ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6468/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6468/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

prin Sentința nr. 620 din 1 aprilie 2011 a respins ca neîntemeiată cererea

precizatoare formulată de reclamantul D.N.A. prin mandatar W.G.G.M. în

contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice.

S-a reținut că

reclamantul la 18 aprilie 2004 a investit instituția cu o cerere, precizată la

18 mai și 29 septembrie 2009 pentru care a solicitat obligarea Statului Român

și a Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 909.000 RON despăgubiri

reprezentând prețul de piață al terenului arabil de 50 de ari situat în comuna

Țiglina (fostă Pitești) Județul Galați (fost Covurlui) ce a aparținut autoarei

sale S.P. și pentru care autoarea a fost înscrisă în anexa 39 la Hotărârea nr.

1461 din 9 decembrie 2004, cu despăgubiri pentru suprafața de 0,50 ha,

despăgubire care nici până în prezent nu a fost determinată în cuantum și nici

încasată.

Tribunalul a apreciat

că o afirmație generică referitoare la ineficiența mecanismului legal de

acordare a reparațiilor prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fără ca

reclamantul să demonstreze că a utilizat instrumentele legale și că nu a avut

succes, nu poate angaja răspunderea Statului pentru inadecvarea căilor legale

puse la dispoziția celui interesat să obțină măsuri reparatorii.

S-a constatat că

Titlul VII, potrivit art. 19 - 20, pune la dispoziția persoanei nemulțumite o

acțiune prin care pot fi atacate atât decizia Comisiei Centrale pentru

Stabilire Despăgubiri cât și refuzul acestei Comisii de a rezolva în termen

rezonabil cererea, acțiune dată în competența instanțelor judecătorești.

S-a concluzionat că

reclamantul nu poate invoca ineficiența legii cât timp nu a folosit căile de

atac oferite de legea în discuție.

Nu s-a constatat

dovedită culpa Statului mai ales în condițiile recentei listări la bursă a

Fondului Proprietatea, demers care deschide o nouă perspectivă asupra

eficienței măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 6 A din 13 ianuarie 2012 a

respins ca nefondat apelul reclamantului.

S-a constatat că

acesta - moștenitorul fostei proprietare a unui teren arabil de 50 de ari,

trecut în proprietatea Statului prin Decretul nr. 115/1959 pentru că nu a fost

lucrat și declarat pentru a fi înscris în registrul agricol - a obținut

Hotărârea nr. 1.461 din 9 decembrie 2004 emisă de Prefectura Galați prin care

s-au validat propunerile Comisiei locale pentru Stabilirea Dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor din localitatea Galați, în sensul

acordării de despăgubiri pentru suprafața de 0,50 ha.

S-a apreciat că

instanța de fond a reținut corect că reclamantul avea deschisă o acțiune

conform art. 19 - 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru a contesta

decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și refuzul acesteia

de a rezolva în termen rezonabil cererea.

Acțiunea formulată de

reclamant în temeiul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost corect

respinsă ca nefondată deoarece nu se poate interpreta că acest temei de drept

ar impune statelor contractante o obligație generală de a acoperi paguba

pricinuită prin lipsa de folosință cu privire la bunurile preluate de stat

înainte de ratificarea Convenției.

Pe de altă parte s-a

constatat că după ratificarea Convenției și a Protocoalelor la aceasta nu s-a

adoptat o legislație care să prevadă ca măsură reparatorie pe lângă restituirea

totală sau parțială a bunurilor confiscate anterior, acordarea de despăgubiri

constând în contravaloarea bunului confiscat.

S-a mai reținut că

Primăria Galați i-a comunicat în 6 octombrie 2008 reclamantului că s-a validat

propunerea de despăgubiri urmând ca acesta să fie convocat pentru ridicarea

drepturilor bănești cuvenite ca urmare a împrejurării că instituția prevăzută

de lege, Comisia locală, nu mai deține rezerva de teren pentru punerile în

posesie în natură.

S-a constatat, potrivit

art. V din Legea nr. 247/2005 că despăgubirile acordate conform Legii nr.

18/1991 și Legii nr. 1/2000 vor urma procedura prevăzută de art. 3 alin. (1)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care în acest sens consacră competența

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Curtea de apel a mai

constatat că până la emiterea dispoziției prin care să se stabilească cuantumul

exact al despăgubirilor, reclamantul nu se află în posesia unui bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție deoarece dreptul său de

creanță la care acesta este îndreptățit nu are un caracter cert, lichid și

exigibil.

Cu privire la decizia

pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României invocată de

apelant, s-a constatat că prin această hotărâre s-a stabilit că un reclamant nu

poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional decât în

măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale în

sensul prevederilor art. 1 din Protocol (bunuri actuale, dar și valori patrimoniale

inclusiv creanțe în baza cărora petentul poate invoca cel puțin o speranță

legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate).

Creanța reclamantului

nu poate fi considerată o valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă

în dreptul intern, când este confirmată, spre pildă, printr-o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor.

Ca urmare,

constatându-se că reclamantul nu are confirmată printr-o hotărâre

judecătorească - în cadrul procedurii interne prevăzută de legea specială -

creanța sa, care astfel să poată fi interpretată ca fiind un bun înțelesul art.

1 din Primul Protocol Adițional, acesta nu poate invoca cauza pilot Atanasiu

pentru susținerea temeiului de drept menționat în acțiune.

Împotriva deciziei

Curții de Apel București reclamantul a declarat recurs la 8 februarie 2012.

În drept au fost

invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În fapt criticile

aduse deciziei au fost structurate pe două cereri și anume:

În principal s-a

solicitat admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului la instanța de apel deoarece hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine de natura cauzei, iar

în subsidiar s-a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii în

sensul admiterii acțiunii precizate și obligarea pârâților la plata sumei de

909.000 RON întrucât hotărârea este dată cu greșita interpretare și aplicare a

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Sub primul aspect

recurentul a arătat că nu s-a ținut cont de temeiul de drept al acțiunii prin

care reclamantul a urmărit tragerea statului la răspundere pentru faptul că

acesta a eșuat în executarea obligației asumate conform art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenție și nu a arătat care sunt motivele pentru care

căile de atac prevăzute de Legea nr. 247/2005 - și spre care acesta a fost

îndrumat - ar fi eficiente și efective. S-a mai invocat că spre deosebire de

prima instanță Curtea de apel nu a analizat dacă există o faptă ilicită a

Statului Român.

Recurentul a mai

arătat că greșit instanța de apel a făcut referire la cauza Maria Atanasiu, în

arătarea motivelor pentru care nu se poate considera creanța sa drept bun în

sensul art. 1 din Protocol, deoarece reclamantul nu a invocat cauza pilot ci

cauza Viașu contra României, în care petentul din cauză nu beneficia decât de

decizii administrate ca în cazul său. Recurentul a precizat că s-a referit la

cauza Maria Atanasiu exclusiv pentru dovedirea ineficienței sistemului de

despăgubiri prevăzut de Legea nr. 247/2005 decurgând din redactarea defectuoasă

a legislației în materie de restituire a imobilelor naționalizate și aplicarea

ei defectuoasă de autoritățile administrative.

Sub al doilea aspect

recurentul în esență a criticat greșita aplicare a principiilor consacrate de

art. 1 din Protocolul la Convenție și confirmată de jurisprudența CEDO în

materie.

Recurentul a

identificat următoarele:

- Incertitudinea în

privința punerii în aplicare a principiului restituirii proprietăților

confiscate abuziv - principiu deja adoptat de un stat, indiferent că este de

natură legislativă, administrativă sau ține de practicile aplicate de

autorități - este de natură să genereze o violare a obligației statului de a

asigura exercitarea dreptului de proprietate, dacă este persistentă în timp și

nu există o reacție coerentă și rapidă a statului.

- Invocarea violării

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu poate fi făcută decât dacă

actele care sunt incriminate se referă la "bunuri" în sensul

Convenției conform jurisprudenței CEDO (bunuri actuale, precum valori

patrimoniale inclusiv, în anumite situații, creanțe al căror titular dovedește

că are o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora petentul poate

pretinde măcar o "speranță legitimă" de a obține realizarea efectivă

a unui drept de proprietate (cauza Viașu). S-a arătat că și în cauza Maria

Atanasiu s-a reamintit că o decizie administrativă în care se recunoaște un

drept de reparație este suficientă pentru a crea un interes patrimonial apărat

de art. 1 din Protocol. Sub acest aspect recurentul a amintit că în cauza Viașu

s-a constatat că reclamantul dispunea de două decizii administrative prin care

se valida înscrierea creanței sale în tabelul menționat de Regulamentul de

aplicare a Legii nr. 18/1991 și că obligația de indemnizare în cazul

imposibilității restituirii terenului în natură, conform deciziilor care au

validat înscrierea creanțelor, este suficient de clar stabilită în dreptul

intern.

Transpunând

jurisprudența CEDO în cazul său, recurentul a arătat că deține o Decizie

administrativă nr. 1.461 din 19 decembrie 2004 a Comisiei Județene pentru

Stabilirea Drepturilor de Proprietate Privată asupra Terenurilor prin care i

s-a recunoscut irevocabil dreptul de a primi despăgubiri, validându-se

propunerea făcută printr-o adresă a Comisiei Locale. Printr-o scrisoare din 6

octombrie 2008, Primăria Municipiului Galați îi comunică petentului că

"rămâne valabilă validarea pe anexa 39 (în care a fost înscrisă propunerea

Consiliului local de restituire a suprafeței de 0,50 ha de teren arabil, sub

formă de despăgubiri în echivalent conform H.G. nr. 1.546 din 23 septembrie

2004), urmând să fie invitat să semneze procesul verbal de ridicare a

drepturilor bănești.

Recurentul a arătat

că în raport de situația de fapt identică cu cea din cauza Viașu - nu există

niciun motiv pentru neaplicarea art. 1 din Protocol, el dispunând de o creanță

având o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea căreia poate pretinde

măcar o speranță legitimă "de a obține realizarea sa efectivă".

S-a criticat astfel

calificarea dată de instanța de apel că nu ar deține un bun, până la emiterea

unei decizii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Recurentul a arătat

că din Hotărârea nr. 1461 din 9 decembrie 2004 rezultă caracterul cert al

dreptului de creanță, deoarece câtimea creanței poate fi determinată cu

ajutorul unor acte emanate de la Statul Român. Astfel prin H.G. nr. 1.546/2004

au fost aprobate Normele metodologice privind modul de stabilirea valorii

terenurilor arabile în vederea acordării de despăgubiri prevăzute de Legea nr.

1/2000, iar ulterior s-a adoptat Legea nr. 247/2005 prin reexaminarea

dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale prin Decizia nr. 375/2005 a

Curții Constituționale.

S-a mai susținut că

în raport de faptul că de la momentul stabilirii creanței - chiar și în lipsa

unor termene prevăzute de lege pentru plata despăgubirilor - au trecut șapte

ani, creanța nu poate fi considerată decât exigibilă.

S-a criticat faptul

că nu s-a răspuns criticii formulate în apel referitoare la împrejurarea că

deși Legea nr. 247/2005 a deschis reclamanților accesul la o procedură

administrativă, urmată dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces

rămânând iluzoriu și teoretic, nefiind în prezent în măsură să asigure într-un

termen rezonabil restituirea imobilului sau plata unei indemnizații (conform

celor stabilite în cauza pilot care a constatat că sistemul de despăgubiri

prevăzut de Legea nr. 247/2005 este ineficient).

Această constatare -

a susținut recurentul - reprezintă dovada absolută a ineficienței sistemului de

despăgubiri prevăzut de legea specială, ceea ce face inutilă orice dovadă din

partea reclamantului.

Recurentul a depus la

dosar la 23 octombrie 2012 o cerere prin care a ridicat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 Titlul VII așa cum au

fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și a solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea

soluționării excepției.

În motivarea cererii

s-a susținut că excepția este admisibilă deoarece îndeplinește condițiile

prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel s-a invocat

evidenta legătură dintre prezenta cauză - având ca obiect o acțiune pentru

acordarea de despăgubiri bănești pentru un imobil preluat abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 îndreptată direct împotriva Statului Român, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție - și Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în interpretarea dată

acestuia prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012.

S-a invocat

împrejurarea că interpretarea dată prin Decizia nr. 27/2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție - în sensul că acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005

îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție sunt

inadmisibile - contravine art. 20 din Constituție și art. 1 din Convenție cu

referire la art. 44 din Constituție și art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție.

S-a invocat

principiul consacrat de art. 11 alin. (2) din Constituție privind

aplicabilitatea directă a dispozițiilor tratatelor ratificate de Parlament,

care fac parte din dreptul intern, iar Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale a fost ratificată de România prin Legea

nr. 30 din 18 mai 1999.

Fără să confere o

poziție privilegiată a tratatelor față de dispozițiile normei interne,

Constituția prevede o singură excepție aceea prevăzută de art. 20 alin. (2) din

Constituție care se referă la pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și care au prioritate dacă

există o neconcordanță între acestea și legile interne cu excepția cazului în

care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

S-a concluzionat că

prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a validat

mecanismul Legii nr. 247/2005 Titlul VI stabilind prioritatea aplicării

acestuia prin statuarea inadmisibilității acțiunilor îndreptate direct

împotriva Statului Român întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție deși reglementările naționale (blocul de legalitate)

contravin reglementărilor convenționale (blocul de convenționalitate), blocul

de legalitate contravine blocului de constituționalitate pentru că prin

prioritatea care se dă acestuia se înlătură de la aplicare art. 1 din Protocol

deși legea națională nu conține dispoziții mai favorabile.

de recurs

Cu privire la

excepția de neconstituționalitate se constată următoarele:

Examinând cererea

prin care recurentul reclamant D.N.A., prin mandatar W.G.G.M. a invocat

neconstituționalitatea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, din perspectiva art.

29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, se constată că aceasta întrunește condițiile impuse de acest

articol.

Astfel excepția a

fost ridicată în fața instanței de judecată într-una din fazele dezbaterilor,

în speță în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de recurs și

privește un grup de reglementări ale Legii nr. 247/2008 sistematizate în Titlul

VII al acesteia.

Textul legal vizat, Titlul

VII fiind textul de suport al soluțiilor pronunțate în cauză, excepția vizează

dispoziții legale care au legătură cu soluționarea cauzei.

Deși prin diferite

dispoziții ale sale, Titlul VII a mai făcut obiect de examinare al Curții

Constituționale prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate

în alte cauze, Curtea Constituțională nu s-a mai pronunțat cu privire la Titlul

VII în ansamblul reglementărilor sale sub aspectul invocat.

Pe cale de

consecință, constatând că sunt întrunite în cauză condițiile prevăzute de Legea

nr. 47/1992, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția

formulată de recurentul reclamant, urmând a se dispune sesizarea potrivit

dispozițiilor art. 29 alin. (4) din lege.

Cât privește fondul

excepției, poziția părților cu privire la aceasta a fost consemnată în

încheierea ședinței de dezbateri din 23 octombrie 2012.

Opinia Înaltei Curți

referitoare la excepția invocată este în sensul că aceasta este neîntemeiată

având în vedere următoarele:

Recurentul reclamant

a invocat excepția de neconstituționalitate a "dispozițiilor Legii nr.

247/2005 - Titlul VIII, așa cum au fost acestea interpretate prin Decizia nr.

27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în M.

Of. nr. 120/17.03.2012" cu precizarea că excepția privește întregul Titlu

VII în ceea ce formează un "bloc de legalitate".

S-a susținut că prin

interpretarea dată Titlului VII - prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii - s-au

încălcat dispozițiile art. 20 din Constituție și art. 1 din Convenția pentru

apărare drepturilor omului și a libertăților fundamentate cu referire la art.

44 din Constituție și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție,

încălcându-se astfel principiul priorității față de normele interne a

tratatelor internaționale prin care sunt protejate drepturile omului.

Deși Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 are legătură cu soluționarea cauzei, problema ridicată prin

excepție vizează interpretarea și aplicarea legii, prerogativă dată prin lege

exclusiv instanțelor de judecată, fie în aplicarea legii de la caz la caz, fie

prin emiterea unor decizii în interesul legii în scopul asigurării

interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele

judecătorești.

Curtea

Constituțională a exprimat în mod constant acest punct de vedere, în sensul că

modalitatea în care se interpretează și se aplică în cazuri concrete

prevederile legale nu intră în sfera sa de atribuții (cu titlu de exemplu:

Decizia nr. 830 din 23 iunie 2011 publicată M. Of. nr. 635/6.09.2011, Decizia

nr. 836 din 26 mai 2009 publicată în M. Of. nr. 501/22.07.2009 și Decizia nr.

891 din 16 iunie 2009 publicată în M. Of. nr. 517/28.07.2009).

Petentul nu a făcut

alte trimiteri punctuale cu privire la textele Titlului VII și nu a indicat

textele din Constituție pretins a fi încălcate astfel încât văzând și textele

expres apreciate de Curtea Constituțională în examinări anterioare ca fiind

constituționale, Înalta Curte își exprimă opinia că întreg Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 este conform textelor Constituției.

Cu privire la

recursul declarat de reclamant, examinând criticile formulate în raport de

actele și lucrările dosarului s-a constatat că acesta este nefondat și a fost

respins pentru considerentele ce urmează:

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că hotărârea nu este motivată nu se

dovedește a fi fondat, decizia atacată prevede în detaliu considerentele pentru

care motivele de apel invocate și examinate punctual, nu au putut fi primite.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul greșitei interpretări și

aplicări a legii nici acesta nu este fondat.

Recurentul a criticat

aspectul că instanța de apel nu a ținut cont de temeiul acțiunii, invocat

expres, art. 1 din Primul Protocol la Convenție prin care acesta "a

urmărit tragerea statului la răspundere pentru că acesta a eșuat în executarea

obligațiilor legale".

Articolul invocat de

reclamant în acțiune garantează dreptul la respectarea bunurilor sale pentru

orice persoană fizică sau juridică.

Această garanție este

prevăzută și în normele interne referitoare la restituirea proprietăților

abuziv preluate în regimul comunist în care se arată în mod precis condițiile

pentru revendicarea acestor bunuri și procedura de urmat în acest demers.

Recurentul reclamant

a formulat o asemenea cerere, și a parcurs o etapă a procedurii speciale, fără

să supună controlului administrativ sau jurisdicțional prevăzut de lege,

deciziile obținute și referitor la care își exprima nemulțumirea prin prezenta

acțiune formulată împotriva Statului.

O primă remarcă este

aceea legată de împrejurarea că temeiul de drept invocat în mod corect a fost

apreciat că nu justifică formularea de pretenții împotriva statului într-o

acțiune delictuală.

Instanțele au

încadrat corect pretențiile reclamantului în categoria despăgubirilor pentru

bunul abuziv preluat și au constatat că pretențiile formulate pe această cale,

în temeiul invocat, sunt neîntemeiate.

Sub un al doilea

aspect în mod corect instanțele au analizat - față de temeiul de drept invocat,

art. 1 din Protocol - împrejurarea dacă reclamantul are un "bun" sau

"un interes patrimonial" în sensul Convenției și care poate fi

protejat și valorificat în temeiul acestor dispoziții legale.

Analiza instanței

este corectă cât privește constatarea că reclamantul nu are în înțelesul

Convenției și Protocolului Adițional precum și al jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului (CEDO) un astfel de bun.

Jurisprudența CEDO,

care a analizat în cauza Maria Angelescu și alții împotriva României din nou

noțiunile de "bun actual" și "valoare patrimonială" - a

statuat la 12 octombrie 2010 în hotărârea pilot pronunțată în acea cauză - că

existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește "valoarea

patrimonială" prin aceeași hotărâre pilot, CEDO a stabilit că această

valoare se bucură de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenție când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla

constatare a obligației naționalizării este condiționat de întrunirea de către

partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Ca urmare, pentru

această din urmă situație, este nevoie ca autoritățile prevăzute de lege,

potrivit dreptului intern, să valideze în persoana interesată, îndeplinirea

condițiilor legale pentru ca aceasta să beneficieze de dreptul consacrat de

lege.

Ca urmare reclamantul

recurent nu a urmat procedura prevăzută de lege până la epuizarea căilor de

atac și acțiunile prevăzute de legea specială astfel încât, în patrimoniul

acestuia, nu se poate contura un bun actual sau o valoare patrimonială pe care

să o invoce în solicitarea pretențiilor formulate în temeiul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenție.

Nici critica

referitor la greșita reținere a cauzei Maria Atanasiu în cauză și nu a cauzei

Viașu pe care reclamantul a invocat-o pentru a demonstra că se află într-o

situație identică, nu este întemeiată.

Reclamantul a invocat

în acțiune în justificarea pretențiile sale cauzele Brumărescu și Raicu. Într-o

precizare a acțiunii a mai invocat cauzele Faimblat (2009), Aurel Popa (2009)

și Viașu (2008) iar în apel a invocat cauza Maria Atanasiu (2010).

Cum s-a arătat mai

sus instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare la cazul dedus

judecății jurisprudenței CEDO, jurisprudență nuanțată de la caz la caz,

potrivit particularităților de speță dar și dinamică în evoluția ei, în raport

de concluziile trase de instanța europeană din problematica cazurilor deduse

judecății.

S-a reținut ca

urmare, în mod corect, că situația de fapt în care se află petentul care nu are

individualizată creanța, individualizare care presupune o examinare - potrivit

condițiilor și criteriilor prevăzute de lege pentru stabilirea acesteia - face

ca reclamantul să nu se poată prevala de o valoare patrimonială în înțelesul

mai sus arătat.

Ca urmare, în mod

legal s-a constatat că examinarea posibilității de a se acorda despăgubiri în

alte condiții și în baza altor temeiuri de drept - decât cele expres prevăzute,

pentru persoanele interesate, prin legile speciale - nu poate fi primită pentru

că se încalcă principiul specialia ad generalibus derogant.

Jurisprudența CEDO a

stabilit în mod constant că statele au deplină libertate în a reglementa

măsurile legislative pe care le găsesc oportune în realitatea sistemelor lor

economice, sociale și juridice pentru restituirea proprietăților preluate de

stat sau pentru acordarea de despăgubiri.

Ca urmare s-a

stabilit că dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu

pot fi interpretate ca o restrângere a libertății statelor contractante de a

alege condițiile în care procedează la restituirea bunurilor preluate înainte

de ratificarea de către acele state a Convenției (cauza Păduraru împotriva

României).

Nu pot fi primite

nici celelalte critici grupate sub numitorul comun al existenței unei

incertitudini în privința punerii în aplicare a principiului restituirii

proprietăților abuziv confiscate și al greșitei interpretări a art. 1 care se

reține a fi violat numai dacă se referă la "bunuri sau valori

patrimoniale".

Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 a instituit - potrivit art. 1 - reguli referitoare la sursele de

finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente

imobilelor care nu pot fi restituite în natură, realizate în aplicarea Legii

nr. 10/2001, O.U.G. nr. 94/2000, Legii nr. 501/2002, O.U.G. nr. 83/1998.

Alin. (3) al acestui

articol a prevăzut expres că despăgubirile acordate în baza Legii nr. 18/1991,

a Legii nr. 1/2000 și a Legii nr. 169/1997 vor urma procedura și se vor supune

dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege.

Norma metodologică

(din 15 septembrie 2005) pentru punerea în aplicare a art. 1 din Titlul VII al

Legii, prevede la pct. 1.4 că "despăgubirile care se cuvin foștilor

proprietari sau moștenitorilor acestora potrivit Legii fondului funciar nr.

18/1991 și Legii nr. 1/2000 vor fi acordate doar în măsura în care aceștia nu

pot primi, având în vedere lipsa de terenuri disponibile, sau nu acceptă, o

suprafață de teren în natură, pe alt amplasament".

Art. 13 al aceluiași

titlu dispune că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al

despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se

constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Cap. V din Titlul

VII este consacrat în amănunțime procedurii administrative pentru acordarea

despăgubirilor iar Capitolul VI reglementează căile de atac în justiție.

Criticile

recurentului - referitoare la natura istorică și teoretică a procedurii

prevăzută de Legea nr. 247/2005 în Titlul VII, fără ca aceasta să fi fost

parcursă de reclamant - se situează și ele în domeniul teoretic care excede

obiectul prezentului litigiu.

Nici pretinsa

ignorare a dispozițiilor convenționale prin aplicarea legii naționale cu

încălcarea normelor constituționale nu este întemeiată.

Recurentul nu invocă

o neconcordanță precisă între legea internă (a cărei procedură acesta nu a

urmat-o) și norma convențională ci pretinde în realitate acordarea unor

despăgubiri pentru bunurile revendicate în temeiul normei europene susținând,

neîntemeiat, că norma internă este inoperantă.

Constatând pentru

argumentele mai sus arătate că nu s-au reținut criterii de modificare a

deciziei atacate, pentru motivele de recurs invocate (art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.), în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, formulată de recurentul D.N.A.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.N.A. împotriva Deciziei nr. 6 A

din data de 13 ianuarie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2012.

Procesat de GGC - AM