ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1809/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1809/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Tribunalului Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ,

înregistrată la data de 1 septembrie 2008, la nr. 3840/85/2008, reclamanta SC

S.M.T.D. SRL Brașov a chemat în judecată pe pârâta SC D.P.C. SA Sibiu,

solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 381.299 lei, reprezentând

penalități pentru plata cu întârziere a facturilor emise în baza contractului

de furnizare de produse nr. C-25 din 04 aprilie 2006 și a actelor adiționale

nr. 1/2006, respectiv, nr. 2/2006, în perioada 20 aprilie 2006- 26 decembrie

2007.

La data de 7 ianuarie 2009,

pârâta SC D.P.C. SA Sibiu a depus la dosar cerere reconvențională, prin care a

solicitat să se constate că termenele de plată a debitelor înregistrate de

către SC D.P.C. SA Sibiu au fost decalate prin acceptarea plății prin bilete la

ordin cu scadență stabilită în mod concret și obligarea pârâtei-reconvenționale

la plata sumei de 22.077,48 lei, cu titlu de penalități.

Reclamanta SC S.M.T.D. SRL Brașov

a depus la dosar precizare de acțiune, prin care a solicitat obligarea pârâtei

la plata sumei de 280.503 lei, reprezentând penalități de întârziere.

Prin sentința comercială nr. 730

C, pronunțată la data de 08 aprilie 2010, Tribunalul Sibiu, secția comercială

și de contencios administrativ, a admis acțiunea comercială reformulată de

reclamanta SC M.T.D.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC D.P.C. S.A.; a admis

în parte cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional SC

D.P.C. SA și, în consecință: a obligat pârâta SC D.P.C. S.A. să plătească

reclamantei suma de 280.503 lei, cu titlu de penalități de întârziere în plată;

a obligat reclamanta pârâtă reconvențional SC M.T.D.R. SRL să plătească pârâtei

reclamantă reconvențional suma de 140.757 lei, cu titlu de penalități de

întârziere în furnizarea produselor de balastieră; a dispus compensarea

datoriilor reciproce stabilite prin prezenta hotărâre, până la concurența celei

mai mici și a respins celelalte pretenții solicitate prin cererea

reconvențională.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:

La baza raportului

obligațional între părți a stat contractul de furnizare de produse de carieră

încheiat la 04 aprilie 2006, sub nr. C/25 și actele adiționale, părțile

stabilind și clauza penală, pct. 18.1 și 18.2.

Situație pentru

neplata la scadență a prețului, cumpărătorul va suporta penalități de 0,6 % pe

zi întârziere asupra obligațiilor de plată scadente și neplătite, conform Legii

nr. 496/2002 (în vigoare la data încheierii contractului).

De asemenea, părțile,

de comun acord, au prevăzut că, în caz de neplată la termen a prețului

produselor furnizate sau de neexecutare a altor obligații de plată,

cumpărătorul este considerat de drept în întârziere și va datora vânzătorului

penalitățile prevăzute de 0,6 % pe zi întârziere fără notificare sau vreo altă

formalitate, pct. 618.2 din contract.

În

aceste condiții, față de cerințele art. 969-970 și art. 1066 și următoarele C.

civ. și omologând raportul de expertiză efectuat în cauză și suplimentul de

experta E.S., acțiunea reclamantei a fost admisă.

Apărările pârâtei

prin întâmpinarea formulată au fost respinse, ca nefundamentate legal, pentru

următoarele considerente: existența contractului prin care părțile au prevăzut

sancțiunea neplății sau a plății cu întârziere, în conformitate cu disp. art. 46

C. com. și art. 969-970 C. civ., nu poate fi înlăturată fără a se contraveni

prin aceasta principiului libertății contractului.

Cu privire la cererea

reconvențională, instanța a admis-o în parte, conform art. 969-970 C. civ.

Având la bază raportul contractual convenit de părți, instanța a obligat

reclamanta pentru întârzierea în livrarea produselor de carieră la plata sumei

de 140.757 lei, conform anexei 2 la raportul de expertiză contabilă.

În ceea ce privește

primul petit al cereri reconvenționale analizat prin prisma disp. 111 C. proc.

civ., acesta apare ca inadmisibil.

Au fost respinse și

celelalte pretenții alte pârâtei reclamantei reconvențional, motivat de faptul

că raportul juridic analizat și care a făcut obiectul cererii principale este

contractul de furnizare nr. C– 25 din 04 aprilie 2006, iar cererea

reconvențională nu face referire la un alt contract, situație în care s-ar fi

impus, cu prioritate, și dovada concilierii directe, în conformitate cu disp.

art. 720

1

C. proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel, în termen, reclamanta SC S.M.T.D. SRL Brașov

și pârâta SC D.P.C. S.A. Sibiu.

Prin

decizia comercială nr. 99/A/2010, pronunțată la data de 24 septembrie 2010,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, a anulat ca netimbrat apelul

declarat de pârâta-reclamantă reconvențional SC D.P.C. SA Sibiu împotriva

sentinței comerciale nr. 730/C/2010, pronunțată de Tribunalul Sibiu, în dosarul

nr. 3840/85/2008, și a respins apelul declarat de reclamanta pârâtă -reconvențional

SC S.M.T.D. SRL împotriva aceleiași sentințe.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență,

următoarele aspecte:

Verificând, pe cale

de excepție, apelul pârâtei SC D.P.C. SA Sibiu, Curtea a constatat că acesta

este netimbrat. Deși pârâtei i s-a pus în vedere, prin citație, să achite taxa

judiciară de timbru de 4037,96 lei și timbru judiciar de 10 lei, până la

termenul de judecată din 24 septembrie 2010, pârâta nu s-a conformat și nu a făcut

dovada achitării taxelor. Până la dezbaterea apelului nu s-a înregistrat nici

cerere de reexaminare a acestei taxe și nici cerere de ajutor public judiciar.

Cu privire la apelul reclamantei SC

S.M.T.D. SRL, a reținut că părțile au stabilit la art. 18.1 din contract că

vânzătorul datorează doar diferența de preț plătită de cumpărător altui

furnizor, însă, această clauză, dă posibilitatea reclamantei să nu își

îndeplinească obligațiile contractuale fără sancțiune dacă pârâta nu

achiziționează produsele de la un alt furnizor.

A apreciat instanța de apel că

este echitabil ca părțile să fie expuse aceleiași sancțiuni pentru

neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale, astfel că, în mod

just, s-a apreciat aplicarea sancțiunii contractuale prevăzute de art. 18.2 din

contract și reclamantei SC S.M.T.D. SRL.

A mai reținut instanța că nu se

poate imputa pârâtei SC D.P.C. SA Sibiu faptul că nu a achitat taxele judiciare

raportat la valoarea pretinsă prin cererea reconvențională, câtă vreme instanța

nu i-a pus în vedere să achite aceste taxe, omisiunea instanței de a stabili

obligația pârâtei nefiind motiv pentru a modifica soluția dată cererii

reconvenționale.

Împotriva acestei decizii au

formulat recurs reclamanta SC S.M.T.D. SRL Brașov și pârâta SC D.P.C. SA Sibiu.

recurs, reclamanta SC S.M.T.D. SRL Brașov invocă nelegalitatea deciziei din

prisma prevederilor art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., susținând

următoarele:

- După ce expune

prevederile art. 2.3, art. 18.2 și art. 13.1 din contract recurenta susține că

potrivit prevederilor enunțate părțile contractuale au stabilit că se vor

achita penalități de întârziere dacă cumpărătorul nu achită la scadență marfa.

- Hotărârea

pronunțată de către Tribunalul Sibiu cu privire la cererea reconvențională nu

este motivată.

- Expertul face o interpretare

eronată a dispozițiilor contractuale atunci când apreciază că ar datora către pârâta-reclamantă

același procent de penalitate, de 0,06 % pe zi de întârziere, făcând o confuzie

între obligațiile asumate de părți, confuzie făcută și de tribunal prin

adaptarea soluției pe care înțelege să o critice prin „apelul de față”.

- Prin decizia pronunțată,

instanța de apel încalcă prevederile art. 969 C. civ., modificând convenția părților

prin aceea că stabilește alte sancțiuni pentru neexecutarea culpabilă a

obligațiilor, prin aceea că a aplicat aceeași sancțiune ambelor părți deși era

stabilită doar pentru pârâtă, fără a arăta motivele pentru care a fost admisă

cererea reconvențională pe fond.

Se

arată că niciuna din instanțele anterioare nu au înțeles să pună în vedere

pârâtei – reclamante să achite restul taxei de timbru odată cu majorarea

pretențiilor sale și, mai mult, o asemenea cerere de majorare a pretențiilor

nici nu s-a formulat ceea ce denotă că instanța a acordat mai mult decât s-a

cerut.

2.

Pârâta-reclamantă SC D.P.C. SA critică decizia sub aspectul soluției date

apelului său, susținând că și-a îndeplinit obligația de timbrare a apelului

conform Legii nr. 146/1997, efectuând plata cu o zi înainte de data la care s-a

pronunțat decizia atacată.

Cu toate acestea, arată că

apărătorul său nu a ajuns în timp util la dezbaterea apelului pentru a depune

dovada achitării taxei de timbru, datorată unor motive obiective.

Cum, dovada achitării taxei de

timbru s-a depus la dosar înainte de încheierea ședinței de judecată, recurenta

consideră că instanța trebuia să dispună repunerea cauzei pe rol.

Recursurile sunt nefondate pentru

următoarele

considerente:

reclamantei față de unele argumente aduse în susținerea acestuia ce vizează

pretinse nelegalități ale sentinței și interpretări eronate ale contractului

făcute de expertul desemnat în cauză se impune a se arăta că nu pot face

obiectul controlului de nelegalitate al instanței de recurs, ce este limitat

strict la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc.

civ.

Cât privește critica prin care

se susține încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. raportat la prevederile

art. 18 din contractul părților, în sensul că s-ar fi aplicat alte sancțiuni

strict cele convenite de părți în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor

se constată că este nefondată.

La punctul 18 din contract –

intitulat de părți „Penalități, daune – interese” sunt reglementate în două

subpuncte (18.1 și 18.2)

următoarele situații.

Conform

clauzei de la pct. 18.1, părțile au convenit ca, în cazul în care – din vina sa

exclusivă – vânzătorul nu reușește să-și îndeplinească obligațiile asumate prin

contract, cumpărătorul are dreptul de a achiziționa mărfuri de aceeași calitate

de la un alt furnizor, caz în care vânzătorul este obligat să suporte diferența

de preț achitată în plus de cumpărător.

În

continuare, la pct. 18.2 se prevede că neplata la scadență a sumelor datorate,

cumpărătorul va plăti penalități de 0,06 % pe zi de întârziere asupra

obligațiilor de plată scadente și neplătite vânzătorului, conform Legii nr. 469/2002.

Problema ce a generat prezentul

demers judiciar al reclamantei – pârâte constă

în interpretarea dată de instanță

acestor clauze, susținându-se de către recurentă că sancțiunea de la pct. 18.2

este aplicabilă numai cumpărătorului, SC D.P.C. SA.

În realitate,

prevederile de la art. 18.1 și 18.2 alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse

de contextul în care se încadrează, interpretându-se unele prin altele.

Astfel, prin clauza

de la pct. 18.1 părțile au convenit ca în cazul în care reclamanta-pârâtă nu-și

îndeplinește obligațiile de livrare a mărfii, iar pârâta-reclamantă a

achiziționat aceeași marfă de la un alt furnizor să suporte diferența de preț

achitată în plus.

Deci clauza devine

operabilă numai în situația strict reglementată ceea ce înseamnă că, în

situația în care vânzătorul și-a executat cu întârziere obligația, devin

incidente prevederile de la pct. 18.2, privind plata penalităților de

întârziere, fiind neîndoielnic că voința părților a fost aceea de a determina

prin contract întinderea prejudiciului în caz de neexecutare, executarea cu

întârziere sau necorespunzătoare a contractului, dar și echitabil.

Dacă s-ar accepta interpretarea

recurentei ar însemna că vânzătorul – în afara situației în care cumpărătorul

achiziționează marfa de la alt furnizor – poate să nu-și execute obligațiile și

să nu răspundă pentru această neexecutare or nu aceasta a fost intenția

părților și nici scopul contractului.

Nici

critica prin care se susține nelegalitatea deciziei din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată, în condițiile în

care pârâta-reclamantă și-a majorat pretențiile la valoarea rezultată din

raportul de expertiză, la data de 30 martie 2010, situație consemnată în partea

introductivă a încheierii de ședință din aceeași dată.

În

consecință, pentru argumentele expuse Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

reclamantei-pârâte.

2.

Cât privește recursul declarat de pârâta-reclamantă și care vizează doar

aspectul timbrajului, faptul că s-ar fi îndeplinit obligațiile prevăzute de

Legea nr. 146/1997, chiar în cuprinsul cererii de recurs se arată că dovada achitării

taxei judiciare de timbru nu a putut fi depusă la dosar până la închiderea

dezbaterilor.

Cum, la data declarării apelului,

nu s-a anexat

dovada achitării taxei judiciare de timbru – deși Legea nr. 146/1997 stabilește

obligația plății anticipate a acesteia – instanța a pus în vedere satisfacerea

acestei obligații până la primul termen de judecată, obligație căreia pârâta-reclamantă

nu s-a conformat, situație confirmată chiar de către aceasta în cuprinsul

cererii de recurs.

Cum,

apărătorul acestei recurente s-a prezentat după închiderea dezbaterilor, în mod

corect instanța a dat eficiență în mod corect prevederilor art. 20 alin. (3)

din lege, anulând apelul acesteia ca netimbrat, motiv pentru care recursul va

fi respins ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate

de reclamanta SC S.M.T.D. SRL Brașov și de pârâta SC D.P.C. SA Sibiu împotriva

deciziei comerciale nr. 99/A/2010 din 24 septembrie 2010, pronunțată de Curtea

de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 mai 2011.