ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4078/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4078/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică din 13 decembrie 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.- Hotărârile

pronunțate în primul ciclu procesual derulat în cauză.

comercială nr. 2941 din data de 3 mai 2006, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta

S.N.A.M. SA București

și în consecință a obligat pârâta SC R.D. SA să plătească reclamantei suma de

2.191.629 Rol, cu titlu de diferență de preț și suma de 1.479.350.600 Rol cu

titlu de penalități de întârziere.

Totodată pârâta a

fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă

respectiv 113.379.200 lei.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut din ansamblul probatoriu administrat în fapt

și în drept următoarele:

Între antecesorul

reclamantei R.A.A.M. din România, în calitate de vânzător și pârâta, cumpărător,

s-a încheiat la data de 28 noiembrie 1996 contractul de vânzare-cumpărare nr. 15933

având ca obiect vânzarea de apă minerală naturală negazoasă din sursa F.2 Rieni

– Bihor, prețul stabilit de părți conform art. 8 din contract fiind de 10,10

lei/litru plus TVA.

Prin actul adițional

nr.574 din 2 iunie 1999, părțile au modificat prețul la 17 lei/litru fără TVA.

În temeiul

contractului, reclamanta a livrat pârâtei apă minerală plată, contractul

inițial fiind încheiat pe o durată de 10 ani, iar începând cu data de 1 martie

2002 a facturat apa minerală livrată la prețul de 60 lei/litru, apreciind că

prețul de 17 lei a fost modificat prin Avizul nr. 490 din 25 februarie 2002

emis de fostul Oficiu al concurenței.

Suma solicitată de

reclamantă prin acțiunea introductivă reprezentând diferența de preț de la 17

lei /litru la 60 lei/litru pe care pârâta a refuzat să o achite, potrivit

facturilor emise în perioada 31 august 2002 – 31 martie 2003, în valoare totală

de 2.954.960.400 lei, sumă din care a achitat 76.458.780 lei, a fost apreciată

de prima instanță ca datorată, alături de penalitățile de întârziere calculate

conform clauzei penale de la art. 25 din contract.

În drept, tribunalul

a constatat incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 36/2001 și O.U.G. nr.

178 din 20 decembrie 2001 prin care a fost inclusă în categoria produselor

supuse prin lege unui regim special și apa minerală naturală la sursă pentru

consumul alimentar al cărui preț este stabilit de Consiliul Concurenței.

În temeiul acestor

acte normative, Oficiul Concurenței a emis la data de 25 februarie 2002 avizul

nr.490 prin care a stabilit că începând cu data de 1 martie 2002 prețul apei

minerale la sursă este de 60 lei/litru fără TVA.

Așa fiind, prima

instanță a apreciat că facturarea de către reclamantă a apei minerale vândute

la prețul de 60 lei/litru, începând cu data de 1 martie 2002 s-a făcut cu

respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 36/2001 și a avizului 490/2000

al Oficiului Concurenței a cărui legalitate a fost confirmată de instanța

judecătorească în dosarul nr. 98/2003 al Curții de Apel Târgu Mureș.

Apelul.

comercială nr. 553 din 27 octombrie 2006 Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței

fondului.

Răspunzând criticilor

formulate prin motivele de apel, instanța de control judiciar a apreciat că nu

operează prescripția dreptului material la acțiune pentru debite mai vechi de

trei ani deoarece pârâta a efectuat plăți parțiale pentru fiecare factură, ceea

ce echivalează cu o recunoaștere a datoriei de natură să întrerupă cursul

prescripției.

Referitor la fondul

pretențiilor instanța a constatat că în cauză nu a intervenit o modificare unilaterală

a contractului impusă de reclamanta, legea fiind cea care a impus modificarea

prețului acestui produs.

Recursul.

din 22 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul

declarat de societatea pârâtă împotriva deciziei nr. 553/2006 date în apel, în

sensul casării hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

apel, în vederea administrării de probatorii privind calculul datoriei pârâtei.

În considerentele

acestei decizii instanța de recurs a statuat următoarele:

,,Prin O.U.G. nr. 36/2001,

legiuitorul a prevăzut produsele și serviciile care se realizează în cadrul

activităților cu monopol natural, supunând companiilor și societăților

naționale prețuri ce se stabilesc și ajustează prin aviz de Oficiul

Concurenței. Începând cu 1 martie 2002 s-a prevăzut prețul de 60 lei/litru de

apă minerală la sursă, pentru consumul alimentar.

În aceste condiții

reclamanta nu mai putea supune voinței cumpărătorului un preț mai mic decât cel

prevăzut în actul normativ, care atacat în instanță a rămas neschimbat.

Cu privire la

prescripția dreptului material la acțiune, Curtea constată că ,,instanțele de

fond în mod greșit au reținut întreruperea cursului prescripției pentru

datoriile existente în sarcina pârâtei, peste termenul de trei ani de la data

introducerii acțiunii deoarece, faptul plății parțiale a facturilor, numai la

nivelul convenit de părți, nu justifică interpretarea extensivă a dispozițiilor

art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtă.

Curtea a constatat,

în raport de data promovării acțiunii introductive – 20 ianuarie 2006 -, și

scadența obligației de plată a prețului conform art. 10 din contract, că pârâta

datorează diferența de preț pentru un număr de 4 facturi din cele 8 indicate în

acțiune, facturi care însumează 276.614,07 lei potrivit raportului de expertiză

contabilă dispus în cauză.

decizii a declarat recurs pârâta invocând încălcarea dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ., a principiului disponibilității și a prevederilor contractuale.

Prin decizia nr. 1166

din 24 martie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei

și a casat decizia nr. 348 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceiași instanță.

Instanța de recurs a

constatat că deși problema prescripției fusese dezlegată prin prima decizie de

casare, în rejudecare instanța de apel, în mod greșit a luat în considerarea și

valoarea facturilor prescrise deși în cazul acestora reclamanta a pierdut

ocrotirea dreptului său pe calea acțiunii în justiție.

pârâtei, urmare ultimei decizii de casare, Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia nr. 620 din 13 decembrie 2010 a admis apelul

declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentința fondului în sensul că, a admis

în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata către reclamantă a

sumei de 96.413,8 lei cu titlu de diferență de preț și a sumei de 96.413,8 lei cu

titlu de penalități de întârziere.

În raport de cele

statuate în drept prin cele două decizii de casare, instanța de apel a

constatat că suma datorată de pârâta și neprescrisă face obiectul a patru

facturi emise în perioada decembrie 2002, ianuarie, februarie și respectiv martie

2003, iar penalitățile de întârziere aferente acestora urmând a fi limitate la

cuantumul debitului principal, astfel cum reclamanta și-a precizat acțiunea

prin cererea din data de 22 februarie 2006.

Motivul de critică

vizând, modificarea unilaterală a contractului dintre părți prin intervenirea O.U.G.

nr. 36/2001 completată prin O.U.G. nr. 447/2002, a fost respins ca nefondat,

instanța de apel constatând că această problemă a fost dezlegată în drept prin

decizia de casare nr. 1942 din 22 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțată în cauză.

Recursul.

ultime decizii date în rejudecarea apelului, pârâta

SC R.D. SA a declarat

recurs la data de 14 ianuarie 2011, în termen legal, întemeiat, în drept pe

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat

greșit prevederile art. 315 C. proc. civ. considerând că prin decizia de casare

nr. 1942/2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a rezolvat problema de drept

privind incidența O.U.G. nr. 36/2001 asupra contractului încheiat de părți.

Potrivit recurentei,

instanța de recurs, în cuprinsul deciziei nr. 1942/2007 nu s-a pronunțat asupra

motivului privind imposibilitatea modificării unilaterale a prețului, singura problemă

tranșată fiind aceea a prescripției dreptului material la acțiune al

reclamantei, iar referirile la O.U.G. nr. 36/2001 fiind făcute exclusiv în

contextul aprecierii temeiniciei motivului privind incidența prescripției.

Susține recurenta, în

continuarea expunerii raționamentului său, că în măsura în care această

problemă nu a fost dezlegată prin decizia de casare, instanța de apel trebuia

să constate că după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 36/2001 părțile au

încheiat un nou act adițional la contract, la data de 21 decembrie 2005 prin

care au agreat ca prețul apei minerale utile să fie de 7 lei pentru 1000 litri

și și-au asumat obligația ca pentru viitor orice modificare a prețului apei

minerale să se facă prin acordul părților.

Concluzionând recurenta

arată că în raport de principiul forței obligatorii a contractului reclamanta

nu avea dreptul să procedeze la modificarea unilaterală a prețului, și în

consecință se impune respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea

depusă la data de 19 iunie 2011, intimata reclamantă a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, arătând, în esență, că decizia dată în apel nu este susceptibilă

de critică în raport de dezlegările date prin prima decizie de casare

pronunțate în cauză.

verificând decizia atacată în raport de motivul de nelegalitate invocat,

constată că prezentul recurs este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Dispozițiile legale

incidente art. 315 C. proc. civ., a căror aplicare greșită este criticată prin cererea

de recurs au următorul conținut:

,,În caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului”.

Examinând dispozitivul

deciziei nr. 1942 din 22 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

considerentele pe care aceasta se sprijină precum și motivele de recurs

formulate de pârâtă, Curtea constată că dezlegările în drept date prin decizie

de casare și prin urmare obligatorii pentru instanța de rejudecare au vizat

atât aplicarea prețului stabilit prin O.U.G. nr. 36/2001 cu consecința

modificării contractului părților sub acest aspect, cât și intervenirea prescripției

dreptului material la acțiune, pentru datoriile existente în sarcina pârâtei

peste termenul de trei ani calculat în raport de data introducerii acțiunii,

astfel cum rezultă incontestabil din considerentele deciziei reproduse,

in

terminis

, la pct. 3 din această decizie.

Altfel spus, instanța

de recurs, a statuat sub un prim aspect, că prețul apei minerale aplicabil

contractului părților începând cu 1 martie 2002 este cel stabilit prin avizul

Oficiului Concurenței potrivit O.U.G. nr. 36/2001, care au modificat și

contractul părților, casarea totală a deciziei atacate fiind determinată de incidența

prescripției pentru o parte din pretenții prescripție care fusese înlăturată de

instanțele de fond.

Distinct de acestea,

numai o astfel de abordare, din punct de vedere logico juridic, impunea casarea

cu trimitere spre rejudecare, deoarece analiza prescripției era subsecventă

prețului contractului, în condițiile în care acțiunea introductivă viza diferența

de preț datorată prin aplicarea O.U.G. nr. 36/2001 și nu prețul stabilit prin

contract, care fusese achitat la scadență.

Considerentele

deciziei de casare, sunt clare și explicite în privința modificării contractului

sub aspectul prețului aplicabil începând cu data de 1 martie 2002, astfel încât

această chestiune de drept, statuată prin decizia de casare nu mai poate fi

repusă în discuție în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca

nefondat și va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de

judecată ocazionate de această fază procesuală, potrivit art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC R.D. SA RIENI împotriva deciziei comerciale nr.

620 din 13 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Obligă recurenta la

4.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei S.N.A.M. SA BUCUREȘTI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 decembrie 2011.