ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 8/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 8/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând

asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată

următoarele:

chemare in judecata si hotărârea primei instanțe

Prin cererea înregistrată sub nr. 3259/30/2009 la Tribunalul

Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

M.G.R.C. SRL Chișoda a chemat în judecată pe pârâta SC T.M.K. SA Reșița pentru

a fi obligată la plata sumei de 105.000 lei penalități de întârziere datorate

ca urmare a neplății la termen a facturilor emise de reclamantă pe parcursul

relațiilor comerciale derulate între părți în cursul anului 2003, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că între părți s-au derulat

relații comerciale pe

tot parcursul anului 2003 și au încheiat două contracte de vânzare-cumpărare

fier vechi: contractul nr. 202/1100 din 24 martie 2003 și nr. 1932 din 19

noiembrie 2003; între părți au existat

comenzi

ferme urmate de executare, însă pârâta nu a achitat la termen

facturile

fiscale deși i-au fost acordate eșalonări de la plată, pe care aceasta le-a

refuzat, motiv pentru care datorează penalități.

Pârâta a depus întâmpinare a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, nefiind îndeplinită procedura prealabilă a

concilierii, iar pe fondul cauzei a arătat că în contractul nr. 2002/1100 din 24

martie 2003 nu este prevăzută o clauză penală, iar mențiunea pe facturile

fiscale a penalităților de întârziere de 0,1 % /zi întârziere nu echivalează cu

o manifestare de voință a ambelor părți; referitor la cel de-al doilea contract

nr. 94 din 18 noiembrie 2003 încheiat pentru perioada 19 noiembrie 2003 având

ca obiect vânzarea-cumpărarea deșeuri industriale reciclabile de fier vechi nu

este prevăzută o dată scadentă, situație în care reclamanta nu poate calcula

penalități de întârziere prin lipsa scadenței.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat

respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că a făcut

dovada invitării pârâtei la conciliere directă conform procesului - verbal

încheiat la data de 6 iunie 2006 și comunicat pârâtei la data de 13 iunie 2006

și având în vedere poziția exprimată de pârâtă privind penalitățile pretinse a

solicitat efectuarea unei expertize contabile.

La rândul său, pârâta a formulat completare la întâmpinare,

prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, în temeiul art.

1 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, în motivarea căreia a susținut că

art. 4 din Ordinul nr. 2/2003 procedura de administrare specială în perioada de

privatizare încetează la data transferului dreptului de proprietate asupra

acțiunilor în ipoteza privatizării societăților

comerciale, și, cum în cauză contractul de vânzare-cumpărare acțiuni

nr.

10 s-a încheiat la data 11 februarie 2004 între fostul A.P.A.S. București - în

calitate de vânzătoare - și S.H.C.M.B.H. Germania - în calitate de cumpărătoare

- transferul dreptului de proprietate asupra

pachetului

majoritar de acțiuni a operat la data încheierii contractului,

dată de

la care începe să curgă termenul de prescripție până la 11 februarie 2007 și nu

în mai 2004 cum pretinde reclamanta.

La termenul de judecată din 11 martie 2008 pârâta a solicitat

să se constate nulitatea absolută a Protocolului încheiat la data de 21 august

2003 - fila 10 dosar fond vol.

I

- în temeiul art. 966

- 968 C. civ., precum și excepția timbrării insuficiente a acțiunii.

Prin sentința civilă nr.

1114

din 13 noiembrie 2009 pronunțată în

dosarul nr. 3259/30/2007, Tribunalul

Timiș a respins excepțiile invocate de pârâtă, precum si cererea de constatare

a nulității Protocolului încheiat între părți la data de 21 august 2003.

Totodată, prima instanța a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M.G.R.

SRL Chișoda în contradictoriu cu pârâta S.C. T.M.K. S.A. Reșița (fostă S.C.

C.S.R S.A.), având ca obiect pretenții și a obligat reclamanta la 18.000 lei

cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că între părți s-au

derulat raporturi

comerciale concretizate prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare fier

vechi nr. 2002/1100 din 24 martie 2003 și nr. 1932 din 19 noiembrie 2003, cât

și prin comenzi ferme urmate de executare, în

baza

cărora reclamanta a solicitat penalități de întârziere aferente plății

cu

întârziere a prețului mărfii livrate.

In cauză s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză

întocmit de expertul D.M., care a constatat că penalitățile datorate sunt în

cuantum de 9.731.151.493 lei cu mențiunea că imputarea plăților a fost tăcută

incorect dat fiind că într-o zi s-au realizat mai multe livrări pentru care

s-au emis mai multe facturi, situație în care nu s-au putut individualiza cu

exactitate facturile care formează debitul asupra căruia s-a cerut să se

calculeze individual penalitățile.

Totodată, același expert a precizat că prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 243/1100 din 10 aprilie 2003 părțile nu au prevăzut o

clauză penală, dar s-a prevăzut completarea dispozițiilor contractuale cu cele

ale Codului civil și a celui Comercial, ceea ce a determinat expertul să

calculeze penalități de întârziere cu depășirea valorii debitului, deși la acea

dată era în vigoare Legea 469/2002, cât și dobânzi legale, nesolicitate prin

acțiune. Referitor la acest contract, expertul în răspunsul la obiecțiuni a

făcut precizarea că nu se datorează penalități și dobânzi comerciale în baza

acestui contract.

La cererea pârâtei, în cauză s-a dispus efectuarea unei noi

expertize prin care s-a concluzionat că pârâta și-a onorat obligațiile avute

față de reclamantă, plătind chiar în plus suma de 687.794.325 ROL.

Tribunalul a reținut în considerentele sentinței că,

independent de cele constatate prin cele două rapoarte de expertiză,

convingerea instanței a fost aceea că prin O.U.G. nr. 16 din 01 aprilie 2004 -

art. 3 - pârâta a beneficiat de înlesniri la plată, adică scutirea totală de la

plata obligațiilor restante datorate și neachitate atât la creanțele proprii

ale fostului A.P.A.P.S. față de societate, cât și a penalităților, majorărilor

de întârziere și dobânzilor de orice fel. La data apariției acestui act

normativ deținător al acțiunilor era Statul prin A.P.A.P.S. în cotă de 90,9 %

din capitalul social al societății pârâte, iar dispozițiile referitoare la

înlesnirile acordate erau aplicabile acestei

autorități, scopul acestui act

normativ fiind acela de degrevare a

societății de toate sarcinile ce existau asupra activelor sau conturilor

societății în vederea accelerării

privatizării,

și nicidecum reluarea datoriilor societății la momentul

privatizării.

Referitor la excepții, prima instanță le-a respins cu

următoarea motivare: excepția inadmisibilității acțiunii s-a respins întrucât

reclamanta a făcut dovada îndeplinirii procedurii concilierii directe, excepția

timbrării insuficiente a fost înlăturată întrucât reclamanta a depus diferența

de taxă judiciară de timbru datorată și a fost respinsă cererea de constatare a

nulității absolute a Protocolului încheiat de părți la data de 21 august 2003,

întrucât pârâta nu a formulat o cerere reconvențională. De asemenea, instanța a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile O.U.G.

nr. 16 din 01 aprilie 2004, care stabilea prețul acțiunilor și a mandatat A.P.A.P.S.

- ul să vândă pachetul majoritar de acțiuni, raportat la data introducerii

acțiunii 18 aprilie 2004.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâta a

fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.

II. Apelul

Împotriva sentinței

tribunalului a formulat apel reclamanta SC M.G.T.R.C. SRL

Chișoda,

solicitând admiterea apelului schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul

admiterii acțiunii precizate, respectiv obligarea pârâtei la suma de 583.613,03

lei și la plata cheltuielilor de judecată datorate în fond și apel. A solicitat

suspendarea executării sentinței civile nr. 1114/PI din 13 noiembrie 2009 până

la soluționarea apelului. Apelanta a formulat următoarele critici :

societatea pârâtă a fost scutită de plata obligațiilor restante datorate

bugetului statului și bugetelor speciale, precum și de dobânzi, majorări de

întârziere, penalități de întârziere aferente creanțelor proprii ale A.P.A.P.S.,

precum și altor creanțe bugetare. Astfel, instanța de fond în mod eronat nu a

observat că pârâta nu a fost scutită de dobânzi și

penalități de întârziere datorate, în temeiul raportului juridic

comercial

și/sau civil încheiat cu terțe persoane. Totodată, a susținut că

a făcut dovada bunei - credințe acordând eșalonări ale soldului rămas de plată,

de comun acord cu societatea pârâtă, însă aceasta nu a respectat termenele de

plată la scadența convenită, astfel că datorează penalități de întârziere de 1

% conform protocolul de eșalonare a plăților

începând

cu data de 15 septembrie 2003 și a contractului nr. 94 din 19

noiembrie

2003, în cuantum de 583.613,03 Ron, așa cum s-a stabilit în expertiza financiar

contabilă efectuată în cauză.

neretroactivității legii civile în timp, principiu consacrat și în Constituția

României, art. 15 alin. (2) din Constituție, în speță, O.U.G. nr. 16/2004 a

fost adoptată la data de 1 aprilie 2004 și a intrat în vigoare la momentul

publicării ei în M.Of. 334, respectiv la data de 16 aprilie 2004; raportul

juridic dintre părți prin care s-au stipulat penalități de întârziere, este

anterior adoptării și intrării în vigoare a O.U.G. nr. 16/2004, sens în care,

chiar dacă acest act normativ ar scuti pârâta de la plata penalităților de

întârziere, aceasta s-ar aplica de la data intrării în vigoare, și nu actelor

juridice anterior încheiate și guvernate de legea veche.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a reiterat excepțiile

invocate la instanța de fond, precum și excepția nulității contractului de vânzare-cumpărare

nr. 94 din 18 noiembrie 2003 cu motivarea că directorul comercial al firmei

pârâte M.B. nu avea prerogativa încheierii de acte juridice direct, nefiind

mandatat în acest

sens; referitor la

excepția prescripției extinctive s-a arătat că începutul

acesteia are

loc la data nașterii dreptului la acțiune, cu precizarea că valoarea

pretențiilor calculate de experții contabili a fost evaluată pentru perioada

cuprinsă de la data scadenței facturilor până la data achitării efective a

fiecărei facturi, în parte, adică perioada cuprinsă între 26 noiembrie 2003 -

15 ianuarie 2004, așa cum este menționat în anexa 2 la același raport de

expertiză; această perioadă constituie data nașterii dreptului la acțiune, iar

dreptul la acțiune se stinge în termen de 3 ani de la data la care facturile au

fost calculate - fiecare factură având o dată scadentă cuprinsă în perioada

indicată - așa fiind apreciază că în raport de data promovării acțiunii - 18

aprilie 2007 - acțiunea

reclamantei este

prescrisă. Aceeași situație se aplică și penalităților de

întârziere de

1 % din Protocolul de eșalonare al plăților începând cu data de 15 septembrie 2003,

fiind precizate datele achitării cuprinse între perioada 17 septembrie 2003 -

26 noiembrie 2003, astfel, în opinia apelantei, promovarea acțiunii trebuia să aibă

loc în perioada 17 septembrie 2006 -26 noiembrie 2006.

Pârâta mai susține că apelanta nu beneficiază de suspendarea

termenului de prescripție extinctivă - potrivit Ordinului nr. 2 din 23 ianuarie

2003, Legii nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 208/2008 - atâta timp cât aceasta nu a

introdus acțiune judiciară înainte sau după instituirea supravegherii

financiare, pentru a se suspenda cursul prescripției.

În continuare, pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepția

nulității absolute a Protocolului nr. 1218 /1000 din 21 august 2003, în

motivarea căreia a susținut că perceperea penalităților de întârziere de 1 % pe

zi întârziere din valoarea contractului - în cazul contractului - și de 1 % pe

zi întârziere din valoarea soldului - în cazul protocolului - puse în sarcina

cumpărătorului contravine dispozițiilor imperative și

prohibitive ale normei legale care ocrotește un interes public,

general,

fiind vorba de o nulitate parțială, iar în ceea ce privește

nulitate absolută a celor două acte acțiunea reclamantei este neîntemeiată

întrucât este fondată pe un act nul; s-a mai invocat excepția nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 94/1000 din 18 noiembrie 2003,

deoarece directorul comercial al societății pârâte, M.B., nu avea prerogativa

încheierii de acte juridice direct, nefiind mandatat în acest sens.

S-a mai susținut cu privire la excepția inadmisibilității

acțiunii reclamantei și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată că

penalitățile solicitate de apelantă au fost calculate pentru perioada 26

noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004 - în cazul contractului - și pentru perioada

17 septembrie 2003 - 26 noiembrie 2003 - în cazul

protocolului - când nu puteau fi

acordate alte creanțe negarantate sau

garantate la deschiderea procedurii reorganizării decât în cazul în care

acestea ar fi conținut o derogare de la programul de plată al creanțelor

cuprins în planul de reorganizare. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea

apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 83/A din 23 aprilie 2010 a Curții de

Apel Timișoara, secția comercială, s-a admis apelul împotriva sentinței

tribunalului, aceasta fiind schimbata în parte. Astfel, a fost admisă în

parte acțiunea reclamantei, în sensul că a fost

obligată pârâta la plata

sumei de 36.257 lei penalități de întârziere în

baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 19 noiembrie 2003, cu

menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței și a obligat pârâta și la plata

sumei de 2952 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în primă

instanță și apel.

Având în vedere excepțiile invocate de intimata - pârâtă prin

întâmpinare, instanța de apel a constatat următoarele :

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune al

reclamantei, instanța de apel s-a pronunțat asupra ei cu ocazia analizării

apelului reclamantei, sentința tribunalului urmând a fi schimbată în parte, ca

urmare a admiterii în parte a acestei excepții.

În ceea ce privește excepția nulității celor două acte

instanța de apel a reținut ca, prin invocarea acesteia, pârâta nu face decât

să-și

invoce propria culpă în speță, prin

constatarea nulității absolute a unor

acte juridice încheiate de

reprezentanții legali ai societății pârâte, acte ștampilate de aceasta. în

susținerea excepției nulității celor două acte, pârâta a invocat dispozițiile

legale a căror analiză în speță țin de fondul cauzei. In mod corect, a

considerat instanța de control judiciar, tribunalul a reținut că pârâta nu a

formulat o cerere reconvențională pentru a solicita nulitatea protocolului nr.

1218/1000 din 21 august 2003 și a actului de vânzare cumpărare nr. 94 din 18

noiembrie 2003 si, în mod corect, tribunalul a apreciat că afirmațiile pârâtei

sunt neîntemeiate, cu privire la invocarea în apărare, a faptului că directorul

comercial al pârâtei, numitul M.B., nu ar fi avut la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003 prerogativa

încheierii de acte juridice direct, nefiind mandatat în acest sens.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei

invocată de pârâtă și respingerea acțiunii

reclamantei ca neîntemeiată,

pârâta a invocat aceleași acte normative ca

și în cazul susținerii excepțiilor nulității absolute a protocolului nr.

1218/1000 din 21 august 2003 și a actului de vânzare cumpărare nr. 94 din 18

noiembrie 2003, acte al căror conținut s-a analizat cu ocazia soluționării

fondului cauzei.

Excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantei, invocată de pârâtă

pentru

nerespectarea procedurii prealabile a concilierii directe a fost respinsă,

deoarece reclamanta a făcut dovada convocării pârâtei la procedura concilierii

directe, sens în care s-a încheiat procesul-verbal de la 6 iunie 2006, aflat la

filele 202 - 204 dosar fond.

Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune al

reclamantei și excepția nulității celor două acte având în vedere că pârâta

invocă aceleași act normative, acestea s-au analizat o dată cu fondul.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a

apreciat că nu pot fi acordate penalitățile de întârziere calculate în baza

Protocolului nr. 1218 de eșalonare a plăților încheiat de părți la data de 21

august 2003 întrucât acesta a avut în vedere perioada anterioară încheierii

contractului nr. 94/2003, în care, prin art. 8, s-a prevăzut obligația

cumpărătorului - pârâta din prezenta cauză - la plata unor penalități de

întârziere în cazul neachitării valorii mărfii livrate de reclamantă.

S-a constatat că sunt

datorate penalități de întârziere calculate în

baza contractului nr.

94/2003 numai în parte, respectiv în ceea ce privește penalitățile de

întârziere cu începere de la 15 ianuarie 2004, în cuantum, de 36.257 lei, sens

în care, s-a admis apelul reclamantei și schimbată, în parte, sentința în

sensul obligării pârâtei la plata acestei

sume.

Referitor la actul de vânzare-cumpărare nr. 202/1100/2003 s-a

apreciat

că pârâta nu datorează penalități de întârziere în raport de art. 1066 C. civ.,

întrucât nu are prevăzuta o clauză penală.

Referitor la termenul de prescripție în speța de față

instanța de apel a apreciat că acesta s-a suspendat pe perioada cuprinsă între

data

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 16

din 01 aprilie 2004, adică 16 aprilie 2004 și data transferului dreptului de

proprietate asupra acțiunilor pârâtei SC T.M.K. - REȘIȚA SA

Reșița.

Transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor pârâtei a fost perfectat

în luna iulie 2004, după cum

este menționat

în istoricul SC C.S.R. REȘIȚA SA. Termenul la care

s-a înscris la

Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin,

operațiunea de vânzare cumpărare a acțiunilor prin finalizarea privatizării

pârâtei, respectiv data de 21 iulie 2004, prin

mențiunea nr. 21810 din 19 iulie 2004 înscrisă la data de 22 iulie 2004

în baza

încheierii judecătorului delegat nr. 3467 din 21 iulie 2004,

este în mod evident și termenul la care începe să curgă prescripția extinctivă.

Privatizarea fiind finalizată, a încetat cauza legală de suspendare a curgerii

prescripției extinctive. Acțiunea a fost introdusă la 14 aprilie 2007 - și nu

cum susține pârâta la 18 aprilie 2007 - înăuntrul termenului de prescripție.

Pârâta nu era scutită total de plata penalităților de

întârziere,

conform dispozițiilor art. 3

din O.U.G. 16/2004, arătând că aceasta nu

putea fi scutită de dobânzi,

penalități de întârziere, datorate, în temeiul raportului juridic comercial

și/sau civil încheiat cu terțe persoane.

Prin urmare, conchide instanța de apel, nu a fost încălcat

principiul neretroactivității legii civile cât

timp erau incidente, în cazul

pârâtei, atât dispozițiile Legii nr.

64/1995, iar în continuarea acestora,

așadar,

fără nici un moment de întrerupere a lor, au devenit aplicabile

prevederile

O.U.G. nr. 172/2001, H.G. nr. 379/2002, H.G. nr. 1146/2002, Legea nr. 137/2002,

Ordinul nr. 2/2003, pentru ca, în final, să devină aplicabilă O.U.G. nr.

16/2004.

Instanța de apel a

reținut referitor la prescripție următoarele: din

facturile depuse la

dosar în baza contractului nr. 94 din 18 noiembrie 2003 și a raportului de

expertiză contabilă efectuată în cauză, dreptul la

acțiune, materializat în penalități de întârziere, s-a născut la data

plății

facturilor; valoarea penalităților calculate de experți a fost

evaluată pentru perioada cuprinsă de la data scadenței facturilor până la data

achitării efective a fiecărei facturi în parte, anume în perioada cuprinsă

între 26 noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004 - anexa 2 la raport - această

perioadă constituind data nașterii dreptului la acțiune. în speță, termenul de

prescripție de trei ani a început să curgă de la

data de 26 noiembrie 2003 până la data de 16 aprilie 2004, când a fost

suspendat

în baza O.U.G. nr. 16 din 01 aprilie 2004; termenul de prescripție a fost

suspendat din data de 16 aprilie 2004 și până la data de 22 iulie 2004, data

transferului acțiunilor pârâtei noului asociat S.H.G.M.B.H. Germania - în baza

încheierii judecătorului delegat nr. 3467, iar de la data de 22 iulie 2004

prescripția și-a reluat cursul, socotindu-se scurs înainte de suspendare, adică

din data de 26 noiembrie 2003 până în data de 16 aprilie 2004.

Cum reclamanta a introdus acțiunea la 14 aprilie 2007, cu 2

luni și 8 zile mai devreme de îndeplinirea termenului de prescripție și luând

în calcul perioada de 4 luni și 10 zile scursă până la data suspendării

termenului respectiv din data de 26 noiembrie 2003 până în data de 16 aprilie

2004, reclamanta este îndreptățită la plata sumei

de 36.257 lei penalități de întârziere calculate începând cu 15

ianuarie

2004 conform anexei 2 a raportului de expertiză în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că pârâta datorează

reclamantei penalități în sumă de 36.257 lei calculate pentru perioada 15

ianuarie 2004 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie

2003, menținând, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței tribunalului.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâta a

fost obligată la 2952 lei cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și

în apel, calculată la suma pretinsă.

III. Recursurile declarate de părți

Chișoda a solicitat admiterea recursului cu

consecința admiterii apelului declarat, în sensul admiterii

acțiunii

precizate, respectiv obligarea pârâtei intimate la plata sumei de 583.613,03

lei, cu obligarea pârâtei intimate la cheltuieli de judecată integrale în toate

gradele de jurisdicție.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esență, că

instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a respins restul pretențiilor,

cu aplicarea greșită a normelor legale incidente, motiv de casare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ, precum și cu interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, respectiv cu schimbarea naturii și înțelesului

acestuia, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în

argumentarea cărora susține că instanța de apel a apreciat că, Protocolul de

eșalonare a plăților nr. 1218/1000 din 21 august 2003 ar fi avut în vedere

perioada anterioară contractului nr. 94 din 18 noiembrie 2003, în care s-au

stipulat penalități de întârziere, sens în care pârâta intimată nu ar datora

penalități, iar în contractul de vânzare cumpărare nr. 202/1100 din 24 martie 2003

nu a fost stipulată o clauză penală, conform dispozițiilor art. 1066 C. civ.,

astfel că pârâta intimată nu datorează penalități de întârziere, în temeiul

contractului menționat.

Față de cele menționate,

recurenta critică soluția instanței de apel vizând interpretarea greșită

actului juridic dedus judecății, cu aplicarea

eronată a prevederilor

legale incidente în cauză a art. 969, art. 1066 C. civ.

În continuare, recurenta reclamantă susține că la data de 24

martie 2003, părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.

202/1100, prin care nu au fost stipulate penalități

de întârziere, nefiind

înserată o clauză penală. Ulterior, la data de 21

august 2003, părțile au încheiat o convenție (contract), denumit

„protocol", act juridic, care a modificat contractul inițial de vânzare

cumpărare, în sensul stabilirii unor noi termene de plată (scadențe), aferentă

mărfurilor vândute de societatea reclamantă pârâtei intimate, iar în cazul în

care pârâta intimată nu achită la scadențe prețul datorat, urmează să fie

obligată la plata penalităților de întârziere; așa fiind, părțile au modificat

contractul de vânzare cumpărare, pe care l-au și completat, prin

introducerea clauzei penale. Actul juridic,

intitulat „protocol", în mod

evident nu este un contract de sine

stătător, ci este un act, prin care, părțile, prin voința liberă și neviciată

au modificat și completat contractul inițial. Or, convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile contractante, conform art. 969 C. civ.

Instanța de apel nu a sesizat aspectele anterior menționate,

considerând „protocolul" un act juridic de sine stătător, separat de

contractul de vânzare cumpărare nr. 202/1100 din 24 martie 2003 apreciere

eronată prin prisma art. 977 - 985 C. civ., privind interpretarea convențiilor;

în cauză, voința părților la încheierea „protocolului" a fost clară,

respectiv părțile au statuat noi scadențe de plată și au introdus clauza penală

în contractul încheiat.

Chiar dacă s-ar interpreta protocolul încheiat de părți, ca

fiind un contract de sine stătător, pârâta intimată datorează penalitățile

stipulate în acesta, întrucât există contractul prin care părțile și-au

exprimat voința, prin care s-a stipulat o penalitate pentru întârzierea în

executarea obligației de plata. Prin urmare, instanța de apel a

interpretat greșit prevederile legale înserate în

Codul civil vizând

interpretarea convențiilor încheiate de părți,

schimbând natura juridică, înțelesul obiectului cauzei dedus judecății cu

aplicarea eronată a textelor de lege evocate și incidente în cauză.

că

motivele de recurs se refera strict la

penalitățile în suma de 36.257 lei,

calculate pentru perioada începând

cu 15 ianuarie 2004, așa după cum a reținut instanța de apel atât în

considerentele hotărârii cât și în

dispozitiv,

așadar numai pentru o zi, în baza contractului de vânzare-c

umpărare nr.

94 din 18 noiembrie 2003. Invocă ca motive de nelegalitate pct. 7, 8 și 9 ale

art. 304 C. proc. civ.

a. - într-un prim motiv de recurs, pârâta se referă la prima

excepție invocată a excepției prescripției dreptului la acțiune, în motivarea

căruia învederează că începutul prescripției extinctive are

loc la data nașterii dreptului la acțiune, în

argumentarea căreia arată

printr-o

abordare amplă în raport de expertiza efectuată în cauză, și pe

care aceasta Ie-a susținut și în fazele

anterioare, concluzia recurentei fiind

că experții contabili au

constatat în evidențele contabile ale reclamantei, SC M.G.R.C. SRL soldul

existent la contul 411 analitic CS REȘIȚA SA este de 362.571.996 ROL (adică

36.257 RON la data de 31 decembrie 2003, sold care s-a stins în totalitate la

data de 06 februarie 2004), cu precizarea că valoarea penalităților calculate

de experții contabili a fost evaluată pentru perioada cuprinsă de la data

scadenței facturilor până la data achitării efective a fiecărei facturi în

parte, anume în perioada cuprinsă între 26 noiembrie 2003 -15 ianuarie 2004 așa

cum rezultă din anexa 2 la raportul de expertiză contabilă; prin urmare,

concluzionează

recurenta că, soldul a fost

stins în data de 15 ianuarie 2004, când sumele au

fost achitate de

pârâtă, cuprinse între 26 noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004, constituie data

nașterii dreptului la acțiune și cum dreptul la acțiune se stinge calculând 3

ani de la data la care facturile au fost achitate - pe fiecare factură în parte

raportat la data achitării - anume de la 26 noiembrie 2006 și până la 15

ianuarie 2007, așa încât, acțiunea reclamantei urmează a fi sancționată cu

prescripția extinctivă, în raport de data promovării acțiunii, la 14 aprilie

2007.

b.

- O altă critică

vizează suspendarea cursului prescripției, recurenta - pârâtă susținând că

reclamanta nu beneficiază de suspendarea termenului de prescripție, deoarece

aceasta nu a introdus o acțiune judiciară înainte sau după instituirea

supravegherii financiare a societății pârâte în condițiile cerute de

dispozițiile Ordinului nr. 2 din 23 ianuarie 2003, Legii nr. 137/2002 și O.U.G.

nr. 208/2002, nefiind îndeplinite condițiile legale incidente în materie. În același

context, pârâta critică decizia instanței de apel sub aspectul greșitei

reținerii că termenul de prescripție a fost suspendat în perioada cuprinsă

între data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 16 din 01 aprilie 2004 - 16 aprilie

2004 și data transferului de proprietate asupra acțiunilor pârâtei, adică la 22

iulie 2004 și având în vedere data promovării acțiunii reclamantei 14 aprilie

2007, sancțiunea prescripției extinctive este admisibilă; mai arată că în cazul

contractului de vânzare-cumpărare, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

fiecărei facturi în parte.

c.

- în

continuare, recurenta - pârâtă critică soluția instanței de apel sub aspectul

confuziei acesteia privind suma de 36.257 lei între noțiunea de sold -

contravaloarea mărfii livrate - și cea de penalități, aspect evidențiat și în

raportul de expertiză efectuat în cauză; mai mult, susține recurenta, raportul

de expertiză menționează că această sumă cu titlu de sold - soldul analitic

existent în contul 411 ce a fost stins în totalitate la 6 februarie 2004 - a

fost achitată de pârâtă integral, din expertiza efectuată a rezultat că suma de

36.257 lei reprezintă penalități, în opinia recurentei, natura sumei imputată

este interpretată greșit, calculul acesteia fiind greșit constatat în raport de

suma pretinsă, penalitatatea de 1% pe zi întârziere și perioada care este de

numai o zi - 15 ianuarie 2004 - așa încât față de considerentele expuse și din

acest punct de vedere soluția instanței de apel este netemeinică.

d.

- Recurenta -

pârâtă critică soluția instanței de apel în ceea ce privește soluționarea

excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18

noiembrie 2004, excepție imprescriptibilă și invocată de oricine are interes în

orice fază a pricinii cu dispunerea

instanței

de restabilire a situației anterioare încheierii actului. In opinia

acestei

recurente excepția este admisibilă și față de acest mijloc de apărare acțiunea

reclamantei privind plata penalităților este neîntemeiată; față de această

nulitate absolută, pârâta conchide în sensul că ambele instanțe în mod greșit

au apreciat că nulitatea absolută poate fi valorificată numai prin cererea

reconvențională, iar

nulitatea absolută

primează, în opinia recurentei, principiului potrivit

căruia nimeni nu-și poate invoca propria culpă.

Mai arată recurenta, în

contextul aceleiași critici, ca invocarea

excepției nulității absolute a contractului nr. 94 a fost determinata si de

nesocotirea părților semnatare a acestui act juridic a unor dispoziții

imperative și prohibitive ale legii, sens în care arată că nu s-au avut în vedere

O.U.G. nr. 172/2001 art. 13 cu referire la art. 35 și art. 37 din Legea nr.

64/1995, asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, precum și a

celorlalte acte normative : H.G. nr. 379/2002 articol unic, Legea nr. 137/2002,

Ordinul nr. 2/2003 art. 3, O.U.G. nr. 16 din 16 aprilie 2004 art. 1.

e.

-

Referitor la actul de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003 recurenta

- pârâtă susține că a fost contestat datorită faptul că M.B. semnatarul actului

menționat nu avea prerogativa

încheierii de

acte juridice directe, nefiind mandatat în acest sens, și, de

altfel,

acest act nu a fost ratificat de reprezentanții legali ai societății pârâte -

împrejurări ce au fost contestate și aduse la cunoștința instanțelor de

judecată anterioare prin notele de ședință din 6 mai

2008 la fond și prin întâmpinare la instanța de apel. Actul juridic

astfel încheiat nu-și poate produce efectele juridice, nefiind opozabil

terților,

așa încât penalitățile prevăzute în acest contract nu pot fi

pretinse, atâta timp cât actul juridic nu a fost valabil încheiat de

reprezentantul legal; în același sens pârâta arată că a depus la dosarul cauzei

înscrisuri doveditoare susținerilor sale, ceea ce înseamnă lipsa acordului de

voință expresă; acceptarea mărfii dă naștere numai la obligarea la plata

prețului, nu și la plata penalităților a căror câtime a fost stabilită

unilateral de către reclamantă, fără consimțământul valabil exprimat al

reprezentantului legal al societății pârâte. în concluzie , recurenta - pârâtă

susține că în mod greșit instanța de apel

a

apreciat că actul de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003 a fost

semnat

de reprezentantul legal al societății pârâte, V.H.

f. - Critica recurentei vizând respingerea excepția

inadmisibilității acțiunii se referă la aprecierea greșită a instanței de apel

a succesiunii evenimentelor, începând cu deschiderea procedurii reorganizării

judiciare. Față de actele normative incidente în cauză, evocate de recurentă în

motivarea recursului, apare ca inadmisibilă acțiunea reclamantei prin care a

solicitat penalități în perioada

26

noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004, perioadă în care nicio dobândă ori

cheltuială

nu putea fi adăugate creanțelor, pe de o parte, iar pe de

altă parte, respingerea excepției inadmisibilității nu a fost motivată, nu s-a

pronunțat asupra ei, ci, o motivează sub aspectul inadmisibilității acțiunii

reclamantei pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. în sfârșit, recurenta - pârâtă, într-o ultimă critică, arată că

instanța de apel nu motivează soluția pe fondul cauzei, respectiv înlăturarea

considerentelor instanței de fond vizând obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere calculate pe perioada 15 ianuarie 2004, în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003. în consecință,

recurenta-pârâtă solicită, în temeiul art. 312 C. proc. civ., admiterea

recursului si

modificarea deciziei atacate,

în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Recursurile nu sunt fondate.

prevăzute de art. 304 pct. 8 si 9, susține, in esența, ca prin protocolul încheiat

la data de 21 august 2003 părțile au modificat contractul de vânzare

cumpărare, pe care l-au și completat, prin

introducerea clauzei penale.

Înalta Curte constata ca, in mod corect, instanța de apel a

apreciat că nu pot fi acordate penalitățile de întârziere calculate în baza

Protocolului nr. 1218 de eșalonare a plăților încheiat de părți la data de 21

august 2003, întrucât acesta a avut în vedere perioada anterioară încheierii

contractului nr. 94/2003, în care, prin art. 8, s-a prevăzut obligația

cumpărătorului - pârâta din prezenta cauză - la plata unor penalități de

întârziere în cazul neachitării valorii mărfii livrate de reclamantă. Or, in

contractul inițial părțile nu au inserat nicio clauza penala. Prin protocol,

părțile au stabilit ca pana la data de 15 septembrie 2003 anterior încheierii

contractului nr. 1932 din 19 noiembrie 2003) sa fie achitata de către parata întreaga

datorie, astfel încât soldul debitor sa fie zero la acea data. Părțile au mai

convenit ca, in caz contrar, începând cu aceeași zi, reclamanta sa perceapă o

penalitate de 1% pentru fiecare zi de întârziere din valoarea soldului debitor

la momentul respectiv. Este evident, astfel, ca intenția pârtilor nu a fost in

sensul modificării contractului in sensul precizat de aceasta recurenta.

refera

strict la penalitățile în suma de

36.257 lei, calculate pentru perioada

începând cu 15 ianuarie 2004, așa

după cum a reținut instanța de apel atât în considerentele hotărârii cât și în

dispozitiv, așadar numai pentru o zi, în baza contractului de vânzare-cumpărare

nr. 94 din 18 noiembrie 2003, fiind invocate ca motive de nelegalitate pct. 7,

8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Recurenta susține că soldul a fost stins în data de 15

ianuarie 2004, când sumele au fost achitate de pârâtă, astfel încât 15 ianuarie

2004, constituie data nașterii dreptului la acțiune și cum dreptul la acțiune

se stinge calculând 3 ani de la data la care facturile au fost achitate - pe

fiecare factură în parte raportat la data achitării - anume de la 26 noiembrie 2006

și până la 15 ianuarie 2007, așa încât, acțiunea reclamantei urmează a fi

sancționată cu prescripția extinctivă, în raport de data promovării acțiunii,

la 14 aprilie 2007.

Înalta Curte retine ca situația de fapt stabilita de instanța

de apel

nu poate fi supusa cenzurii

instanței de recurs in cadrul controlului de

nelegalitate, neputând fi,

astfel contestata in aceasta faza procesuala. Din facturile depuse la dosar în

baza contractului nr. 94 din 18 noiembrie 2003 și a raportului de expertiză

contabilă efectuată în cauză, rezulta ca dreptul la acțiune, materializat în

penalități de întârziere, s-a născut la data plății facturilor; valoarea

penalităților calculate de experți a fost evaluată pentru perioada cuprinsă de

la data scadenței facturilor până la data achitării efective a fiecărei facturi

în parte, anume în perioada cuprinsă între 26 noiembrie 2003 - 15 ianuarie 2004

- anexa 2 la raport - această perioadă constituind data nașterii dreptului la

acțiune. În speță, termenul de prescripție de trei ani a început să curgă de la

data de 26 noiembrie 2003 până la data de 16 aprilie 2004, așa cum a reținut in

mod corect si instanța de apel. La data de 16 aprilie 2004 termenul de

prescripție a fost suspendat, în baza O.U.G. nr. 16 din 01 aprilie 2004, până

la data de 22 iulie 2004, data transferului acțiunilor pârâtei noului asociat S.H.G.M.B.H.

Germania - în baza încheierii judecătorului delegat nr. 3467, iar de la data de

22 iulie 2004 prescripția și-a reluat cursul, socotindu-se scurs înainte de

suspendare, adică din data de 26 noiembrie 2003 până în data de 16 aprilie

2004.

Cum reclamanta a introdus acțiunea la 14 aprilie 2007, cu 2

luni și 8 zile mai devreme de îndeplinirea termenului de prescripție și luând

în calcul perioada de 4 luni și 10 zile scursă până la data suspendării

termenului respectiv din data de 26 noiembrie 2003 până în data de 16 aprilie

2004, reclamanta este îndreptățită la plata sumei

de 36.257 lei penalități de întârziere calculate începând cu 15

ianuarie

2004 conform anexei 2 a raportului de expertiză în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003.

Instanța de apel a apreciat, astfel, in mod judicios, că

pârâta

datorează reclamantei penalități în

sumă de 36.257 lei calculate pentru

perioada 15 ianuarie 2004 în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003.

Excepția nulității a fost, de asemenea, soluționata in mod

corect de instanța de apel, care a reținut ca, prin invocarea acestei excepții,

pârâta și-a invocat, in fapt, propria culpă în speță, solicitând constatarea

nulității absolute a unor acte juridice încheiate de reprezentanții legali ai

societății pârâte, acte ștampilate de aceasta. în susținerea excepției

nulității celor două acte, pârâta a invocat

dispozițiile

legale a căror analiză în speță a fost strâns legata de fondul

cauzei.

Pe de o parte, pârâta nu a formulat o cerere reconvențională pentru a solicita

nulitatea protocolului nr. 1218/1000 din 21 august 2003 și a actului de vânzare

cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003, iar, pe de alta parte, pârâta a invocat

în apărare, in esența, faptul că directorul comercial al acestei societăți,

numitul M.B., nu ar fi avut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

nr. 94/18 noiembrie 2003

prerogativa

încheierii de acte juridice direct, nefiind mandatat în acest

sens. Or,

contrar celor susținute de recurenta, calitatea de director comercial a numitului

M.B. si stampilarea actului sunt

suficiente

pentru a crea aparenta puterii de reprezentare intr-un raport

comercial încheiat

in numele societății si pentru a face actul astfel încheiat opozabil terților,

societatea - parata neputându-si invoca propria culpa, așa cum in mod corect

s-a reținut in considerentele deciziei atacate.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei

invocată de pârâtă și respingerea acțiunii

reclamantei ca neîntemeiată,

instanța de apel a reținut in mod judicios

ca pârâta a invocat aceleași acte normative ca și în cazul susținerii

excepțiilor nulității absolute a protocolului nr. 1218/1000 din 21 august 2003

și a actului de vânzare cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003, astfel încât

analiza acestor acte normative a condus, firesc, si la soluția de respingere a

acestei excepții, astfel încât nu pot fi reținute susținerile recurentei parate

in

sensul nepronunțării instanței de apel

asupra acestei excepții. Excepția

inadmisibilității acțiunii

reclamantei, invocată de pârâtă pentru nerespectarea procedurii prealabile a

concilierii directe a fost respinsă, de asemenea, in mod corect, deoarece

reclamanta a tăcut dovada convocării pârâtei la procedura concilierii directe,

sens în care s-a încheiat procesul-verbal de la 6 iunie 2006, aflat la filele

202 - 204 dosar fond.

Nici ultimă critică a recurentei-parate, potrivit căreia

instanța de apel nu motivează soluția pe fondul cauzei, sub aspectul

înlăturării considerentelor instanței de fond vizând obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere calculate pe perioada 15 ianuarie 2004, în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18 noiembrie 2003, nu poate fi

primita. Instanța de apel a reținut, astfel, ca reclamanta a

introdus acțiunea la 14 aprilie 2007, cu 2 luni

și 8 zile mai devreme de

îndeplinirea termenului de prescripție și luând

în calcul perioada de 4 luni și 10 zile scursă până la data suspendării

termenului respectiv din

data de 26

noiembrie 2003 până în data de 16 aprilie 2004, reclamanta

este îndreptățită

la plata sumei de 36.257 lei penalități de întârziere calculate începând cu 15

ianuarie 2004 conform anexei 2 a raportului

de

expertiză în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 94 din 18

noiembrie

2003.

Față de cele expuse, găsind recursurile nefondate, Înalta

Curte le va respinge ca atare, în temeiul disp. art. 312 C. proc. civ.

P

ENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

recurenta-reclamantă SC M.G.R.C. SRL CHIȘODA și de recurenta - pârâta SC T.M.K.

SA Reșița împotriva deciziei nr. 83/A din 23 aprilie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2011.