ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 830/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin Sentința nr. 127 din 21 mai 2010, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul S.I. și

a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul V.M., în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și S.I.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul s-a adresat

Secretarului General al Ministerul Administrației și Internelor - pârâtului

S.I., solicitând un răspuns la petiția sa formulată în temeiul Legii nr.

571/2004 și înregistrată la 19 februarie 2009, prin care aducea la cunoștință

„mai multe aspecte grave de încălcare a legislației în vigoare, din

incompetență, ignoranță și indolență, uneori intenționată” a conducerii

Centrului Cultural, a conducerii fostei Direcții Generale Informare și Relații

Publice care avea în subordine Centrul Cultural, dar mai cu seamă a Direcției

Generale Management Resurse Umane care asigură activitatea de resurse umane și

formare continuă a personalului, aducându-se grave prejudicii structurilor

ministerului și personalului acestuia.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârâtul S.I., a fost respinsă de prima

instanță, reținându-se că petiția reclamantului a fost adresată acestui pârât,

existând în aceste condiții identitate între pârâtul S.I. și persoana obligată

în raportul juridic dedus judecății.

Pe fond, a apreciat

că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea

nr. 554/2004 care definesc nesoluționarea în termenul legal a unei cereri,

având în vedere că în raport de conținutul petiției, de aspectele privind

încălcarea legislației în vigoare, s-a dispus înaintarea acestei petiții

fostului Corp de Control al Ministrului Administrației și Internelor,

înregistrată la 20 februarie 2009, competent să analizeze aceste aspecte.

În aceeași ordine de

idei, a reținut că Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din

autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități nu reglementează

obligația instituției care a primit sesizarea de a răspunde acesteia în termen

de 30 de zile, astfel cum se susține în acțiune.

În plus, fiind vorba

despre fapte de natură penală, cercetarea acestora și comunicarea rezultatului

cercetărilor nu intră sub incidența termenului de 30 de zile invocat de

reclamant.

Cu privire la cererea

de acordare a daunelor materiale și morale, prima instanță a constatat că este

neîntemeiată, reclamantul nefăcând dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor

răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998, 999 C. civ., respectiv:

existența prejudiciului, a faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate dintre

faptă și prejudiciu și a vinovăției.

În acest sens, a

constatat că nu poate fi reținută în sarcina pârâților săvârșirea unei fapte

ilicite, constând în necomunicarea unui răspuns la sesizarea reclamantului, în

termen de 30 de zile, iar referitor la existența prejudiciilor materiale și

morale pentru repararea cărora se solicită despăgubiri, reclamantul nu a

dovedit producerea acestora, deși sarcina probei îi revenea, în conformitate cu

dispozițiile art. 1169 C. civ. potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea

judecății trebuie să o dovedească.

Totodată, din probele

administrate nu rezultă existența legăturii de cauzalitate dintre lipsa unui

răspuns la sesizare și agravarea stării de sănătate a reclamantului, respectiv

mutarea sa în luna martie 2009 pe o funcție mai mică, fără acordul său, astfel

încât cererea de obligare a pârâților la plata de daune a fost apreciată ca

neîntemeiată.

În altă ordine de

idei, reclamantul a invocat dispozițiile art. 42 din Legea nr. 188/1999

potrivit cărora autoritatea sau instituția publică este obligată să îl

despăgubească pe funcționarul public în situația în care acesta a suferit, din

culpa autorității sau instituției publice, un prejudiciu material în timpul

îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, însă prima instanță a apreciat că acest

text de lege nu constituie un argument în favoarea admiterii acțiunii din

moment ce nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pe care le reglementează

pentru a lua naștere obligația de despăgubire și anume producerea unui

prejudiciu material, acesta să fie produs în timpul îndeplinirii atribuțiilor

de serviciu și să existe culpa autorității sau a instituției publice cu privire

la producerea prejudiciului.

de recurentul-reclamant

Împotriva hotărârii

pronunțate de prima instanță, a declarat recurs reclamantul V.M., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

instanței de recurs

La termenul de

judecată, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (1)

raportat la art. 303 alin. (1) excepția nulității recursului, pentru nemotivare

în termenul prevăzut de lege, dezbaterile fiind consemnate în practicaua

prezentei hotărâri.

Intimatul-pârât

Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

promovării căii de atac

În temeiul art. 137

alin. (1) din C.proc.civ, aplicabil și în recurs, potrivit art. 316 coroborat

cu art. 298 din C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunța cu prioritate asupra

excepției nulității recursului, excepție de procedură care face de prisos

cercetarea în fond a pricinii.

Potrivit

dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., „Recursul se va motiva prin

însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”, care se socotește

de la comunicarea hotărârii atacate, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Art. 306 C. proc.

civ. prevede că:

„(1) Recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

în alin. (2).

(2) Motivele de

ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă

este obligată să le pună în dezbatere părților.”

Prin urmare, dacă

recursul nu a fost motivat prin declarația de recurs, motivele de casare

trebuie depuse obligatoriu în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

În speță, hotărârea

recurată a fost comunicată reclamantului V.M. la data de 02 aprilie 2010, așa

cum rezultă din dovada de primire și procesul-verbal de predare a hotărârii.

Declarația de recurs

s-a făcut la data de 10 martie 2010, înainte de comunicarea hotărârii, iar

motivele de recurs au fost depuse la oficiul poștal la data de 20 aprilie 2010,

potrivit ștampilei aplicată pe plic.

În raport de

dispozițiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant avea

obligația procesuală de a motiva recursul în termen de 15 zile, calculat de la

data comunicării hotărârii recurate, respectiv, până la data de 18 aprilie 2010

(duminică), termen prorogat la 19 aprilie 2010.

soluției adoptate

Cum dispoziția

imperativă a legii nu a fost îndeplinită și nu s-au ivit motive de ordine

publică care să fie puse în discuția părților, conform art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, în temeiul art. 306

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de V.M. împotriva Sentinței nr. 1091 din 02 martie 2010 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2011.