întrucât această sancțiune intervine, conform deciziei în interesul legii susmenționate, numai atunci când clauza penală este stabilită pe lângă dobânda contractuală sau legală.

Hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanța nu a verificat dacă procesele - verbale de predare - primire întocmite cu S.N. la data de 7 aprilie 2006 și, respectiv, la data de 3 aprilie 2006 îndeplinesc condițiile generale de valabilitate ale înscrisului sub semnătură privată, spre a putea fi opuse terților. Înscrisul intitulat proces - verbal de predare-primire, întocmit cu S.N. la data de 7 aprilie 2006, nu îndeplinește condiția multiplului exemplar și nici condiția de a fi scris în întregime de acela care l-a semnat ori, cel puțin, ca acesta să adauge la sfârșitul actului mențiunea „ bun și aprobat”, ceea ce atrage sancțiunea nevalabilității lui ca înscris sub semnătură privată. Pe de altă parte, acest înscris nu are dată certă, așa încât nu este opozabil reclamantului, care este un terț față de respectivul înscris. Înscrisul din data de 03 aprilie 2006 nu poartă mențiunea „ bun și aprobat” și nici nu are dată certă. Înlăturarea înscrisului intitulat procură de reprezentare și neverificarea amănunțită a întregului material probator a condus la pronunțarea unor hotărâri nelegale în cauză. Față de aceste motive, recurentul a concluzionat că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, răspunzând numai criticii aduse soluției de admitere a cererii reconvenționale privind penalitățile de întârziere, astfel că a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar, în subsidiar, modificarea ei, în sensul admiterii apelului și, pe fond, admiterea acțiunii principale așa cum a fost formulată și precizată și respingerea cererii reconvenționale. Intimatul - pârât M.M. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu motivarea că instanța de apel a respectat întocmai limitele casării, a dezlegat corect chestiunea dobânzilor legale și a voinței reale a părților la încheierea contractelor de împrumut și fidejusiune și nu a încălcat dreptul la apărare al reclamantului prin înlăturarea înscrisului solicitat ca probă, acesta neputând justifica vătămarea suferită cât timp nu a arătat ce anume dorea să dovedească cu respectivul înscris. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Curtea de apel a respins proba cu înscrisuri solicitată la termenul din 27 ianuarie 2011 de către apelantul-reclamant, cu motivarea că acesta este decăzut din dreptul de a o mai administra, cât timp nu a cerut-o prin cererea de apel. Potrivit art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde dovezile invocate în susținerea apelului, iar potrivit alin. (2) al textului, această cerință este prevăzută sub sancțiunea decăderii, putând fi însă împlinită până cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Prin urmare, susținerea recurentului în sensul că neindicarea în cererea de apel a probelor nu atrage sancțiunea decăderii dacă partea propune probele la prima zi de înfățișare în apel este corectă în raport de dispozițiile art. 287 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., care permit împlinirea lipsurilor cererii de apel referitoare la arătarea dovezilor „până cel mai târziu la prima zi de înfățișare”. În speță însă, cerința art. 287 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. nu este îndeplinită, deoarece solicitarea probei cu înscrisuri s-a făcut de către apelantul-reclamant în rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere. Or, în rejudecarea după casarea cu trimitere nu se reia și momentul procesual al primei zile de înfățișare care, în speță, a fost depășit cu ocazia primei judecăți a apelului. Recurentul a contestat respingerea probei cu înscrisuri și pe considerentul că proba era necesară în vederea dezlegării corecte a cauzei, ceea ce aduce în discuție modul de aplicare la speță a dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții, „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.” Textul face o aplicație a prevederilor art. 138 C. proc. civ. pentru faza apelului, în sensul că probele care nu au fost propuse de apelant prin cererea de apel, iar de intimat prin întâmpinare și nici la prima zi de înfățișare, pot fi încuviințate, cu condiția ca necesitatea administrării lor să rezulte din dezbateri. Or, această condiție era îndeplinită în speță, întrucât raportat la decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei, în rejudecarea apelului trebuia verificate limitele mandatului avocatului care a întocmit și semnat în numele reclamantului și numitului S.N. contractul de fidejusiune, justificându-se astfel prezentarea „procurii de reprezentare” în baza căreia se pretinde că a acționat mandatarul la încheierea contractului. Rezultă că, prin respingerea probei constând în acest înscris, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., ceea ce face incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Criticile prin care se impută instanței de apel că nu s-a conformat deciziei de casare, în sensul că nu a examinat limitele mandatului avocatului M.G.M. la întocmirea și semnarea contractului de fidejusiune sunt și ele fondate, așa încât și din acest punct de vedere devine incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei (decizia nr. 4419 din 14 septembrie 2010 a Î.C.C.J.), s-a reținut, printre altele, că instanța de apel nu a lămurit și nu a analizat criticile din apel cu privire la limitele mandatului avocatului M.G.M., referitor la întocmirea și semnarea, în numele împrumutătorilor S.N. și S.N., a contractului de fidejusiune, deși această obligație îi revenea în virtutea caracterului devolutiv al apelului. Prin urmare, în rejudecarea cauzei, instanța de apel era ținută, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să examineze chestiunea limitelor mandatului în baza căruia s-a încheiat contractul de fidejusiune. O asemenea verificare nu a fost, însă, făcută de către instanța de trimitere, care s-a limitat să rețină calitatea de împrumutător, alături de reclamantul S.N., a numitului S.N. și calitatea avocatului M.G.M. de mandatar al acestuia din urmă, exclusiv prin raportare la mențiunile din contractul de fidejusiune. Or, pe aspectul pe care era chemată să se pronunțe și care, în final, avea relevanță în aprecierea valabilității plăților făcute în contul împrumutului de către pârâtul M.M. lui S.N., instanța de trimitere trebuia să cerceteze, pe bază de probe suplimentare, dacă avocatul M.G.M. a fost împuternicit de ambele persoane pentru care a semnat contractul de fidejusiune și care apar menționate în acest contract în calitate de împrumutători, respectiv reclamantul S.N. și numitul S.N., în condițiile în care reclamantul a contestat calitatea de împrumutător a lui S.N., invocând că numai el are această calitate, conform contractului de împrumut. Altfel spus, trebuia lămurit dacă și numitul S.N. a avut calitatea de împrumutător, iar în acest scop era necesar a se stabili limitele mandatului în baza căruia a acționat avocatul M.G.M. la încheierea contractului de fidejusiune, aspect pe care prezenta relevanță și proba solicitată de reclamant, constând în înscrisul care materializa contractul de mandat, a cărei încuviințare se impunea în condițiile art. 292 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. Așa cum s-a arătat deja, în rejudecarea cauzei, aceste chestiuni nu au fost analizate, nesocotindu-se astfel decizia de casare din recurs, motiv pentru care se impune reluarea judecății de către aceeași instanță, conform art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În acest scop, instanța de trimitere va stabili limitele mandatului avocatului M.G.M. la încheierea contractului de fidejusiune, respectiv dacă mandatul i-a fost dat și de S.N. și, mai departe, va aprecia asupra valabilității plăților pe care pârâtul M.M. pretinde că le-a făcut în contul împrumutului lui S.N.. Pentru aceasta, instanța va face o evaluare a întregului material probator administrat în cauză, inclusiv a înscrisurilor noi depuse în faza recursului, respectiv procura de reprezentare de la fila 27 dosar și declarația dată pe proprie răspundere de S.N. în fața unui notar public din statul New Mexico la data de 2 mai 2011, depusă în traducere legalizată și apostilată la filele 70-73 dosar. 3-5. Așa cum susține și recurentul, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la criticile vizând suma restituită din împrumut, ceea ce face aplicabil cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, reclamantul a susținut prin motivele de apel că din totalul împrumutului de 90.000 euro s-a restituit suma de 10.000 euro, la data semnării contractului de fidejusiune, precum și suma de 14.000 euro, la data de 08 martie 2006, rămânând așadar un rest de plată de 66.000 euro. De asemenea, reclamantul a susținut că și dacă s-ar reține achitarea celor două sume de bani către S.N., acestea totalizează 18.000 euro, așa încât restul de împrumut rămas neachitat este de 48.000 (66.000 - 18.000 = 48.000), iar nu 38.000, cum a reținut instanța de fond. Or, deși instanța de apel a confirmat soluția fondului prin care s-a stabilit că împrumutul nerestituit este în cuantum de 38.000 euro, nu a făcut nicio referire în considerentele hotărârii pronunțate la plățile care compun împrumutul restituit, spre a se verifica dacă prin deducerea acestora din totalul împrumutului rezulta suma la a cărei plată au fost obligați pârâții și al cărei cuantum fusese contestat prin motivele de apel. Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat obligația ce-i revenea în baza art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a răspunde în fapt și în drept tuturor motivelor de apel deduse judecății, lăsând practic necercetat fondul pricinii cu privire la criticile vizând suma restituită din împrumut. În consecință, și din acest punct de vedere se impune casarea deciziei recurate în baza art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând ca în rejudecare să se analizeze și să se răspundă motivat și criticilor care vizează calculul împrumutului restituit, după ce se va hotărî mai întâi dacă plățile pretins făcute, în contul împrumutului, de către pârâtul M.M. numitului S.N., sunt valabile. Atunci când va analiza valabilitatea acestor plăți, instanța de trimitere va avea în vedere și va răspunde motivat tuturor apărărilor formulate de părți pe acest aspect, prin cererea de apel și prin întâmpinare, inclusiv criticilor din recurs prin care se contestă valoarea probatorie a înscrisurilor sub semnătură privată care materializează plățile făcute de pârâtul M.M. numitului S.N., din perspectiva dispozițiilor art. 1179 și art. 1180 C. civ. 4. Criticile referitoare la valabilitatea clauzei din contractul de împrumut privind penalitățile de întârziere și la posibilitatea acordării dobânzii legale sunt fondate numai în parte, în sensul celor ce se vor arăta în continuare. Contrar susținerilor recurentului, raportându-se la clauzele clare și precise din contractul de împrumut dedus judecății, instanța de apel a interpretat corect acest contract, atât în ceea ce privește natura lui - împrumut cu titlu gratuit, fără dobândă (în sensul de dobândă ca fruct civil, respectiv preț al folosinței lucrului împrumutat, care nu se confundă cu dobânda moratorie datorată în caz de întârziere în executarea obligației și care are natura juridică a daunelor-interese), cât și în ceea ce privește natura clauzei referitoare la plata penalităților de întârziere - clauză penală. Astfel, în contract s-a stipulat obligația debitorului de a restitui la scadență suma împrumutată „fără dobândă”; de asemenea, s-a stipulat că în cazul nerestituirii sumei împrumutate la termenul și în cuantumul stabilit, debitorul datorează „plata unei penalități de 0,5% pe zi de întârziere.” Potrivit definiției legale date de art. 1066 C. civ., „clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.” În speță, pârâtul M.M., „dând asigurare” că va restitui la scadență suma împrumutată, „s-a legat” ca, în caz de întârziere în executarea obligației de restituire a împrumutului, să plătească o penalitate de 0,5% pe zi de întârziere. Rezultă că, raportat la definiția legală a clauzei penale, este neîndoielnică semnificația juridică în acest sens a clauzei din contractul de împrumut dedus judecății, prin care împrumutatul s-a obligat să plătească o penalizare de 0,5% pe zi de întârziere, în caz de nerestituire la scadență a sumei împrumutate. Prevăzând în contract o penalitate în caz de întârziere în executarea de către debitor a obligației de restituire a sumei împrumutate, părțile au făcut o evaluare convențională anticipată a daunelor-interese moratorii, respectiv a echivalentului prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației, evaluare care, din punct de vedere juridic, are semnificația unei clauze penale. În legătură cu valabilitatea unei asemenea clauze penale în contractele de împrumut s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 11 din 24 octombrie 2005, publicată în M. Of. al României nr. 123 din 09 februarie 2006. Prin această decizie în interesul legii s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. art. 1, art. 2 și ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. (1) C. civ., clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii. În motivare, s-a arătat că „Prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, potrivit cărora „ părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești ” , nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform art. 5 alin. (1) din aceeași lege, la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50% pe an. Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere. Așa fiind, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ., contravine prevederilor legii.” Cu alte cuvinte, în raporturile civile privind obligațiile bănești există temei legal pentru stabilirea convențională de dobânzi moratorii (datorate în caz de întârziere în executarea obligației) limitate la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50% pe an (art. 1 coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000), dobânzile moratorii care depășesc acest plafon legal reprezentând clauză penală interzisă, nulă absolut pentru cauză ilicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ. În speță, părțile au prevăzut în contract o „penalizare” numai pentru nerespectarea termenului de restituire a sumei împrumutate. Deci contractul este cu titlu gratuit (pentru că nu s-a prevăzut o dobândă ca preț al folosinței lucrului împrumutat și care reprezintă fruct civil) și dobânda convențională, respectiv „penalizarea de 0,5% pe zi de întârziere”, are caracter moratoriu, dar cum această dobândă moratorie depășește plafonul maxim impus prin norma imperativă din art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, clauza penală care o prevede este nulă absolut pentru cauză ilicită, conform dezlegărilor obligatorii din Decizia în interesul legii nr. 11/2005 a Î.C.C.J. Pentru aceste considerente, care înlocuiesc, în parte, motivarea din decizia recurată, în mod legal instanța de apel a confirmat soluția fondului de constatare a nulității clauzei penale privind obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere cu trimitere la decizia în interesul legii susmenționată, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of., în ce privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate, conform art. 330 7 C. proc. civ. Principiul libertății contractuale, ca și cel al forței obligatorii a contractului, invocate de recurentul-reclamant, nu pot conduce la o altă soluție decât cea pronunțată în cauză cu privire la clauza penală, întrucât numai convențiile „legal făcute” au putere de lege între părțile contractante (art. 969 C. civ.), iar potrivit prevederilor art. 5 din același cod „nu se poate deroga prin convenții (…) la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”. Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentului, nu există posibilitatea legală de diminuare a penalităților de întârziere prevăzute în contractul părților la nivelul maxim permis de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, deoarece potrivit celor anterior arătate, clauza prin care se stabilesc dobânzi moratorii peste acest plafon contravine prevederilor imperative ale legii, fiind nulă absolut pentru cauză ilicită. Ca atare, în absența unei clauze valabile privind dobânda convențională cu caracter moratoriu (pentru întârzierea în executarea obligației de restituire a sumei împrumutate), daunele-interese moratorii cuvenite împrumutătorului pentru nerestituirea la termen a împrumutului nu pot cuprinde decât dobânda legală din ziua cererii de chemare în judecată, conform art. 1586 C. civ. În ce privește solicitarea recurentului-reclamant de a-i fi acordată măcar dobânda legală cu titlu de daune-interese moratorii, în mod greșit instanțele anterioare au apreciat că prin primirea ei s-ar nesocoti limitele învestirii, întrucât reclamantul nu a formulat un petit cu acest obiect. Prin cel de-al doilea petit din acțiunea principală, privind plata penalităților de întârziere din contract, este neîndoielnic că reclamantul a urmărit sancționarea pârâților pentru neplata la termen a împrumutului, ceea ce permite instanței ca, raportat la dispozițiile art. 84 C. proc. civ., să califice acest petit ca vizând acordarea de daune-interese moratorii. Având în vedere considerentele expuse, față de dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) și (5) raportat la art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care va efectua verificările indicate cu ocazia analizării motivelor de recurs de la pct. 2, 3-5 supra, urmând ca în funcție de rezultatul acestor verificări să stabilească cuantumul împrumutului nerestituit și să se pronunțe asupra cererii privind daunele-interese moratorii constând în dobânda legală, ținând seama de dezlegările date pe acest aspect la pct. 4 supra.