ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6468/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 620 din 1 aprilie 2011 a respins ca neîntemeiată cererea precizatoare formulată de reclamantul D.N.A. prin mandatar W.G.G.M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice. S-a reținut că reclamantul la 18 aprilie 2004 a investit instituția cu o cerere, precizată la 18 mai și 29 septembrie 2009 pentru care a solicitat obligarea Statului Român și a Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 909.000 RON despăgubiri reprezentând prețul de piață al terenului arabil de 50 de ari situat în comuna Țiglina (fostă Pitești) Județul Galați (fost Covurlui) ce a aparținut autoarei sale S.P.

și pentru care autoarea a fost înscrisă în anexa 39 la Hotărârea nr. 1461 din 9 decembrie 2004, cu despăgubiri pentru suprafața de 0,50 ha, despăgubire care nici până în prezent nu a fost determinată în cuantum și nici încasată. Tribunalul a apreciat că o afirmație generică referitoare la ineficiența mecanismului legal de acordare a reparațiilor prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fără ca reclamantul să demonstreze că a utilizat instrumentele legale și că nu a avut succes, nu poate angaja răspunderea Statului pentru inadecvarea căilor legale puse la dispoziția celui interesat să obțină măsuri reparatorii. S-a constatat că Titlul VII, potrivit art. 19 - 20, pune la dispoziția persoanei nemulțumite o acțiune prin care pot fi atacate atât decizia Comisiei Centrale pentru Stabilire Despăgubiri cât și refuzul acestei Comisii de a rezolva în termen rezonabil cererea, acțiune dată în competența instanțelor judecătorești.

S-a concluzionat că reclamantul nu poate invoca ineficiența legii cât timp nu a folosit căile de atac oferite de legea în discuție. Nu s-a constatat dovedită culpa Statului mai ales în condițiile recentei listări la bursă a Fondului Proprietatea, demers care deschide o nouă perspectivă asupra eficienței măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 6 A din 13 ianuarie 2012 a respins ca nefondat apelul reclamantului.

S-a constatat că acesta - moștenitorul fostei proprietare a unui teren arabil de 50 de ari, trecut în proprietatea Statului prin Decretul nr. 115/1959 pentru că nu a fost lucrat și declarat pentru a fi înscris în registrul agricol - a obținut Hotărârea nr. 1.461 din 9 decembrie 2004 emisă de Prefectura Galați prin care s-au validat propunerile Comisiei locale pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din localitatea Galați, în sensul acordării de despăgubiri pentru suprafața de 0,50 ha. S-a apreciat că instanța de fond a reținut corect că reclamantul avea deschisă o acțiune conform art. 19 - 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru a contesta decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și refuzul acesteia de a rezolva în termen rezonabil cererea.

Acțiunea formulată de reclamant în temeiul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost corect respinsă ca nefondată deoarece nu se poate interpreta că acest temei de drept ar impune statelor contractante o obligație generală de a acoperi paguba pricinuită prin lipsa de folosință cu privire la bunurile preluate de stat înainte de ratificarea Convenției. Pe de altă parte s-a constatat că după ratificarea Convenției și a Protocoalelor la aceasta nu s-a adoptat o legislație care să prevadă ca măsură reparatorie pe lângă restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate anterior, acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea bunului confiscat.

S-a mai reținut că Primăria Galați i-a comunicat în 6 octombrie 2008 reclamantului că s-a validat propunerea de despăgubiri urmând ca acesta să fie convocat pentru ridicarea drepturilor bănești cuvenite ca urmare a împrejurării că instituția prevăzută de lege, Comisia locală, nu mai deține rezerva de teren pentru punerile în posesie în natură. S-a constatat, potrivit art. V din Legea nr. 247/2005 că despăgubirile acordate conform Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000 vor urma procedura prevăzută de art. 3 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care în acest sens consacră competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Curtea de apel a mai constatat că până la emiterea dispoziției prin care să se stabilească cuantumul exact al despăgubirilor, reclamantul nu se află în posesia unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție deoarece dreptul său de creanță la care acesta este îndreptățit nu are un caracter cert, lichid și exigibil. Cu privire la decizia pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României invocată de apelant, s-a constatat că prin această hotărâre s-a stabilit că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale în sensul prevederilor art. 1 din Protocol (bunuri actuale, dar și valori patrimoniale inclusiv creanțe în baza cărora petentul poate invoca cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate).

Creanța reclamantului nu poate fi considerată o valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, când este confirmată, spre pildă, printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. Ca urmare, constatându-se că reclamantul nu are confirmată printr-o hotărâre judecătorească - în cadrul procedurii interne prevăzută de legea specială - creanța sa, care astfel să poată fi interpretată ca fiind un bun înțelesul art. 1 din Primul Protocol Adițional, acesta nu poate invoca cauza pilot Atanasiu pentru susținerea temeiului de drept menționat în acțiune. 3. Recursul Împotriva deciziei Curții de Apel București reclamantul a declarat recurs la 8 februarie 2012. În drept au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În fapt criticile aduse deciziei au fost structurate pe două cereri și anume: În principal s-a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la instanța de apel deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine de natura cauzei, iar în subsidiar s-a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii precizate și obligarea pârâților la plata sumei de 909.000 RON întrucât hotărârea este dată cu greșita interpretare și aplicare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Sub primul aspect recurentul a arătat că nu s-a ținut cont de temeiul de drept al acțiunii prin care reclamantul a urmărit tragerea statului la răspundere pentru faptul că acesta a eșuat în executarea obligației asumate conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție și nu a arătat care sunt motivele pentru care căile de atac prevăzute de Legea nr. 247/2005 - și spre care acesta a fost îndrumat - ar fi eficiente și efective. S-a mai invocat că spre deosebire de prima instanță Curtea de apel nu a analizat dacă există o faptă ilicită a Statului Român. Recurentul a mai arătat că greșit instanța de apel a făcut referire la cauza Maria Atanasiu, în arătarea motivelor pentru care nu se poate considera creanța sa drept bun în sensul art. 1 din Protocol, deoarece reclamantul nu a invocat cauza pilot ci cauza Viașu contra României, în care petentul din cauză nu beneficia decât de decizii administrate ca în cazul său.

Recurentul a precizat că s-a referit la cauza Maria Atanasiu exclusiv pentru dovedirea ineficienței sistemului de despăgubiri prevăzut de Legea nr. 247/2005 decurgând din redactarea defectuoasă a legislației în materie de restituire a imobilelor naționalizate și aplicarea ei defectuoasă de autoritățile administrative. Sub al doilea aspect recurentul în esență a criticat greșita aplicare a principiilor consacrate de art. 1 din Protocolul la Convenție și confirmată de jurisprudența CEDO în materie.

Recurentul a identificat următoarele: - Incertitudinea în privința punerii în aplicare a principiului restituirii proprietăților confiscate abuziv - principiu deja adoptat de un stat, indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau ține de practicile aplicate de autorități - este de natură să genereze o violare a obligației statului de a asigura exercitarea dreptului de proprietate, dacă este persistentă în timp și nu există o reacție coerentă și rapidă a statului.

- Invocarea violării art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu poate fi făcută decât dacă actele care sunt incriminate se referă la "bunuri" în sensul Convenției conform jurisprudenței CEDO (bunuri actuale, precum valori patrimoniale inclusiv, în anumite situații, creanțe al căror titular dovedește că are o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora petentul poate pretinde măcar o "speranță legitimă" de a obține realizarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Viașu). S-a arătat că și în cauza Maria Atanasiu s-a reamintit că o decizie administrativă în care se recunoaște un drept de reparație este suficientă pentru a crea un interes patrimonial apărat de art. 1 din Protocol.

Sub acest aspect recurentul a amintit că în cauza Viașu s-a constatat că reclamantul dispunea de două decizii administrative prin care se valida înscrierea creanței sale în tabelul menționat de Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991 și că obligația de indemnizare în cazul imposibilității restituirii terenului în natură, conform deciziilor care au validat înscrierea creanțelor, este suficient de clar stabilită în dreptul intern. Transpunând jurisprudența CEDO în cazul său, recurentul a arătat că deține o Decizie administrativă nr. 1.461 din 19 decembrie 2004 a Comisiei Județene pentru Stabilirea Drepturilor de Proprietate Privată asupra Terenurilor prin care i s-a recunoscut irevocabil dreptul de a primi despăgubiri, validându-se propunerea făcută printr-o adresă a Comisiei Locale.

Printr-o scrisoare din 6 octombrie 2008, Primăria Municipiului Galați îi comunică petentului că "rămâne valabilă validarea pe anexa 39 (în care a fost înscrisă propunerea Consiliului local de restituire a suprafeței de 0,50 ha de teren arabil, sub formă de despăgubiri în echivalent conform H.G. nr. 1.546 din 23 septembrie 2004), urmând să fie invitat să semneze procesul verbal de ridicare a drepturilor bănești. Recurentul a arătat că în raport de situația de fapt identică cu cea din cauza Viașu - nu există niciun motiv pentru neaplicarea art. 1 din Protocol, el dispunând de o creanță având o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea căreia poate pretinde măcar o speranță legitimă "de a obține realizarea sa efectivă". S-a criticat astfel calificarea dată de instanța de apel că nu ar deține un bun, până la emiterea unei decizii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Recurentul a arătat că din Hotărârea nr. 1461 din 9 decembrie 2004 rezultă caracterul cert al dreptului de creanță, deoarece câtimea creanței poate fi determinată cu ajutorul unor acte emanate de la Statul Român. Astfel prin H.G. nr. 1.546/2004 au fost aprobate Normele metodologice privind modul de stabilirea valorii terenurilor arabile în vederea acordării de despăgubiri prevăzute de Legea nr. 1/2000, iar ulterior s-a adoptat Legea nr. 247/2005 prin reexaminarea dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale prin Decizia nr. 375/2005 a Curții Constituționale. S-a mai susținut că în raport de faptul că de la momentul stabilirii creanței - chiar și în lipsa unor termene prevăzute de lege pentru plata despăgubirilor - au trecut șapte ani, creanța nu poate fi considerată decât exigibilă.

S-a criticat faptul că nu s-a răspuns criticii formulate în apel referitoare la împrejurarea că deși Legea nr. 247/2005 a deschis reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces rămânând iluzoriu și teoretic, nefiind în prezent în măsură să asigure într-un termen rezonabil restituirea imobilului sau plata unei indemnizații (conform celor stabilite în cauza pilot care a constatat că sistemul de despăgubiri prevăzut de Legea nr. 247/2005 este ineficient). Această constatare - a susținut recurentul - reprezintă dovada absolută a ineficienței sistemului de despăgubiri prevăzut de legea specială, ceea ce face inutilă orice dovadă din partea reclamantului.

Recurentul a depus la dosar la 23 octombrie 2012 o cerere prin care a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 Titlul VII așa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției. În motivarea cererii s-a susținut că excepția este admisibilă deoarece îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel s-a invocat evidenta legătură dintre prezenta cauză - având ca obiect o acțiune pentru acordarea de despăgubiri bănești pentru un imobil preluat abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptată direct împotriva Statului Român, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție - și Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în interpretarea dată acestuia prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012.

S-a invocat împrejurarea că interpretarea dată prin Decizia nr. 27/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - în sensul că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție sunt inadmisibile - contravine art. 20 din Constituție și art. 1 din Convenție cu referire la art. 44 din Constituție și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

S-a invocat principiul consacrat de art. 11 alin. (2) din Constituție privind aplicabilitatea directă a dispozițiilor tratatelor ratificate de Parlament, care fac parte din dreptul intern, iar Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1999. Fără să confere o poziție privilegiată a tratatelor față de dispozițiile normei interne, Constituția prevede o singură excepție aceea prevăzută de art. 20 alin. (2) din Constituție care se referă la pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și care au prioritate dacă există o neconcordanță între acestea și legile interne cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

S-a concluzionat că prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a validat mecanismul Legii nr. 247/2005 Titlul VI stabilind prioritatea aplicării acestuia prin statuarea inadmisibilității acțiunilor îndreptate direct împotriva Statului Român întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție deși reglementările naționale (blocul de legalitate) contravin reglementărilor convenționale (blocul de convenționalitate), blocul de legalitate contravine blocului de constituționalitate pentru că prin prioritatea care se dă acestuia se înlătură de la aplicare art. 1 din Protocol deși legea națională nu conține dispoziții mai favorabile. 4. Analiza instanței de recurs Cu privire la excepția de neconstituționalitate se constată următoarele: Examinând cererea prin care recurentul reclamant D.N.A., prin mandatar W.G.G.M.

a invocat neconstituționalitatea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, din perspectiva art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, se constată că aceasta întrunește condițiile impuse de acest articol. Astfel excepția a fost ridicată în fața instanței de judecată într-una din fazele dezbaterilor, în speță în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de recurs și privește un grup de reglementări ale Legii nr. 247/2008 sistematizate în Titlul VII al acesteia. Textul legal vizat, Titlul VII fiind textul de suport al soluțiilor pronunțate în cauză, excepția vizează dispoziții legale care au legătură cu soluționarea cauzei.

Deși prin diferite dispoziții ale sale, Titlul VII a mai făcut obiect de examinare al Curții Constituționale prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate în alte cauze, Curtea Constituțională nu s-a mai pronunțat cu privire la Titlul VII în ansamblul reglementărilor sale sub aspectul invocat. Pe cale de consecință, constatând că sunt întrunite în cauză condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția formulată de recurentul reclamant, urmând a se dispune sesizarea potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (4) din lege.

Cât privește fondul excepției, poziția părților cu privire la aceasta a fost consemnată în încheierea ședinței de dezbateri din 23 octombrie 2012. Opinia Înaltei Curți referitoare la excepția invocată este în sensul că aceasta este neîntemeiată având în vedere următoarele: Recurentul reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a "dispozițiilor Legii nr. 247/2005 - Titlul VIII, așa cum au fost acestea interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în M. Of.

nr. 120/17.03.2012" cu precizarea că excepția privește întregul Titlu VII în ceea ce formează un "bloc de legalitate". S-a susținut că prin interpretarea dată Titlului VII - prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii - s-au încălcat dispozițiile art. 20 din Constituție și art. 1 din Convenția pentru apărare drepturilor omului și a libertăților fundamentate cu referire la art. 44 din Constituție și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, încălcându-se astfel principiul priorității față de normele interne a tratatelor internaționale prin care sunt protejate drepturile omului.

Deși Titlul VII din Legea nr. 247/2005 are legătură cu soluționarea cauzei, problema ridicată prin excepție vizează interpretarea și aplicarea legii, prerogativă dată prin lege exclusiv instanțelor de judecată, fie în aplicarea legii de la caz la caz, fie prin emiterea unor decizii în interesul legii în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești. Curtea Constituțională a exprimat în mod constant acest punct de vedere, în sensul că modalitatea în care se interpretează și se aplică în cazuri concrete prevederile legale nu intră în sfera sa de atribuții (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 830 din 23 iunie 2011 publicată M. Of. nr. 635/6.09.2011, Decizia nr. 836 din 26 mai 2009 publicată în M. Of.

nr. 501/22.07.2009 și Decizia nr. 891 din 16 iunie 2009 publicată în M. Of. nr. 517/28.07.2009). Petentul nu a făcut alte trimiteri punctuale cu privire la textele Titlului VII și nu a indicat textele din Constituție pretins a fi încălcate astfel încât văzând și textele expres apreciate de Curtea Constituțională în examinări anterioare ca fiind constituționale, Înalta Curte își exprimă opinia că întreg Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este conform textelor Constituției. Cu privire la recursul declarat de reclamant, examinând criticile formulate în raport de actele și lucrările dosarului s-a constatat că acesta este nefondat și a fost respins pentru considerentele ce urmează: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. în sensul că hotărârea nu este motivată nu se dovedește a fi fondat, decizia atacată prevede în detaliu considerentele pentru care motivele de apel invocate și examinate punctual, nu au putut fi primite. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a legii nici acesta nu este fondat. Recurentul a criticat aspectul că instanța de apel nu a ținut cont de temeiul acțiunii, invocat expres, art. 1 din Primul Protocol la Convenție prin care acesta "a urmărit tragerea statului la răspundere pentru că acesta a eșuat în executarea obligațiilor legale". Articolul invocat de reclamant în acțiune garantează dreptul la respectarea bunurilor sale pentru orice persoană fizică sau juridică.

Această garanție este prevăzută și în normele interne referitoare la restituirea proprietăților abuziv preluate în regimul comunist în care se arată în mod precis condițiile pentru revendicarea acestor bunuri și procedura de urmat în acest demers. Recurentul reclamant a formulat o asemenea cerere, și a parcurs o etapă a procedurii speciale, fără să supună controlului administrativ sau jurisdicțional prevăzut de lege, deciziile obținute și referitor la care își exprima nemulțumirea prin prezenta acțiune formulată împotriva Statului. O primă remarcă este aceea legată de împrejurarea că temeiul de drept invocat în mod corect a fost apreciat că nu justifică formularea de pretenții împotriva statului într-o acțiune delictuală.

Instanțele au încadrat corect pretențiile reclamantului în categoria despăgubirilor pentru bunul abuziv preluat și au constatat că pretențiile formulate pe această cale, în temeiul invocat, sunt neîntemeiate. Sub un al doilea aspect în mod corect instanțele au analizat - față de temeiul de drept invocat, art. 1 din Protocol - împrejurarea dacă reclamantul are un "bun" sau "un interes patrimonial" în sensul Convenției și care poate fi protejat și valorificat în temeiul acestor dispoziții legale. Analiza instanței este corectă cât privește constatarea că reclamantul nu are în înțelesul Convenției și Protocolului Adițional precum și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) un astfel de bun.

Jurisprudența CEDO, care a analizat în cauza Maria Angelescu și alții împotriva României din nou noțiunile de "bun actual" și "valoare patrimonială" - a statuat la 12 octombrie 2010 în hotărârea pilot pronunțată în acea cauză - că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Cât privește "valoarea patrimonială" prin aceeași hotărâre pilot, CEDO a stabilit că această valoare se bucură de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a obligației naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Ca urmare, pentru această din urmă situație, este nevoie ca autoritățile prevăzute de lege, potrivit dreptului intern, să valideze în persoana interesată, îndeplinirea condițiilor legale pentru ca aceasta să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Ca urmare reclamantul recurent nu a urmat procedura prevăzută de lege până la epuizarea căilor de atac și acțiunile prevăzute de legea specială astfel încât, în patrimoniul acestuia, nu se poate contura un bun actual sau o valoare patrimonială pe care să o invoce în solicitarea pretențiilor formulate în temeiul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Nici critica referitor la greșita reținere a cauzei Maria Atanasiu în cauză și nu a cauzei Viașu pe care reclamantul a invocat-o pentru a demonstra că se află într-o situație identică, nu este întemeiată.

Reclamantul a invocat în acțiune în justificarea pretențiile sale cauzele Brumărescu și Raicu. Într-o precizare a acțiunii a mai invocat cauzele Faimblat (2009), Aurel Popa (2009) și Viașu (2008) iar în apel a invocat cauza Maria Atanasiu (2010). Cum s-a arătat mai sus instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare la cazul dedus judecății jurisprudenței CEDO, jurisprudență nuanțată de la caz la caz, potrivit particularităților de speță dar și dinamică în evoluția ei, în raport de concluziile trase de instanța europeană din problematica cazurilor deduse judecății. S-a reținut ca urmare, în mod corect, că situația de fapt în care se află petentul care nu are individualizată creanța, individualizare care presupune o examinare - potrivit condițiilor și criteriilor prevăzute de lege pentru stabilirea acesteia - face ca reclamantul să nu se poată prevala de o valoare patrimonială în înțelesul mai sus arătat.

Ca urmare, în mod legal s-a constatat că examinarea posibilității de a se acorda despăgubiri în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept - decât cele expres prevăzute, pentru persoanele interesate, prin legile speciale - nu poate fi primită pentru că se încalcă principiul specialia ad generalibus derogant. Jurisprudența CEDO a stabilit în mod constant că statele au deplină libertate în a reglementa măsurile legislative pe care le găsesc oportune în realitatea sistemelor lor economice, sociale și juridice pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau pentru acordarea de despăgubiri. Ca urmare s-a stabilit că dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu pot fi interpretate ca o restrângere a libertății statelor contractante de a alege condițiile în care procedează la restituirea bunurilor preluate înainte de ratificarea de către acele state a Convenției (cauza Păduraru împotriva României).

Nu pot fi primite nici celelalte critici grupate sub numitorul comun al existenței unei incertitudini în privința punerii în aplicare a principiului restituirii proprietăților abuziv confiscate și al greșitei interpretări a art. 1 care se reține a fi violat numai dacă se referă la "bunuri sau valori patrimoniale". Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a instituit - potrivit art. 1 - reguli referitoare la sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, realizate în aplicarea Legii nr. 10/2001, O.U.G. nr. 94/2000, Legii nr. 501/2002, O.U.G. nr. 83/1998. Alin. (3) al acestui articol a prevăzut expres că despăgubirile acordate în baza Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 și a Legii nr. 169/1997 vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege.

Norma metodologică (din 15 septembrie 2005) pentru punerea în aplicare a art. 1 din Titlul VII al Legii, prevede la pct. 1.4 că "despăgubirile care se cuvin foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000 vor fi acordate doar în măsura în care aceștia nu pot primi, având în vedere lipsa de terenuri disponibile, sau nu acceptă, o suprafață de teren în natură, pe alt amplasament". Art. 13 al aceluiași titlu dispune că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cap. V din Titlul VII este consacrat în amănunțime procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor iar Capitolul VI reglementează căile de atac în justiție. Criticile recurentului - referitoare la natura istorică și teoretică a procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 în Titlul VII, fără ca aceasta să fi fost parcursă de reclamant - se situează și ele în domeniul teoretic care excede obiectul prezentului litigiu. Nici pretinsa ignorare a dispozițiilor convenționale prin aplicarea legii naționale cu încălcarea normelor constituționale nu este întemeiată. Recurentul nu invocă o neconcordanță precisă între legea internă (a cărei procedură acesta nu a urmat-o) și norma convențională ci pretinde în realitate acordarea unor despăgubiri pentru bunurile revendicate în temeiul normei europene susținând, neîntemeiat, că norma internă este inoperantă.

Constatând pentru argumentele mai sus arătate că nu s-au reținut criterii de modificare a deciziei atacate, pentru motivele de recurs invocate (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.), în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, formulată de recurentul D.N.A. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.N.A. împotriva Deciziei nr. 6 A din data de 13 ianuarie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2012. Procesat de GGC - AM