ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1719/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1719/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față:
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș reclamanta SC O.T. SRL ZĂVOI
(transportator), în contradictoriu cu pârâta SC S.I.R.D. TIMIȘOARA SA SÂNANDREI
(beneficiar) a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să
oblige beneficiarul la plata sumei de 119.437 lei, reprezentând contravaloarea
serviciilor facturate în intervalul 31 martie 2008 - 31 decembrie 2009, precum
și la plata sumei de 261.634 lei, cu titlu de penalități de întârziere. A
precizat reclamanta că penalitățile pretinse au fost calculate conform „H.G.
206/1994, H.G. 555/1994 și Legii nr. 469/2002”.
La data de 07
decembrie 2010 reclamanta a precizat temeiul juridic al penalităților
contractuale ca fiind contractul de transport nr. 1867 din 11 martie 2008.
Prin sentința comercială
nr. 354/PI din 01 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 8372/30/2010
s-a admis acțiunea astfel precizată, instanța de fond reținând că cererea
reclamantei este întemeiată, aceasta făcând dovada raporturilor comerciale
existente între părți precum și a livrării mărfurilor, că reclamanta a depus un
mod de calcul al acestor penalități, necontestat însă de către pârâtă care de
altfel, nu contestă nici semnăturile existente pe facturile fiscale emise în
sarcina sa, astfel că în speță sunt incidente prevederile art. 969 C. civ.
potrivit cărora convențiile legal făcute reprezintă legea părților și trebuie
executate cu bună-credință iar neîndeplinirea în mod culpabil a obligațiilor
contractuale din partea pârâtei atrage răspunderea contractuală a acesteia în
temeiul art. 1082 C. civ. coroborat cu art. 43 C. com. și cu prevederile
contractuale inserate la art. 5.2 prin care este asumată clauza penală prin
acordul de voință comun al părților, aceea de plată a penalităților în
cuantumul arătat mai sus.
Împotriva sentinței a
declarat apel apelanta-pârâtă SC S.I.R.D. TIMIȘOARA SA, solicitând admiterea apelului
și respingerea acțiunii.
Apel
ul a fost motivat
prin vicierea procedurii de citare în primă instanță, - motiv care ulterior nu
a mai fost susținut – iar pe fond apelanta a arătat că, clauzele contractuale
reținute de prima instanță au un cu totul alt conținut, neputând fi vorba de o
plată a facturilor „până în data de 4 a lunii” și nici de o plată a unor
penalități de 0,5% pe zi de întârziere. În realitate, decontarea facturilor se
face în termen de 90 de zile de la emitere, conform art. 4.3 Contract, sub
condiția suspensivă a alocării fondurilor de către D.R.D.P. Timișoara sau de un
alt beneficiar al lucrărilor executate de pârâtă. A precizat pârâta că nu
există nicio manifestare de voință expresă, explicită a beneficiarului, de a
accepta clauza penală, astfel încât penalitățile pretinse de reclamantă nu au
nici un temei de drept.
În drept s-au indicat
dispozițiile art. 282-293 C. proc. civ., art. 274 C. proc. civ.
Curtea de Apel, secția
a II-a civilă, prin decizia nr. 197A din 29 septembrie 2011, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea reclamantei
de acordare a penalităților de întârziere, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de
judecată.
În fundamentarea acestei
decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că penalitățile
pentru întârzierea în decontare a facturilor în cuantum de 0,5% pe zi de
întârziere au fost pretinse în considerarea unor clauze contractuale ce
sancționează comportamentul culpabil al transportatorului, nicidecum al
beneficiarului, că deși, printr-o executare cu întârziere a obligației de plată
a prețului, creditorul obligației suferă un prejudiciu, însă, față de temeiul
indicat de către reclamantă, analiza condițiilor ce se cer cumulativ
îndeplinite pentru a se dispune repararea prejudiciului nu este posibilă în
prezentul litigiu. A mai reținut instanța de apel că posibilitatea
interpretării sintagmei „proporțional cu fondurile alocate” ca fiind o cauză
acceptată de creditor de natură a înlătura culpa contractuală, astfel cum a
propus apelanta-pârâtă, reprezintă o analiză inutilă prezentei cauze, întrucât
instanța a fost învestită exclusiv pentru acordarea daunelor ce ar fi fost
preevaluate convențional.
În temeiul art. 274 C.
proc. civ., reținând culpa procesuală a intimatei, instanța de apel a respins
cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în apel,
reținându-se obligația de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de
8.498,50 lei, reprezentând taxă de timbru și onorariu avocațial în cuantum de
2.500,00 lei achitat de către apelantă.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamanta SC O.T. SRL solicitând admiterea
recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului pârâtei și menținerea
ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, cu cheltuieli de
judecată.
Recurenta –
reclamantă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de
art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ. reproșând instanței de apel
interpretarea eronată a contractului încheiat între părți și aplicarea greșită
a dispozițiilor Codului civil privitoare la convențiile încheiate între părți,
în sensul neaplicării efectelor clauzei penale și intimatei beneficiare și
celeilalte părți, dat fiind faptul că ambele părți, dat fiind faptul că ambele
părți contractante și-au asumat drepturi și obligații cu ocazia încheierii contractului.
Dezvoltând această
critică recurenta – reclamantă precizează că în apel pârâta a criticat sentința
instanței de fond doar sub aspectul acordării penalităților, recunoscând
practic existența datoriei către reclamanta intimată SC O.G.T., dar nefiind
mulțumită de acordarea penalităților de întârziere, deși a recunoscut în
ansamblu că nu a efectuat plata debitului inițial, că potrivit înscrisului denumit
extras de cont cu număr de înregistrare 010 din 25 ianuarie 2009, înscris semnat
de ambele părți din litigiu, rezultă că în data de 31 decembrie 2008, SC S.D.T.
SA Timiș recunoaște că are un debit față de SC O.G.T. SRL suma de 84.944,86 lei,
sumă în care este calculată atât datoria efectivă, cât și penalitățile de întârziere
aferente facturilor emise până la data de 31 decembrie 2008 înscris neinterpretat
de instanța de apel deși acesta a fost înregistrat în contabilitatea pârâtei
apelante cu număr de înregistrare 40 din 17 februarie 2009, după ce anterior, așa
cum am arătat fusese recunoscut prin semnare de ambele părți.
Precizează recurenta
că în fața instanței de fond pârâta nu a formulat nici o apărare în cauză, deși
i-a fost acordat un termen de judecată în vederea pregătirii apărării pentru
data de 01 februarie 2011, întrucât nu avea ce să invoce în apărare, în sensul
că nu avea probe cu care să dovedească că nu are un debit față de reclamantă
sau că reclamanta nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, reclamanta
dovedind cu probe covârșitoare la dosarul cauzei că și-a îndeplinit obligațiile
contractuale, stare de fapt și de drept neinterpretată de instanța de apel.
Arată recurenta că interpretarea
privitoare la calculul greșit asupra penalităților, bazată pe dispozițiile art.
4.3 din Contractul încheiat între părți, este neîntemeiată deoarece apelanta nu
a făcut nici o dovadă că nu ar fi primit fonduri de la DRDP Timișoara sau de la beneficiarul lucrărilor executate, pentru a nu putea efectua plata,
deși a fost notificată că, afirmația instanței privind clauza penală, în sensul
că acesta este inexistentă pentru nerespectarea termenelor de plată în favoarea
transportatoarei SC O.T. SRL, este total neîntemeiată și nefondată deoarece
părțile stabilesc în contract obligațiile fiecăreia, conform art. 4.3., art. 11.4
și art. 11.5 din contract, instanța de apel făcând o interpretare și aplicare
eronată a art. 970, art. 1069 și art. 1073 C. civ.
Referindu-se la instanța
de fond, recurenta arată că aceasta a apreciat corect probatoriul de la dosar
și a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, făcându-se dovada
raporturilor comerciale existente între părți precum și a livrării mărfurilor -
obiect al contractului, fiind emise facturi fiscale ce trebuiau achitate până
în data de 4 a lunii imediat următoare celei în care s-a efectuat prestația.
Depășirea acestor termene de plată, atrage calcularea penalităților de
întârziere, care au fost prevăzute în contractul dintre părți la art. 2.3. și
la art. 44 din contract, fiind în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de
întârziere. Modalitatea de calcul al penalităților de întârziere a fost depus
de către reclamantă la dosar, fiind comunicat și către pârâtă la primul termen
, acordându-se termen pentru studiu. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nici o
obiecțiune la suma solicitată , necontestând nici debitul, nici semnăturile
existente pe facturile fiscale emise de către reclamantă și asumate de către
pârâtă.
Mai arată recurenta
că atât legea cât și practica comercială prevăd ca în cazul neplății la termen
a unei datorii, debitoarea să fie obligată la plata penalităților de întârziere,
ori prin decizia atacată s-a stabilit că penalitățile de întârziere deși
acceptate de părți, se acordă doar uneia dintre părți dacă nu este stipulat
exact în contract că se atribuie ambelor părți, iar buna credință care trebuie
să guverneze contractele, stabilește că în caz de neplată debitorul este dator
la penalități de întârziere ca sancțiune pentru neplata la termen a obligațiilor
financiare asumate, în situația în care creditorul și-a îndeplinit în
totalitate obligațiile asumate prin contractul încheiat între părți fără a
exista o obiecție din partea creditorului pentru neîndeplinirea acestor
obligații.
Înalta Curte,
examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate constată că recursul
este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.
Instanța de control
judiciar a făcut o corectă aplicare și interpretare a clauzei penale inserate
în contract în raport de temeiurile de drept – legale și convenționale –
invocate în susținerea acțiunii.
Din conținutul
clauzei penale inserate convențional, în art. 5.2. din Contractul de transport,
în aplicarea principiului libertății contractuale consacrat de art. 969 C. civ.,
rezultă cu evidență faptul că părțile au înțeles să sancționeze numai
transportatorul pentru neîndeplinirea în termen a obligațiilor ce-i reveneau,
nu și beneficiarul operațiunii de transport, transportatorul având calitatea de
creditor al obligației de plată a prețului – aspect corect reținut de instanța
de apel.
Deși prejudiciul
suferit de transportator este cert, el nu poate fi reparat prin efectul convențional
al clauzei penale întrucât aceasta nu este opozabilă beneficiarului, sub
aspectul sancțiunii pe care o implică.
Așadar, Înalta Curte
reține, față de corecta interpretare dată de instanța de apel clauzei penale, constată
că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a art. 969, art. 1069
și art. 1073 C. civ.
De reținut este și
faptul că, în cea mai mare, parte argumentația adusă de recurentă în susținerea
criticilor formulate vizează situații de fapt și probatorii administrate, aprecieri
asupra hotărârii instanței de fond și asupra atitudinii procesuale ale
intimatei – pârâte, aspect ce le situează în sfera analizei temeiniciei și nu a
legalității hotărârii recurate, motiv pentru care ele nu pot fi examinate în
această fază procesuală.
În considerarea celor
ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul
ca nefondat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
recurenta - reclamantă SC O.T. SRL ZĂVOI împotriva deciziei nr. 197/A din 29
septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 27 martie 2012.