ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1166/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială

nr. 2941 din 3 mai 2006, pronunțată în Dosarul nr. 3522/3/2006, a fost admisă

cererea formulată de către reclamanta

SN A.M. SA

în contradictoriu cu pârâta

SC R.D. SA

, aceasta din urmă

fiind obligată să plătească reclamantei suma de 2.191.501.620 lei cu titlu de

diferență preț, suma de 1.479.350.600 lei cu titlu de penalități de întârziere,

precum și suma de 113.379.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Sentința a fost

atacată cu apel, iar prin Decizia comercială nr. 553 din 27 octombrie 2006,

Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul, considerând că termenul

de prescripție s-a întrerupt prin plata parțială a facturilor, aceasta

reprezentând o recunoaștere a datoriei. S-a mai reținut că în ce privește

prețul stabilit de la 1 martie 2002, acesta este urmarea unei norme imperative,

respectiv O.U.G. nr. 36/2001, astfel încât nu mai era necesar acordul părților.

Recursul

formulat de pârâtă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia comercială

nr. 1942 din 22 mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și

hotărârea a fost casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare,

deoarece

reclamanta

nu mai putea supune voinței cumpărătorului un preț mai mic decât cel prevăzut

de O.U.G. nr. 36/2001, care a modificat și contractul părților în privința

prețului, contractul continuându-și însă efectele în forma acceptată de

cumpărător prin actul adițional din 1999, la prețul de 17 lei/litru fără T.V.A.

Faptul

plății parțiale a facturilor numai la nivelul convenit de părți prin actul

adițional, nu justifică însă interpretarea extinctivă a dispozițiilor

articolului 16 din Decretul nr. 167/1958. Pentru debitor, plata sumelor

reprezentând prețul convenit de părți, cu ignorarea prevederilor legale

speciale în acest domeniu, nu a reprezentat o recunoaștere parțială a datoriei,

chestiunea condițiilor imputației plății făcută de creditor excedând cadrului

procesual stabilit de reclamantă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a apreciat, astfel, că în mod greșit, instanțele de fond au

analizat întreruperea cursului prescripției pentru datoriile existente în

sarcina pârâtei, peste termenul de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială, a pronunțat Decizia comercială

nr. 348 din 2 iulie

2009 și a respins, apelul ca nefondat, obligând apelanta - pârâtă la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru

a se pronunța astfel a reținut, pe baza expertizei judiciare efectuată în

această fază procesuală și în concordanță cu dispozițiile art. 10 din

contractul părților, ca nefiind prescrise un număr de 4 facturi fiscale din

cele 8 indicate prin cererea de chemare în judecată, din

31 decembrie 2002, din

31 ianuarie 2003, din 28 februarie 2003 și din 31 martie 2003, pentru diferența

de preț facturată și neachitată și a penalităților de întârziere.

Astfel,

din concluziile raportului de expertiză judiciar contabilă, întocmit în cauză,

au rezultat următoarele diferente de preț pentru 4 facturi fiscale anterior

menționate:

19.956,3

lei pentru F.F. din 31 decembrie 2002 (fila 81 din dosarul Curții Apel

București), 20.549,87 lei pentru F.F. din 31 ianuarie 2003 (fila 83 din dosarul

Curții

Apel București),

27.846 lei pentru F.F. din 28 februarie 2003 (fila 83 din dosarul

Curții Apel

București), 28.655,2 lei pentru F.F. din 31 martie 2003 (fila 83 din dosarul

Curții Apel

București).

Total =

276.614,07 lei.

Cum însă, totalul

diferenței de preț reprezintă o sumă mai mare decât s-a cerut prin acțiunea

introductivă, respectiv 219.150,16 lei (21.191.501.620 lei), instanța de apel a

constatat că nu se poate da mai mult decât s-a cerut și a apreciat că hotărârea

primei instanțe este legală și temeinică.

Sub aspectul

penalităților de întârziere, instanța de apel a apreciat că acestea au fost

calculate corect până la momentul executării silite a sentinței comerciale

pronunțate de instanța de fond, respectiv 15 februarie 2008, așa cum rezultă

din raportul de expertiză (fila 82 din dosarul Curții de Apel București),

totalul penalităților fiind de 702.028,31 lei (fila 84 din dosarul de Curții de

Apel București).

În ce privește

suplimentul la raportul de expertiză cu obiecțiuni, instanța de apel a ținut

cont de aceasta motivat de faptul că penalitățile trebuiau calculate la 0,4

%/zi întârziere, conform contractului din 1996 și nu conform Legii nr. 469/2002

și a actului adițional din 2005, care nu sunt aplicabile.

Împotriva acestei

hotărâri, a formulat recurs pârâta susținând că hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și a

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și s-au nesocotit dispozițiile

contractului, toate aceste critici subsumându-se motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A susținut, în

esență, că deși instanța de apel a avut în vedere, dispozițiile instanței de

casare în ceea ce privește prescripția, eliminând din totalul de 8 facturi

invocate prin cererea introductivă, acele facturi care depășesc termenul de

prescripție de 3 ani, totuși nu a pronunțat o soluție de admitere în parte a

apelului formulat în sensul schimbării în parte a sentinței și a respingerii

acțiunii introductive, ca prescrisă pentru pretențiile derivate din facturile

emise anterior datei de 20 ianuarie 2003, ceea ce echivalează cu o încălcare a

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

De asemenea, potrivit

cererii precizatoare a petitului 2 al cererii de chemare în judecată, intimata-

reclamantă a limitat cuantumul penalităților de întârziere solicitate la cuantumul

debitului principal.

Or, în varianta

omologată, în mod nelegal de instanța de apel, expertul nu a avut în vedere

această precizare când a calculat penalitățile, încălcându-se astfel principiul

disponibilității și a limitelor învestirii instanței, prevăzut de art. 129 alin.

(6) C. proc. civ.

Totodată, instanța de

apel a ignorat și dispozițiile contractuale care au prevăzut prin actul

adițional din 21 decembrie 2005 ca începând cu anul 2006, penalitățile de

întârziere să fie de 0,05 % pentru fiecare zi de întârziere în loc de 0,4 % cât

fusese inițial stabilit prin art. 25 din contract.

Or, expertul nu a

avut în vedere la calculul penalităților prevederile actului adițional,

penalitățile de întârziere calculate fiind cu mult mai mari decât cele convenite

de părți, respectiv de 702.028,31 lei, în loc de 124.350 lei.

Susținerea instanței

în sensul că actul adițional din anul 2005 nu se poate aplica facturilor din

2002 și 2003 este nelegală, în condițiile în care modificarea intervenită în

relațiile contractuale este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ.

și se aplică de la data semnării actului adițional, pentru toate facturile

neachitate după această dată.

Intimata- reclamantă

a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se

găsește fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Prin decizia de

casare, așa cum s-a arătat, instanța supremă a admis recursul și a trimis cauza

spre rejudecare instanței de apel în vederea administrării probelor privind

datoria pârâtei în condițiile în care, însă, a dezlegat problema de drept

privind prescripția, reținând că, în cauză, s-a stabilit greșit, inițial, că a

intervenit o întrerupere a cursului prescripției pentru o parte dintre facturi

prin recunoașterea datoriei, în realitate dreptul la acțiune în aceste situații

fiind prescris, încât s-a impus casarea hotărârii și trimiterea cauzei la

aceeași instanță pentru refacerea calcului.

Or, în rejudecare

instanța de apel a respins din nou apelul, reținând potrivit unui raționament

bazat pe aplicarea greșită a legii dar și urmare a unor erori de calcul că, nu

se justifică admiterea apelului și reducerea sumei acordate de prima instanță,

atât timp cât totalul valorii celor 4 facturi fiscale neprescrise este chiar

mai mare decât s-a pretins prin acțiune pentru toate cele 8 facturi.

Or, totalul diferenței de preț

neachitat pentru cele 4 facturi fiscale nu este de 276.614,07 lei, cât a

reținut instanța de apel, ci de 96.413,8 lei, deci, mai mic prin raportare la

valoarea de 219.150,16 lei pretinsă prin cererea de chemare în judecată,

rezultând astfel că instanța de apel a luat în considerare, contrar deciziei de

casare și valoarea facturilor prescrise, confirmând hotărârea instanței de

fond, inclusiv pentru facturile emise anterior datei de 20 ianuarie 2003

afectate de prescripție, deși în cazul acestora intimata - reclamantă a pierdut

ocrotirea dreptului său pe calea acțiunii în justiție și odată cu aceasta și

posibilitatea de a obține executarea silită, ceea ce în cauză s-a și produs, prin

punerea în executare a hotărârii primei instanțe, potrivit deciziei de casare.

Ceea ce instanța de

apel avea de verificat și stabilit era răspunderea intimatei-pârâte pentru

facturile neprescrise în limitele învestirii instanței de fond sub acest aspect,

cu respectarea, evident, a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea

ce nu a făcut, situație care atrage, potrivit art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimiterea cauzei aceleiași

instanțe, pentru rejudecarea apelului.

Cu ocazia

rejudecării, se vor avea în vedere și celelalte critici care vizează fondul

litigiului, formulate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta

SC

R.D. SA Rieni

,

împotriva Deciziei Curții de Apel București nr. 348 din 2 iulie 2009, pe care o

casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

24 martie 2010.