ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3981/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3981/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1550 din 24

noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 2645/115/2009, Tribunalul

Caraș-Severin a admis acțiunea formulată de reclamanta SC T. SRL Nădrag în contradictoriu

cu pârâta SC P.C. SRL Bocșa obligând pârâta să plătească reclamantei suma de

231.053,34 RON reprezentând penalități de întârziere și suma de 5.497,05 RON

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut în considerentele hotărârii că, potrivit art. 137 C. proc. civ.,

instanța se pronunța cu prioritate asupra excepțiilor invocate de părți.

Astfel, a respins excepția prematurității invocată de pârâtă, motivat de

existența, la fila 4 din dosarul de fond, a dovezii îndeplinirii acestei

proceduri, potrivit art. 720

1

C. proc. civ.

Pentru aceleași argument, prima

instanță a respins și excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea

procedurii prealabile a concilierii directe.

Pe fondul cauzei s-a reținut că, din

probatoriul administrat, a rezultat că, între părți s-au derulat raporturi

comerciale contractuale, constând în vânzare-cumpărare de mărfuri și prestare

de servicii, că pârâta cumpărătoare și-a achitat cu întârziere de 67, respectiv

64, 81 și 54 de zile, obligația corelativă de plată a prețului, deși mărfurile

i-au fost livrate, iar facturile fiscale emise de vânzătoarea reclamantă au

fost recunoscute la plată, semnate și ștampilate de pârâtă - filele 41 și

următoarele din dosarul de fond. Cum în contractul încheiat între părți, la art.

4 pct. 4 - fila 11 din dosar, s-a prevăzut ca sancțiune pentru executarea cu

întârziere a

obligației de plată a prețului,

penalități de 0,5 % pe zi de întârziere, calculate la suma datorată, deoarece

reclamanta a dovedit livrarea mărfii prin facturi, iar pârâta nu a făcut plata

în termenul asumat prin contract, ci cu întârzieri, tribunalul a admis acțiunea

reclamantei și a obligat pârâta să plătească suma de 231.053,34 RON

reprezentând penalități de întârziere.

În drept, instanța de fond și-a

întemeiat soluția pe dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cărora,

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante,

consacrând principiul forței obligatorii a actelor juridice întocmite cu

respectarea normelor legale - pacta sunt servanda - și pe dispozițiile art. 970

C. civ., care statuează obligația de executare cu bună-credință a acestor

convenții.

În baza art. 274 C. proc. civ.,

tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în

valoare de 5.497,05 RON, reprezentând taxa de timbru și 5 RON reprezentând

timbru judiciar.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâta, solicitând în principal, admiterea căii de atac și desființarea

sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar,

admiterea apelului și modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii

introductive.

În motivarea căii ordinare de atac,

pârâta a susținut că soluția instanței de fond este greșită și a criticat-o sub

următoarele aspecte:

inadmisibilității acțiunii, invocată ca și consecință a prematurității acțiunii

pentru lipsa procedurii concilierii prevăzute de art. 720

1

C. proc.

civ., cu motivarea că, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii acestei proceduri

prin depunerea, la dosarul cauzei, a unor înscrisuri din care

"rezulta" că societatea pârâtă a refuzat primirea "procedurii

concilierii", constituie depășire a cadrului procesual cu care instanța de

fond a fost învestită, erijarea instanței în apărător al reclamantei, dovedind

astfel, parțialitate și săvârșind încălcarea

dreptului

pârâtei la un proces echitabil, așa cum este prevăzut de art. 6 paragraful 1

teza 1 din CEDO.

încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condițiile

în care, prima instanță nu a făcut decât o analiză sumară și parțială a

fondului, fără să examineze apărările pârâtei referitoare la:

- modalitatea de calcul a penalităților

de întârziere și cuantumul debitului la care s-au raportat acestea;

- proba creanței reclamantei cu

facturi fiscale neacceptate la plată, nesemnate și nedovedite ca fiind comunicate

societății pârâte, cu încălcarea prevederilor art. 46 C. com.;

- lipsa dovezilor privind certitudinea

și exigibilitatea creanței reclamantei;

- lipsa dovezilor privind întinderea raporturilor

contractuale.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, a respins apelul pârâtei ca nefondat, în considerarea următoarelor

argumente:

Referitor la respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii introductive, pentru neîndeplinirea de către

reclamantă a procedurii concilierii directe, prevăzute de art. 720

1

C.

proc. civ., Curtea a apreciat soluția primei instanțe ca fiind corectă,

constatându-se că, la fila 4 și urm. din dosarul de fond, reclamanta a depus

copia expedierii poștale - scrisoare recomandată, pe care se face mențiunea că

pârâta a refuzat primirea, iar pârâta nu a contestat mențiunea factorului

poștal și nici nu a solicitat încuviințarea unei alte probe în combaterea

acesteia.

S-a mai reținut că, finalitatea

textului legal, scopul pentru care legiuitorul a înțeles să introducă o etapă

prealabilă adresării instanței, a fost cel de încunoștințare a debitorului

privind sumele pretinse și a documentelor pe care creditorul își întemeiază

pretențiile, tinzându-se spre concilierea părților, față de prezumția de bună-credință

a tuturor participanților implicați în viața economică, ori, în condițiile în

care, refuzul de primire al pârâtei este necontestat, sancționarea reclamantei

cu respingerea cererii ar

avea semnificația

lipsirii normei legale de finalitate și consfințirea culpei procesuale a

pârâtei.

În speță, indiferent de comunicarea

pretențiilor sale pârâta avea cunoștință atât de contractele dintre părți, cât

și de momentele la care a efectuat plata serviciilor, însă nu s-a prevalat de

efectuarea acestora la termenele stipulate în contract.

Referitor la susținerile pârâtei

privind nedovedirea întinderii raporturilor contractuale dintre cele două părți

și a obligației reclamantei de a face dovada îndeplinirii propriilor obligații

față de pârâtă, Curtea le-a apreciat ca fiind lipsite de relevanță, întrucât,

în cauză, subsidiar raportului juridic de bază derulat între părți, instanțelor

le revine sarcina analizei doar privitor la existența, întinderea și

exigibilitatea pretențiilor reclamantei, și, pe de altă parte, îndeplinirea

obligației de încunoștințare a pârâtei despre demersul juridic, anterior

introducerii acțiunii de chemare în judecată.

În raport de cele mai sus expuse,

Curtea a reținut că, pârâta nu a contestat că ar datora reclamantei sumele

pretinse cu titlu de penalități de întârziere și nu a probat contrariul celor

susținute de reclamanta, fapt realizabil prin dovada efectuării plăților

datorate în baza contractelor depuse la dosar, la termenele stipulate și nici

nu a dovedit că modul de calcul al acestor penalități ar fi greșit și nu a

prezentat un mod corect de calcul, ci s-a mulțumit doar să invoce îndeplinirea

procedurilor impuse de art. 720

1

C. proc. civ.

Împotriva Deciziei civile nr. 110 din

31 mai 2010, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a

declarat recurs pârâta SC P.C. SRL Bocșa, întemeindu-și criticile la modul

generic, pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., specificând expres, doar

motivul cuprins la pct. 5, sens în care, a solicitat în principal casarea cu

trimitere spre rejudecare în baza art. 312 pct. 1, 3 și 5 C. proc. civ. și în

subsidiar modificarea deciziei, în sensul respingerii cererii de chemare în

judecată, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată.

În argumentarea motivelor de recurs,

pârâta SC P.C. SRL Bocșa a susținut că, în mod eronat, instanța a respins

excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, pe care a invocat-o

ca și consecință a prematurității cererii pentru lipsa procedurii prealabile a

concilierii directe, prevăzute de dispozițiile art. 720

1

C. proc.

civ., că prin soluția dată acestei excepții i-a fost încălcat dreptul la un

proces echitabil, judecat de o instanță imparțială, consfințit de art. 6

paragraful 1 teza 1 din CEDO și de asemenea că, hotărârea pronunțată în apel

este nemotivată, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., fapt prin care, consideră pârâta, i s-a încălcat dreptul

fundamental de acces la justiție, statuat prin art. 6 din Convenția Europeană a

drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.

În dezvoltarea motivului de recurs

constând în greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, pârâta

arată că, eroarea instanței constă, chiar în motivarea pe care se întemeiază

soluția de respingere, respectiv, pentru, argumentul că, reclamata a făcut

dovada îndeplinirii procedurii prealabile a concilierii directe prin depunerea

la dosar a înscrisurilor care atestă refuzul pârâtei de a primi expedierea

poștală a documentelor prevăzute de dispozițiile legale pentru această

procedură.

Susține pârâta, că printr-o atare

motivare, preluată din considerentele hotărârii instanței de fond, instanța de

apel nici nu s-a pronunțat practic asupra criticii pe care i-a adus-o și care

consta în aceea că, prima instanță a depășit cadrul procesual cu care a fost

învestită prin acțiunea introductivă, ea nefiind chemată să se pronunțe asupra

consecințelor juridice ale refuzului debitoarei de a primi invitația la

conciliere, situație care, constituie în opinia sa, o încălcare flagrantă a

dreptului său la un proces echitabil, soluționat de o instanță imparțială,

drept statuat de art. 6 paragraful 1 teza 1 din C.E.D.O., ca jurisprudență a

Curții Europene, în acest sens, indicând cazul Piersack contra Belgiei,

hotărârea din 01 octombrie 1982.

Înalta Curte, examinând actele și

lucrările dosarului, constată că acest motiv este nefondat pentru următoarele

considerente :

Curtea de apel Timișoara, prin Decizia

civilă nr. 110 din 31 mai 2010 s-a pronunțat asupra criticii formulate de SC P.C.

SRL Bocșa, în sensul celor mai sus expuse, reținând că : finalitatea textului

legal - 720

1

C. proc. civ., scopul, pentru care legiuitorul a

înțeles să introducă o etapă prealabilă adresării instanței, a fost cel de

încunoștințare a debitorului privind sumele pretinse și documentele pe care se

întemeiază pretențiile creditorului, tinzându-se spre concilierea părților,

pornind de la prezumția de bună-credință a tuturor participanților implicați în

viața economică. De asemenea, a reținut că, sancționarea reclamantei cu

respingerea cererii ca inadmisibilă, în condițiile refuzului pârâtei de a primi

expedierea poștală prevăzută de textul legal pentru îndeplinirea procedurii

prealabile ar avea semnificația lipsirii de finalitate a normei legale și

consfințirea culpei procesuale a pârâtei.,

Înalta Curte, apreciază că argumentele

mai sus evocate, cuprinse în considerentele hotărârii atacate, constituie

interpretarea dată normei legale, de instanța de apel prin raportare la speță,

motivând soluția acesteia de respingere a excepției inadmisibilității cererii

de chemare în judecată, invocată de pârâtă, ca și consecință a prematurității

cererii pentru lipsa procedurii prealabile a concilierii directe, prevăzute de

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., și că, textul legal anterior

menționat s-a aplicat corect la speță.

De asemenea,

referitor la susținerile pârâtei potrivit cărora, instanța, prin argumentele

mai sus expuse, s-ar fi pronunțat asupra efectelor juridice ale refuzului

debitorului de primire a invitației la conciliere directă, depășind limitele

cadrului procesual cu care a fost legal învestită prin cererea de chemare în

judecată, înalta Curte, reține că aceste susțineri sunt lipsite de pertinență,

în condițiile în care instanța nu s-a pronunțat prin dispozitiv asupra unui

capăt de cerere cu care nu a fost învestită, ci și-a argumentat,

în

fapt și în drept, interpretând norma legală în considerentele hotărârii,

soluția dată excepției ridicate chiar de pârâtă.

Înalta Curte, consideră că, în raport,

de actele și lucrările dosarului, în speță sunt incidente dispozițiile art. 720

1

alin. (5) teza a 2-a C. proc. civ., astfel că, din perspectiva textului legal

amintit, soluția instanțelor inferioare, de respingere a excepției

inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii concilierii este

corectă, iar criticile SC P.C. SRL Bocșa sunt lipsite de pertinență și tind la

valorificarea propriei culpe, iar susținerile privind imparțialitatea instanței

sunt lipsite de suport și contradictorii, în contextul în care, pârâta însăși,

pe de o parte, susține că hotărârea este nemotivată, iar pe de altă parte,

arată că eroarea soluției constă în chiar motivarea acesteia.

Referitor la motivul de recurs privind

încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin

nemotivarea hotărârii recurate în ceea ce privește susținerile și apărările

pârâtei, în raport de care, aceasta consideră că i s-a încălcat dreptul

fundamental de acces la justiție, statuat prin art. 6 din Convenția Europeană a

drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României, Înalta Curte îl

apreciază ca nefondat, în considerarea următoarelor:

Din verificarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată că, instanța de apel a reținut integral motivele de critică

formulate SC P.C. SRL Bocșa și în considerentele hotărârii se regăsesc

argumente referitoare la fiecare element invocat în susținerea soluției

pronunțate.

Astfel, criticile pârâtei privind

înlăturarea nemotivată a apărărilor sale referitoare la: modalitatea de calcul

a penalităților de întârziere și cuantumul debitului la care s-au raportat

acestea; proba creanței reclamantei cu încălcarea prevederilor art. 46 C. com.,

prin facturi fiscale neacceptate la plată, nesemnate și nedovedite ca fiind

comunicate societății pârâte, lipsa dovezilor privind certitudinea și

exigibilitatea creanței reclamantei, lipsa dovezilor privind întinderea

raporturilor contractuale, sunt lipsite de realitate, în considerentele hotărârii

recurate regăsindu-se

motivele de fapt și de drept, pentru

care instanța a înlăturat fiecare dintre aceste susțineri.

În legătură cu interpretarea acestor

probe, Înalta Curte reține că reprezintă un aspect de netemeinicie a hotărârii

și că, în calea de atac a recursului, hotărârea atacată nu mai poate fi

analizată sub acest aspect, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind

abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Față de aceste considerente, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC P.C. SRL Bocșa împotriva Deciziei civile

nr. 110

din 31 mai 2010, pronunțate de

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC P.C. SRL Bocșa împotriva Deciziei civile nr. 110 din 31 mai 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 noiembrie 2010.