ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1719/2012

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș reclamanta SC O.T. SRL ZĂVOI

(transportator), în contradictoriu cu pârâta SC S.I.R.D. TIMIȘOARA SA SÂNANDREI

(beneficiar) a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să

oblige beneficiarul la plata sumei de 119.437 lei, reprezentând contravaloarea

serviciilor facturate în intervalul 31 martie 2008 - 31 decembrie 2009, precum

și la plata sumei de 261.634 lei, cu titlu de penalități de întârziere. A

precizat reclamanta că penalitățile pretinse au fost calculate conform „H.G.

206/1994, H.G. 555/1994 și Legii nr. 469/2002”.

La data de 07

decembrie 2010 reclamanta a precizat temeiul juridic al penalităților

contractuale ca fiind contractul de transport nr. 1867 din 11 martie 2008.

Prin sentința comercială

nr. 354/PI din 01 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 8372/30/2010

s-a admis acțiunea astfel precizată, instanța de fond reținând că cererea

reclamantei este întemeiată, aceasta făcând dovada raporturilor comerciale

existente între părți precum și a livrării mărfurilor, că reclamanta a depus un

mod de calcul al acestor penalități, necontestat însă de către pârâtă care de

altfel, nu contestă nici semnăturile existente pe facturile fiscale emise în

sarcina sa, astfel că în speță sunt incidente prevederile art. 969 C. civ.

potrivit cărora convențiile legal făcute reprezintă legea părților și trebuie

executate cu bună-credință iar neîndeplinirea în mod culpabil a obligațiilor

contractuale din partea pârâtei atrage răspunderea contractuală a acesteia în

temeiul art. 1082 C. civ. coroborat cu art. 43 C. com. și cu prevederile

contractuale inserate la art. 5.2 prin care este asumată clauza penală prin

acordul de voință comun al părților, aceea de plată a penalităților în

cuantumul arătat mai sus.

Împotriva sentinței a

declarat apel apelanta-pârâtă SC S.I.R.D. TIMIȘOARA SA, solicitând admiterea apelului

și respingerea acțiunii.

Apel

ul a fost motivat

prin vicierea procedurii de citare în primă instanță, - motiv care ulterior nu

a mai fost susținut – iar pe fond apelanta a arătat că, clauzele contractuale

reținute de prima instanță au un cu totul alt conținut, neputând fi vorba de o

plată a facturilor „până în data de 4 a lunii” și nici de o plată a unor

penalități de 0,5% pe zi de întârziere. În realitate, decontarea facturilor se

face în termen de 90 de zile de la emitere, conform art. 4.3 Contract, sub

condiția suspensivă a alocării fondurilor de către D.R.D.P. Timișoara sau de un

alt beneficiar al lucrărilor executate de pârâtă. A precizat pârâta că nu

există nicio manifestare de voință expresă, explicită a beneficiarului, de a

accepta clauza penală, astfel încât penalitățile pretinse de reclamantă nu au

nici un temei de drept.

În drept s-au indicat

dispozițiile art. 282-293 C. proc. civ., art. 274 C. proc. civ.

Curtea de Apel, secția

a II-a civilă, prin decizia nr. 197A din 29 septembrie 2011, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea reclamantei

de acordare a penalităților de întârziere, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de

judecată.

În fundamentarea acestei

decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că penalitățile

pentru întârzierea în decontare a facturilor în cuantum de 0,5% pe zi de

întârziere au fost pretinse în considerarea unor clauze contractuale ce

sancționează comportamentul culpabil al transportatorului, nicidecum al

beneficiarului, că deși, printr-o executare cu întârziere a obligației de plată

a prețului, creditorul obligației suferă un prejudiciu, însă, față de temeiul

indicat de către reclamantă, analiza condițiilor ce se cer cumulativ

îndeplinite pentru a se dispune repararea prejudiciului nu este posibilă în

prezentul litigiu. A mai reținut instanța de apel că posibilitatea

interpretării sintagmei „proporțional cu fondurile alocate” ca fiind o cauză

acceptată de creditor de natură a înlătura culpa contractuală, astfel cum a

propus apelanta-pârâtă, reprezintă o analiză inutilă prezentei cauze, întrucât

instanța a fost învestită exclusiv pentru acordarea daunelor ce ar fi fost

preevaluate convențional.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., reținând culpa procesuală a intimatei, instanța de apel a respins

cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în apel,

reținându-se obligația de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de

8.498,50 lei, reprezentând taxă de timbru și onorariu avocațial în cuantum de

2.500,00 lei achitat de către apelantă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC O.T. SRL solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului pârâtei și menținerea

ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, cu cheltuieli de

judecată.

Recurenta –

reclamantă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de

art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ. reproșând instanței de apel

interpretarea eronată a contractului încheiat între părți și aplicarea greșită

a dispozițiilor Codului civil privitoare la convențiile încheiate între părți,

în sensul neaplicării efectelor clauzei penale și intimatei beneficiare și

celeilalte părți, dat fiind faptul că ambele părți, dat fiind faptul că ambele

părți contractante și-au asumat drepturi și obligații cu ocazia încheierii contractului.

Dezvoltând această

critică recurenta – reclamantă precizează că în apel pârâta a criticat sentința

instanței de fond doar sub aspectul acordării penalităților, recunoscând

practic existența datoriei către reclamanta intimată SC O.G.T., dar nefiind

mulțumită de acordarea penalităților de întârziere, deși a recunoscut în

ansamblu că nu a efectuat plata debitului inițial, că potrivit înscrisului denumit

extras de cont cu număr de înregistrare 010 din 25 ianuarie 2009, înscris semnat

de ambele părți din litigiu, rezultă că în data de 31 decembrie 2008, SC S.D.T.

SA Timiș recunoaște că are un debit față de SC O.G.T. SRL suma de 84.944,86 lei,

sumă în care este calculată atât datoria efectivă, cât și penalitățile de întârziere

aferente facturilor emise până la data de 31 decembrie 2008 înscris neinterpretat

de instanța de apel deși acesta a fost înregistrat în contabilitatea pârâtei

apelante cu număr de înregistrare 40 din 17 februarie 2009, după ce anterior, așa

cum am arătat fusese recunoscut prin semnare de ambele părți.

Precizează recurenta

că în fața instanței de fond pârâta nu a formulat nici o apărare în cauză, deși

i-a fost acordat un termen de judecată în vederea pregătirii apărării pentru

data de 01 februarie 2011, întrucât nu avea ce să invoce în apărare, în sensul

că nu avea probe cu care să dovedească că nu are un debit față de reclamantă

sau că reclamanta nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, reclamanta

dovedind cu probe covârșitoare la dosarul cauzei că și-a îndeplinit obligațiile

contractuale, stare de fapt și de drept neinterpretată de instanța de apel.

Arată recurenta că interpretarea

privitoare la calculul greșit asupra penalităților, bazată pe dispozițiile art.

4.3 din Contractul încheiat între părți, este neîntemeiată deoarece apelanta nu

a făcut nici o dovadă că nu ar fi primit fonduri de la DRDP Timișoara sau de la beneficiarul lucrărilor executate, pentru a nu putea efectua plata,

deși a fost notificată că, afirmația instanței privind clauza penală, în sensul

că acesta este inexistentă pentru nerespectarea termenelor de plată în favoarea

transportatoarei SC O.T. SRL, este total neîntemeiată și nefondată deoarece

părțile stabilesc în contract obligațiile fiecăreia, conform art. 4.3., art. 11.4

și art. 11.5 din contract, instanța de apel făcând o interpretare și aplicare

eronată a art. 970, art. 1069 și art. 1073 C. civ.

Referindu-se la instanța

de fond, recurenta arată că aceasta a apreciat corect probatoriul de la dosar

și a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, făcându-se dovada

raporturilor comerciale existente între părți precum și a livrării mărfurilor -

obiect al contractului, fiind emise facturi fiscale ce trebuiau achitate până

în data de 4 a lunii imediat următoare celei în care s-a efectuat prestația.

Depășirea acestor termene de plată, atrage calcularea penalităților de

întârziere, care au fost prevăzute în contractul dintre părți la art. 2.3. și

la art. 44 din contract, fiind în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de

întârziere. Modalitatea de calcul al penalităților de întârziere a fost depus

de către reclamantă la dosar, fiind comunicat și către pârâtă la primul termen

, acordându-se termen pentru studiu. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nici o

obiecțiune la suma solicitată , necontestând nici debitul, nici semnăturile

existente pe facturile fiscale emise de către reclamantă și asumate de către

pârâtă.

Mai arată recurenta

că atât legea cât și practica comercială prevăd ca în cazul neplății la termen

a unei datorii, debitoarea să fie obligată la plata penalităților de întârziere,

ori prin decizia atacată s-a stabilit că penalitățile de întârziere deși

acceptate de părți, se acordă doar uneia dintre părți dacă nu este stipulat

exact în contract că se atribuie ambelor părți, iar buna credință care trebuie

să guverneze contractele, stabilește că în caz de neplată debitorul este dator

la penalități de întârziere ca sancțiune pentru neplata la termen a obligațiilor

financiare asumate, în situația în care creditorul și-a îndeplinit în

totalitate obligațiile asumate prin contractul încheiat între părți fără a

exista o obiecție din partea creditorului pentru neîndeplinirea acestor

obligații.

Înalta Curte,

examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate constată că recursul

este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.

Instanța de control

judiciar a făcut o corectă aplicare și interpretare a clauzei penale inserate

în contract în raport de temeiurile de drept – legale și convenționale –

invocate în susținerea acțiunii.

Din conținutul

clauzei penale inserate convențional, în art. 5.2. din Contractul de transport,

în aplicarea principiului libertății contractuale consacrat de art. 969 C. civ.,

rezultă cu evidență faptul că părțile au înțeles să sancționeze numai

transportatorul pentru neîndeplinirea în termen a obligațiilor ce-i reveneau,

nu și beneficiarul operațiunii de transport, transportatorul având calitatea de

creditor al obligației de plată a prețului – aspect corect reținut de instanța

de apel.

Deși prejudiciul

suferit de transportator este cert, el nu poate fi reparat prin efectul convențional

al clauzei penale întrucât aceasta nu este opozabilă beneficiarului, sub

aspectul sancțiunii pe care o implică.

Așadar, Înalta Curte

reține, față de corecta interpretare dată de instanța de apel clauzei penale, constată

că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a art. 969, art. 1069

și art. 1073 C. civ.

De reținut este și

faptul că, în cea mai mare, parte argumentația adusă de recurentă în susținerea

criticilor formulate vizează situații de fapt și probatorii administrate, aprecieri

asupra hotărârii instanței de fond și asupra atitudinii procesuale ale

intimatei – pârâte, aspect ce le situează în sfera analizei temeiniciei și nu a

legalității hotărârii recurate, motiv pentru care ele nu pot fi examinate în

această fază procesuală.

În considerarea celor

ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta - reclamantă SC O.T. SRL ZĂVOI împotriva deciziei nr. 197/A din 29

septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2012.