ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4078/2011

Prin sentința comercială nr. 2941 din data de 3 mai 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.N.A.M. SA București și în consecință a obligat pârâta SC R.D. SA să plătească reclamantei suma de 2.191.629 Rol, cu titlu de diferență de preț și suma de 1.479.350.600 Rol cu titlu de penalități de întârziere. Totodată pârâta a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă respectiv 113.379.200 lei. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut din ansamblul probatoriu administrat în fapt și în drept următoarele: Între antecesorul reclamantei R.A.A.M. din România, în calitate de vânzător și pârâta, cumpărător, s-a încheiat la data de 28 noiembrie 1996 contractul de vânzare-cumpărare nr. 15933 având ca obiect vânzarea de apă minerală naturală negazoasă din sursa F.2 Rieni – Bihor, prețul stabilit de părți conform art. 8 din contract fiind de 10,10 lei/litru plus TVA. Prin actul adițional nr.574 din 2 iunie 1999, părțile au modificat prețul la 17 lei/litru fără TVA. În temeiul contractului, reclamanta a livrat pârâtei apă minerală plată, contractul inițial fiind încheiat pe o durată de 10 ani, iar începând cu data de 1 martie 2002 a facturat apa minerală livrată la prețul de 60 lei/litru, apreciind că prețul de 17 lei a fost modificat prin Avizul nr. 490 din 25 februarie 2002 emis de fostul Oficiu al concurenței. Suma solicitată de reclamantă prin acțiunea introductivă reprezentând diferența de preț de la 17 lei /litru la 60 lei/litru pe care pârâta a refuzat să o achite, potrivit facturilor emise în perioada 31 august 2002 – 31 martie 2003, în valoare totală de 2.954.960.400 lei, sumă din care a achitat 76.458.780 lei, a fost apreciată de prima instanță ca datorată, alături de penalitățile de întârziere calculate conform clauzei penale de la art. 25 din contract. În drept, tribunalul a constatat incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 36/2001 și O.U.G. nr. 178 din 20 decembrie 2001 prin care a fost inclusă în categoria produselor supuse prin lege unui regim special și apa minerală naturală la sursă pentru consumul alimentar al cărui preț este stabilit de Consiliul Concurenței. În temeiul acestor acte normative, Oficiul Concurenței a emis la data de 25 februarie 2002 avizul nr.490 prin care a stabilit că începând cu data de 1 martie 2002 prețul apei minerale la sursă este de 60 lei/litru fără TVA. Așa fiind, prima instanță a apreciat că facturarea de către reclamantă a apei minerale vândute la prețul de 60 lei/litru, începând cu data de 1 martie 2002 s-a făcut cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 36/2001 și a avizului 490/2000 al Oficiului Concurenței a cărui legalitate a fost confirmată de instanța judecătorească în dosarul nr. 98/2003 al Curții de Apel Târgu Mureș. Apelul.

Prin decizia comercială nr. 553 din 27 octombrie 2006 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței fondului. Răspunzând criticilor formulate prin motivele de apel, instanța de control judiciar a apreciat că nu operează prescripția dreptului material la acțiune pentru debite mai vechi de trei ani deoarece pârâta a efectuat plăți parțiale pentru fiecare factură, ceea ce echivalează cu o recunoaștere a datoriei de natură să întrerupă cursul prescripției. Referitor la fondul pretențiilor instanța a constatat că în cauză nu a intervenit o modificare unilaterală a contractului impusă de reclamanta, legea fiind cea care a impus modificarea prețului acestui produs. Recursul.

Prin decizia nr. 1942 din 22 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de societatea pârâtă împotriva deciziei nr. 553/2006 date în apel, în sensul casării hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea administrării de probatorii privind calculul datoriei pârâtei. În considerentele acestei decizii instanța de recurs a statuat următoarele: ,,Prin O.U.G. nr. 36/2001, legiuitorul a prevăzut produsele și serviciile care se realizează în cadrul activităților cu monopol natural, supunând companiilor și societăților naționale prețuri ce se stabilesc și ajustează prin aviz de Oficiul Concurenței. Începând cu 1 martie 2002 s-a prevăzut prețul de 60 lei/litru de apă minerală la sursă, pentru consumul alimentar. În aceste condiții reclamanta nu mai putea supune voinței cumpărătorului un preț mai mic decât cel prevăzut în actul normativ, care atacat în instanță a rămas neschimbat. Cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, Curtea constată că ,,instanțele de fond în mod greșit au reținut întreruperea cursului prescripției pentru datoriile existente în sarcina pârâtei, peste termenul de trei ani de la data introducerii acțiunii deoarece, faptul plății parțiale a facturilor, numai la nivelul convenit de părți, nu justifică interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă. Curtea a constatat, în raport de data promovării acțiunii introductive – 20 ianuarie 2006 -, și scadența obligației de plată a prețului conform art. 10 din contract, că pârâta datorează diferența de preț pentru un număr de 4 facturi din cele 8 indicate în acțiune, facturi care însumează 276.614,07 lei potrivit raportului de expertiză contabilă dispus în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a principiului disponibilității și a prevederilor contractuale. Prin decizia nr. 1166 din 24 martie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei și a casat decizia nr. 348 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță. Instanța de recurs a constatat că deși problema prescripției fusese dezlegată prin prima decizie de casare, în rejudecare instanța de apel, în mod greșit a luat în considerarea și valoarea facturilor prescrise deși în cazul acestora reclamanta a pierdut ocrotirea dreptului său pe calea acțiunii în justiție.

În rejudecarea apelului pârâtei, urmare ultimei decizii de casare, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 620 din 13 decembrie 2010 a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentința fondului în sensul că, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 96.413,8 lei cu titlu de diferență de preț și a sumei de 96.413,8 lei cu titlu de penalități de întârziere. În raport de cele statuate în drept prin cele două decizii de casare, instanța de apel a constatat că suma datorată de pârâta și neprescrisă face obiectul a patru facturi emise în perioada decembrie 2002, ianuarie, februarie și respectiv martie 2003, iar penalitățile de întârziere aferente acestora urmând a fi limitate la cuantumul debitului principal, astfel cum reclamanta și-a precizat acțiunea prin cererea din data de 22 februarie 2006. Motivul de critică vizând, modificarea unilaterală a contractului dintre părți prin intervenirea O.U.G. nr. 36/2001 completată prin O.U.G. nr. 447/2002, a fost respins ca nefondat, instanța de apel constatând că această problemă a fost dezlegată în drept prin decizia de casare nr. 1942 din 22 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cauză. Recursul.

Împotriva acestei ultime decizii date în rejudecarea apelului, pârâta SC R.D. SA a declarat recurs la data de 14 ianuarie 2011, în termen legal, întemeiat, în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 315 C. proc. civ. considerând că prin decizia de casare nr. 1942/2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a rezolvat problema de drept privind incidența O.U.G. nr. 36/2001 asupra contractului încheiat de părți. Potrivit recurentei, instanța de recurs, în cuprinsul deciziei nr. 1942/2007 nu s-a pronunțat asupra motivului privind imposibilitatea modificării unilaterale a prețului, singura problemă tranșată fiind aceea a prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, iar referirile la O.U.G. nr. 36/2001 fiind făcute exclusiv în contextul aprecierii temeiniciei motivului privind incidența prescripției. Susține recurenta, în continuarea expunerii raționamentului său, că în măsura în care această problemă nu a fost dezlegată prin decizia de casare, instanța de apel trebuia să constate că după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 36/2001 părțile au încheiat un nou act adițional la contract, la data de 21 decembrie 2005 prin care au agreat ca prețul apei minerale utile să fie de 7 lei pentru 1000 litri și și-au asumat obligația ca pentru viitor orice modificare a prețului apei minerale să se facă prin acordul părților. Concluzionând recurenta arată că în raport de principiul forței obligatorii a contractului reclamanta nu avea dreptul să procedeze la modificarea unilaterală a prețului, și în consecință se impune respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată. Prin întâmpinarea depusă la data de 19 iunie 2011, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că decizia dată în apel nu este susceptibilă de critică în raport de dezlegările date prin prima decizie de casare pronunțate în cauză.

Înalta Curte, verificând decizia atacată în raport de motivul de nelegalitate invocat, constată că prezentul recurs este nefondat pentru considerentele ce urmează: Dispozițiile legale incidente art. 315 C. proc. civ., a căror aplicare greșită este criticată prin cererea de recurs au următorul conținut: ,,În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Examinând dispozitivul deciziei nr. 1942 din 22 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerentele pe care aceasta se sprijină precum și motivele de recurs formulate de pârâtă, Curtea constată că dezlegările în drept date prin decizie de casare și prin urmare obligatorii pentru instanța de rejudecare au vizat atât aplicarea prețului stabilit prin O.U.G. nr. 36/2001 cu consecința modificării contractului părților sub acest aspect, cât și intervenirea prescripției dreptului material la acțiune, pentru datoriile existente în sarcina pârâtei peste termenul de trei ani calculat în raport de data introducerii acțiunii, astfel cum rezultă incontestabil din considerentele deciziei reproduse, in terminis , la pct. 3 din această decizie. Altfel spus, instanța de recurs, a statuat sub un prim aspect, că prețul apei minerale aplicabil contractului părților începând cu 1 martie 2002 este cel stabilit prin avizul Oficiului Concurenței potrivit O.U.G. nr. 36/2001, care au modificat și contractul părților, casarea totală a deciziei atacate fiind determinată de incidența prescripției pentru o parte din pretenții prescripție care fusese înlăturată de instanțele de fond. Distinct de acestea, numai o astfel de abordare, din punct de vedere logico juridic, impunea casarea cu trimitere spre rejudecare, deoarece analiza prescripției era subsecventă prețului contractului, în condițiile în care acțiunea introductivă viza diferența de preț datorată prin aplicarea O.U.G. nr. 36/2001 și nu prețul stabilit prin contract, care fusese achitat la scadență. Considerentele deciziei de casare, sunt clare și explicite în privința modificării contractului sub aspectul prețului aplicabil începând cu data de 1 martie 2002, astfel încât această chestiune de drept, statuată prin decizia de casare nu mai poate fi repusă în discuție în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală, potrivit art. 274 C. proc. civ.