ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 830/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 127 din 21 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul S.I. și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul V.M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și S.I.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul s-a adresat Secretarului General al Ministerul Administrației și Internelor - pârâtului S.I., solicitând un răspuns la petiția sa formulată în temeiul Legii nr. 571/2004 și înregistrată la 19 februarie 2009, prin care aducea la cunoștință „mai multe aspecte grave de încălcare a legislației în vigoare, din incompetență, ignoranță și indolență, uneori intenționată” a conducerii Centrului Cultural, a conducerii fostei Direcții Generale Informare și Relații Publice care avea în subordine Centrul Cultural, dar mai cu seamă a Direcției Generale Management Resurse Umane care asigură activitatea de resurse umane și formare continuă a personalului, aducându-se grave prejudicii structurilor ministerului și personalului acestuia.

Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul S.I., a fost respinsă de prima instanță, reținându-se că petiția reclamantului a fost adresată acestui pârât, existând în aceste condiții identitate între pârâtul S.I. și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. Pe fond, a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 care definesc nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, având în vedere că în raport de conținutul petiției, de aspectele privind încălcarea legislației în vigoare, s-a dispus înaintarea acestei petiții fostului Corp de Control al Ministrului Administrației și Internelor, înregistrată la 20 februarie 2009, competent să analizeze aceste aspecte.

În aceeași ordine de idei, a reținut că Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități nu reglementează obligația instituției care a primit sesizarea de a răspunde acesteia în termen de 30 de zile, astfel cum se susține în acțiune. În plus, fiind vorba despre fapte de natură penală, cercetarea acestora și comunicarea rezultatului cercetărilor nu intră sub incidența termenului de 30 de zile invocat de reclamant. Cu privire la cererea de acordare a daunelor materiale și morale, prima instanță a constatat că este neîntemeiată, reclamantul nefăcând dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998, 999 C. civ., respectiv: existența prejudiciului, a faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției.

În acest sens, a constatat că nu poate fi reținută în sarcina pârâților săvârșirea unei fapte ilicite, constând în necomunicarea unui răspuns la sesizarea reclamantului, în termen de 30 de zile, iar referitor la existența prejudiciilor materiale și morale pentru repararea cărora se solicită despăgubiri, reclamantul nu a dovedit producerea acestora, deși sarcina probei îi revenea, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Totodată, din probele administrate nu rezultă existența legăturii de cauzalitate dintre lipsa unui răspuns la sesizare și agravarea stării de sănătate a reclamantului, respectiv mutarea sa în luna martie 2009 pe o funcție mai mică, fără acordul său, astfel încât cererea de obligare a pârâților la plata de daune a fost apreciată ca neîntemeiată.

În altă ordine de idei, reclamantul a invocat dispozițiile art. 42 din Legea nr. 188/1999 potrivit cărora autoritatea sau instituția publică este obligată să îl despăgubească pe funcționarul public în situația în care acesta a suferit, din culpa autorității sau instituției publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, însă prima instanță a apreciat că acest text de lege nu constituie un argument în favoarea admiterii acțiunii din moment ce nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pe care le reglementează pentru a lua naștere obligația de despăgubire și anume producerea unui prejudiciu material, acesta să fie produs în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu și să existe culpa autorității sau a instituției publice cu privire la producerea prejudiciului.

2. Recursul formulat de recurentul-reclamant Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, a declarat recurs reclamantul V.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 3. Procedura în fața instanței de recurs La termenul de judecată, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (1) raportat la art. 303 alin. (1) excepția nulității recursului, pentru nemotivare în termenul prevăzut de lege, dezbaterile fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri. Intimatul-pârât Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 1. Regularitatea promovării căii de atac În temeiul art. 137 alin. (1) din C.proc.civ, aplicabil și în recurs, potrivit art. 316 coroborat cu art. 298 din C. proc.

civ., Înalta Curte se va pronunța cu prioritate asupra excepției nulității recursului, excepție de procedură care face de prisos cercetarea în fond a pricinii. Potrivit dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., „Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”, care se socotește de la comunicarea hotărârii atacate, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte. Art. 306 C. proc. civ. prevede că: „(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. (2). (2) Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților.” Prin urmare, dacă recursul nu a fost motivat prin declarația de recurs, motivele de casare trebuie depuse obligatoriu în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

În speță, hotărârea recurată a fost comunicată reclamantului V.M. la data de 02 aprilie 2010, așa cum rezultă din dovada de primire și procesul-verbal de predare a hotărârii. Declarația de recurs s-a făcut la data de 10 martie 2010, înainte de comunicarea hotărârii, iar motivele de recurs au fost depuse la oficiul poștal la data de 20 aprilie 2010, potrivit ștampilei aplicată pe plic. În raport de dispozițiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant avea obligația procesuală de a motiva recursul în termen de 15 zile, calculat de la data comunicării hotărârii recurate, respectiv, până la data de 18 aprilie 2010 (duminică), termen prorogat la 19 aprilie 2010. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Cum dispoziția imperativă a legii nu a fost îndeplinită și nu s-au ivit motive de ordine publică care să fie puse în discuția părților, conform art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de V.M. împotriva Sentinței nr. 1091 din 02 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2011.