ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1166/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2941 din 3 mai 2006, pronunțată în Dosarul nr. 3522/3/2006, a fost admisă cererea formulată de către reclamanta

SN A.M. SA

în contradictoriu cu pârâta

SC R.D. SA

, aceasta din urmă fiind obligată să plătească reclamantei suma de 2.191.501.620 lei cu titlu de diferență preț, suma de 1.479.350.600 lei cu titlu de penalități de întârziere, precum și suma de 113.379.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Sentința a fost atacată cu apel, iar prin Decizia comercială nr. 553 din 27 octombrie 2006, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul, considerând că termenul de prescripție s-a întrerupt prin plata parțială a facturilor, aceasta reprezentând o recunoaștere a datoriei. S-a mai reținut că în ce privește prețul stabilit de la 1 martie 2002, acesta este urmarea unei norme imperative, respectiv O.U.G. nr. 36/2001, astfel încât nu mai era necesar acordul părților.

Recursul formulat de pârâtă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia comercială nr. 1942 din 22 mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și hotărârea a fost casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, deoarece reclamanta nu mai putea supune voinței cumpărătorului un preț mai mic decât cel prevăzut de O.U.G. nr. 36/2001, care a modificat și contractul părților în privința prețului, contractul continuându-și însă efectele în forma acceptată de cumpărător prin actul adițional din 1999, la prețul de 17 lei/litru fără T.V.A. Faptul plății parțiale a facturilor numai la nivelul convenit de părți prin actul adițional, nu justifică însă interpretarea extinctivă a dispozițiilor articolului 16 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru debitor, plata sumelor reprezentând prețul convenit de părți, cu ignorarea prevederilor legale speciale în acest domeniu, nu a reprezentat o recunoaștere parțială a datoriei, chestiunea condițiilor imputației plății făcută de creditor excedând cadrului procesual stabilit de reclamantă. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, astfel, că în mod greșit, instanțele de fond au analizat întreruperea cursului prescripției pentru datoriile existente în sarcina pârâtei, peste termenul de 3 ani de la data introducerii acțiunii. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a pronunțat Decizia comercială nr. 348 din 2 iulie 2009 și a respins, apelul ca nefondat, obligând apelanta - pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța astfel a reținut, pe baza expertizei judiciare efectuată în această fază procesuală și în concordanță cu dispozițiile art. 10 din contractul părților, ca nefiind prescrise un număr de 4 facturi fiscale din cele 8 indicate prin cererea de chemare în judecată, din 31 decembrie 2002, din 31 ianuarie 2003, din 28 februarie 2003 și din 31 martie 2003, pentru diferența de preț facturată și neachitată și a penalităților de întârziere. Astfel, din concluziile raportului de expertiză judiciar contabilă, întocmit în cauză, au rezultat următoarele diferente de preț pentru 4 facturi fiscale anterior menționate: 19.956,3 lei pentru F.F. din 31 decembrie 2002 (fila 81 din dosarul Curții Apel București), 20.549,87 lei pentru F.F.

din 31 ianuarie 2003 (fila 83 din dosarul Curții Apel București), 27.846 lei pentru F.F. din 28 februarie 2003 (fila 83 din dosarul Curții Apel București), 28.655,2 lei pentru F.F. din 31 martie 2003 (fila 83 din dosarul Curții Apel București). Total = 276.614,07 lei. Cum însă, totalul diferenței de preț reprezintă o sumă mai mare decât s-a cerut prin acțiunea introductivă, respectiv 219.150,16 lei (21.191.501.620 lei), instanța de apel a constatat că nu se poate da mai mult decât s-a cerut și a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică. Sub aspectul penalităților de întârziere, instanța de apel a apreciat că acestea au fost calculate corect până la momentul executării silite a sentinței comerciale pronunțate de instanța de fond, respectiv 15 februarie 2008, așa cum rezultă din raportul de expertiză (fila 82 din dosarul Curții de Apel București), totalul penalităților fiind de 702.028,31 lei (fila 84 din dosarul de Curții de Apel București).

În ce privește suplimentul la raportul de expertiză cu obiecțiuni, instanța de apel a ținut cont de aceasta motivat de faptul că penalitățile trebuiau calculate la 0,4 %/zi întârziere, conform contractului din 1996 și nu conform Legii nr. 469/2002 și a actului adițional din 2005, care nu sunt aplicabile. Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâta susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și s-au nesocotit dispozițiile contractului, toate aceste critici subsumându-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A susținut, în esență, că deși instanța de apel a avut în vedere, dispozițiile instanței de casare în ceea ce privește prescripția, eliminând din totalul de 8 facturi invocate prin cererea introductivă, acele facturi care depășesc termenul de prescripție de 3 ani, totuși nu a pronunțat o soluție de admitere în parte a apelului formulat în sensul schimbării în parte a sentinței și a respingerii acțiunii introductive, ca prescrisă pentru pretențiile derivate din facturile emise anterior datei de 20 ianuarie 2003, ceea ce echivalează cu o încălcare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. De asemenea, potrivit cererii precizatoare a petitului 2 al cererii de chemare în judecată, intimata- reclamantă a limitat cuantumul penalităților de întârziere solicitate la cuantumul debitului principal.

Or, în varianta omologată, în mod nelegal de instanța de apel, expertul nu a avut în vedere această precizare când a calculat penalitățile, încălcându-se astfel principiul disponibilității și a limitelor învestirii instanței, prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Totodată, instanța de apel a ignorat și dispozițiile contractuale care au prevăzut prin actul adițional din 21 decembrie 2005 ca începând cu anul 2006, penalitățile de întârziere să fie de 0,05 % pentru fiecare zi de întârziere în loc de 0,4 % cât fusese inițial stabilit prin art. 25 din contract. Or, expertul nu a avut în vedere la calculul penalităților prevederile actului adițional, penalitățile de întârziere calculate fiind cu mult mai mari decât cele convenite de părți, respectiv de 702.028,31 lei, în loc de 124.350 lei.

Susținerea instanței în sensul că actul adițional din anul 2005 nu se poate aplica facturilor din 2002 și 2003 este nelegală, în condițiile în care modificarea intervenită în relațiile contractuale este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ. și se aplică de la data semnării actului adițional, pentru toate facturile neachitate după această dată. Intimata- reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând recursul se găsește fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Prin decizia de casare, așa cum s-a arătat, instanța supremă a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel în vederea administrării probelor privind datoria pârâtei în condițiile în care, însă, a dezlegat problema de drept privind prescripția, reținând că, în cauză, s-a stabilit greșit, inițial, că a intervenit o întrerupere a cursului prescripției pentru o parte dintre facturi prin recunoașterea datoriei, în realitate dreptul la acțiune în aceste situații fiind prescris, încât s-a impus casarea hotărârii și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru refacerea calcului.

Or, în rejudecare instanța de apel a respins din nou apelul, reținând potrivit unui raționament bazat pe aplicarea greșită a legii dar și urmare a unor erori de calcul că, nu se justifică admiterea apelului și reducerea sumei acordate de prima instanță, atât timp cât totalul valorii celor 4 facturi fiscale neprescrise este chiar mai mare decât s-a pretins prin acțiune pentru toate cele 8 facturi.

Or, totalul diferenței de preț neachitat pentru cele 4 facturi fiscale nu este de 276.614,07 lei, cât a reținut instanța de apel, ci de 96.413,8 lei, deci, mai mic prin raportare la valoarea de 219.150,16 lei pretinsă prin cererea de chemare în judecată, rezultând astfel că instanța de apel a luat în considerare, contrar deciziei de casare și valoarea facturilor prescrise, confirmând hotărârea instanței de fond, inclusiv pentru facturile emise anterior datei de 20 ianuarie 2003 afectate de prescripție, deși în cazul acestora intimata - reclamantă a pierdut ocrotirea dreptului său pe calea acțiunii în justiție și odată cu aceasta și posibilitatea de a obține executarea silită, ceea ce în cauză s-a și produs, prin punerea în executare a hotărârii primei instanțe, potrivit deciziei de casare.

Ceea ce instanța de apel avea de verificat și stabilit era răspunderea intimatei-pârâte pentru facturile neprescrise în limitele învestirii instanței de fond sub acest aspect, cu respectarea, evident, a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce nu a făcut, situație care atrage, potrivit art. 312 alin. (5) C. proc. civ. admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului. Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere și celelalte critici care vizează fondul litigiului, formulate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC R.D. SA Rieni , împotriva Deciziei Curții de Apel București nr. 348 din 2 iulie 2009, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2010.