ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2269/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2269/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă la 28 iulie 2006,

reclamantul S.P. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului

București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea acesteia la emiterea dispoziției motivată în sensul de a i se acorda

măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru terenul situat în str. Cercului,

în suprafață de 370 mp.

La data de 25

septembrie 2006, reclamantul a formulat o precizare a acțiunii, solicitând

introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de M.F.P. pentru plata

despăgubirilor bănești ce au făcut obiectul cererii introductive.

La termenul din 7

noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea

de introducere în cauză a Statului Român prin M.F.P., având în vedere obiectul

judecății coroborat cu dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr.

1518 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis

cererea reclamantului și a obligat-o pe pârâtă să emită dispoziție motivată în

temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în București, str.

Cercului.

Tribunalul a reținut

că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și că pârâtei

îi revine obligația de a se pronunța asupra notificării, în termen de 60 de

zile de la data înregistrării acesteia, termenul nefiind respectat în speță.

Împotriva sentinței menționate

a declarat apel reclamantul S.P., susținând că în mod greșit i-a fost respinsă

cererea de introducere în cauză a Statului Român reprezentat de M.F.P., atâta

timp cât prin acțiune a solicitat acordarea despăgubirilor prin echivalent

bănesc.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 359 din 23 mai 2007, a

admis apelul reclamantului și a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la același tribunal, reținând că prima instanță a încălcat

principiul disponibilității ce guvernează procesul civil și s-a pronunțat

asupra a altceva decât s-a cerut, solicitarea reclamantului fiind aceea de a se

cenzura refuzul pârâtei de a răspunde la notificare și nu o obligație de a

face, respectiv de a fi obligată pârâta să emită o dispoziție de soluționare a notificării.

Rejudecând cauza, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1648 din 31 octombrie 2008,

a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.E.F. și a respins

cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât.

S-a admis cererea

reclamantului în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin

Primarul General, s-a stabilit calitatea reclamantului de persoană îndreptățită

la restituirea prin echivalent a imobilului, teren în suprafață de 311,89 mp,

situat în București, str. Cercului, și s-a constatat că valoarea de circulație

a terenului este de 322.494 euro, conform raportului de expertiză din 16

octombrie 2008, efectuat de expert E.M., despăgubirile urmând a se acorda în

condițiile legii speciale, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

civilă nr. 219/ A din 7 aprilie 2009, a respins apelurile ca nefondate.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut, cu privire la apelul formulat de pârâtă, că sunt

nefondate criticile referitoare la stabilirea de către prima instanță a valorii

măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului, având în vedere plenitudinea de

jurisdicție și dreptul de acces la justiție și la un proces echitabil, garantate

de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai

mult cu cât această măsură nu aduce atingere prevederilor art. 16 din Legea nr.

10/2001.

În ceea ce privește

apelul formulat de reclamant s-a reținut că în mod corect prima instanță a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român,

având în vedere că acțiunea este întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

care nu conferă calitatea procesuală acestui pârât, ci entității investite cu

soluționarea notificării.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru greșita reținere a

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., cu încălcarea

dispozițiilor art. 20 din Constituția Românei și ale art. 1 din Protocolul

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia

nr. 10243 din 18 decembrie 2009, a admis recursul declarat de reclamant și a

casat în parte decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de acesta

împotriva sentinței civile nr. 1648 din 31 octombrie 2008 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă și a respins ca neîntemeiată excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.

S-a desființat în

parte sentința civilă nr. 1648 din 31 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce privește cererea reclamantului

formulată în contradictoriu cu acest pârât.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței atacate.

Prin considerentele

deciziei menționate, Înalta Curte a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin.

(2) din Constituție, în măsura în care legile interne îi defavorizează pe

cetățenii români în comparație cu tratatele și convențiile internaționale la

care România este parte și cum în speță este vorba despre un drept fundamental,

dreptul de proprietate, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în mod prioritar în raport cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 cu modificările

ulterioare.

S-a considerat că

nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în

calcul prejudiciul suferit ca urmare a unei lipse prelungite a despăgubirii de

către persoanele care au fost private de bunurile lor, astfel cum s-a stabilit

în jurisprudența C.E.D.O. (cauza T. împotriva României).

Totodată, s-a reținut

că, deși potrivit Legii nr. 10/2001, M.F.P. ca reprezentant al Statului Român

nu are calitatea de a acorda despăgubiri, față de jurisprudența C.E.D.O., în

sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului

la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba

de acordarea de despăgubiri, Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală

pasivă pentru capătul de cerere prin care se solicită plata despăgubirilor.

Rejudecând cauza,

Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 905 din 23

iunie 2010, a admis acțiunea formulată de reclamant și l-a obligat pe pârâtul

Statul Român prin M.F.P. la plata către acesta a sumei de 322.494 euro,

echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru imobilul

situat în str. Cercului.

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a considerat că soluția C.E.D.O. în cauza F. contra

României, hotărâre publicată la 13 ianuarie 2009, este pe deplin aplicabilă în

speță, deoarece concluzia potrivit căreia obligarea foștilor proprietari la

parcurgerea procedurii administrative instituite de Legea nr. 10/2001 și de

Legea nr. 247/2005 încalcă art. 6 al Convenției, este dincolo de orice

îndoială.

S-a reținut că F.P.

nu funcționează într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea

efectivă a unei despăgubiri.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P., susținând că s-a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

care stabilește o anumită procedură pentru acordarea despăgubirilor, dreptul

reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituția

României și de art. 6 din Convenție nefiind încălcat.

S-a susținut că, în

condițiile în care problema soluțiilor contradictorii pronunțate în materie de

instanțele judecătorești a fost rezolvată prin intervenția Înaltei Curți, în

condițiile art. 329 C. proc. civ., iar Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009, iar F.P. a devenit funcțional prin cotarea acestuia la Bursa Londoneză, aplicarea concretă a legislației interne este de natură să înlăture

ignorarea totală a legilor naționale.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia civilă nr. 132/ A din 9 februarie 2011, a respins ca nefondat apelul

pârâtului reținând, în esență, că, prin decizia de casare, obligatorie pentru

judecătorii fondului conform art. 315 C. proc. civ., s-a stabilit că Statul

Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă într-o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel că susținerile apelantului privind aplicarea greșită a dispozițiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt neîntemeiate.

S-a considerat că listarea

la bursă a F.P. după pronunțarea deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție nu conduce automat la concluzia că reclamantul intimat ar putea să

obțină contravaloarea imobilului preluat abuziv, pe calea Legii nr. 247/2005, atâta

timp cât nici până în prezent instituțiile statului nu au soluționat

notificarea formulată în anul 2001.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, criticând-o ca nelegală

pentru încălcarea principiului dreptului la apărare, prevăzut de art. 129 alin.

(1) C. proc. civ., având în vedere că la termenul din 9 februarie 2011 s-a

respins solicitarea la efectuare a unei expertize care să stabilească valoarea

actuală de circulație a terenului, în condițiile în care (de la data efectuării

expertizei, 16 octombrie 2008 și până la data soluționării apelului) piața

imobiliară s-a confruntat cu un declin evident al prețurilor.

Cea de-a doua critică

a vizat greșita menținere de către instanța de apel a obligației recurentului

de plată a despăgubirilor, având în vedere că la momentul sesizării, respectiv

la 30 august 2007, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul

avea doar o creanță sub condiție, notificarea nefiind soluționată.

S-a susținut că, în

cauză, sunt incidente dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar

potrivit art. 19 din acest act normativ, persoana îndreptățită nemulțumită de cuantumul

sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor poate ataca deciziile adoptate

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii

Contenciosului administrativ nr. 554/2000, cu modificările și completările

ulterioare, în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Comisia Centrală.

Prin urmare, s-a

susținut că dreptul reclamantului la un proces echitabil nu este încălcat,

legea specială precizând modalități de control asupra despăgubirilor stabilite.

S-a arătat, totodată,

că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2025 Titlul VII nu poate fi suprimată,

cu atât mai mult cu cât C.E.D.O. a decis în jurisprudența sa că dispozițiile

Convenției nu impun o obligație de restituire în sarcina Statului Român.

Intimatul reclamant S.P.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

La termenul de

judecată de la 20 martie 2012, Curtea, din oficiu, a pus în discuție, ca motiv

de ordine publică, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, în raport de

decizia de recurs în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 120/17 februarie 2012.

Examinând decizia

recurată în limitele criticilor formulate de recurentul pârât Statul Român prin

M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București, ce permit încadrarea în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și raportat la motivul de ordine

publică invocat din oficiu, Curtea constată următoarele:

Rejudecarea cauzei,

urmare a pronunțării deciziei de casare nr. 10243/2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și desființării sentinței primei instanțe a vizat exclusiv

cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

M.F.P., cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a argumentelor

expuse de instanța de recurs și a jurisprudenței C.E.D.O., cu referire la

cauzele F. și K. împotriva României.

Aspectele ce se impun

a fi analizate cu prioritate, vizând cadrul procesual al desfășurării judecății,

sunt cele legate de calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin M.F.P.

Excepția invocată a

fost respinsă de instanța de apel cu motivarea că este o chestiune deja

dezlegată cu putere de lucru judecat, prin decizia de casare.

Curtea reține că,

dezlegând această chestiune, ca și pe aceea legată de acordarea unor măsuri

reparatorii în altă formă decât cea prevăzută de lege, instanța a avut în

vedere situația existentă la nivelul anul 2009, în legătură cu lipsa de

eficiență a F.P.

Reținând că decizia

de casare a rezolvat problema cadrului procesual și a naturii măsurilor

reparatorii, instanța de rejudecare a ignorat considerentele unei asemenea

dezlegări jurisdicționale și care erau determinante în aprecierea întinderii

lucrului judecat.

Pentru a se stabili

în ce fel soluția dată prin dispozitivul unei hotărâri intră în puterea

lucrului judecat este necesar să fie verificate considerentele care

argumentează și justifică respectiva soluție.

Or, în speță,

verificarea calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. s-a făcut

în considerarea situației existente la nivelul anului 2009, când s-a pronunțat

decizia de casare, aspect ce rezultă explicit din motivarea soluției, în care

se reține că accesul părții la o procedură administrativă, cât și la o

procedură contencioasă ulterioară este teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură

să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea

persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură.

O asemenea hotărâre

beneficiază de o autoritate de lucru judecat limitată în timp, până la momentul

la care intervin schimbări în circumstanțele care au determinat-o.

În acest context,

soluția instanței a avut ca premisă circumstanțele reținute la nivelul anului

2009, legate de nefuncționarea F.P., în condițiile în care era de notorietate

listarea acțiunilor la Bursa de Valori încă din ianuarie 2011.

Curtea constată că

acțiunea reclamantului s-a întemeiat pe dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului, protocoalele adiționale și jurisprudența C.E.D.O.

Conform art. 13 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale „orice

persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au

fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe".

În cauza R. contra

României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenția Europeană

garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în

substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție, cu alte

cuvinte garantează în dreptul intern existența unui recurs care să permită persoanei

remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat de

Convenție.

Potrivit acestei

dispoziții convenționale, se constată că se impune o cale internă de atac în

fața unei „autorități naționale competente", care să examineze orice

cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația

adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de

apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma dispozițiilor

Convenției.

Prin urmare, posibilitatea

analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu corespunzător

constituie ceea ce se numește a fi un „recurs efectiv" în jurisprudența

C.E.D.O., în sensul art. 13 din Convenție.

Or, atât

jurisprudența C.E.D.O., cât și doctrina, cu privire la natura acestui „ recurs

intern" au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu

pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea

unei legi naționale, pe motiv că este contrară, sau să atace conținutul unei

anumite reglementări în fata unei autorități naționale.

Prin urmare, art. 13

din Convenție, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții

jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în

convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege

națională a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale

adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de

aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în

baza acestei dispoziții convenționale, judecătorul național nu poate înlătura o

lege sub pretext că nu corespunde Convenției, ci este obligată să aplice legea

existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate, întrucât

deschiderea unei căi paralele legii speciale existente, în speță Legea nr. 10/2001,

fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, nu reprezintă o

soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

De aceea, față de

această dispoziție convențională, se constată că în dreptul intern a fost

adoptată o soluție de către stat pentru restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv de către acesta, sau în măsura în care restituirea în natură nu

este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii, printre care și măsurile

reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri, respectiv Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005, lege cu caracter special ale cărei

dispoziții nu contravin dispozițiilor Convenției, întrucât, așa cum rezultă din

jurisprudența C.E.D.O., aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale

Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri,

soluție ce trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă pentru

a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

În ceea ce privește

sistemul național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent,

se constată că a fost deja realizat controlul de convenționalitate de Curtea

Europeană în hotărârea pilot M.A. și alții împotriva României și s-a stabilit

în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen

determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor

enunțate de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa

în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru

bunurile preluate în mod abuziv de stat, impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile stabilite prin legile speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Or, prin norma

națională în materie, Legea nr. 10/2001, modificată, și Legea nr. 247/2005, s-a

reglementat că, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a

imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în

echivalent sub formă de despăgubiri se acordă potrivit Titlului VII din Legea nr.

247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16 alin.

(6) și (7) din acest act normativ, iar în ceea ce privește cuantumul

despăgubirii acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanțelor de

judecată, după ce despăgubirile au fost stabilite de către Comisia Centrală de

Stabilire a Despăgubirilor, iar parcurgerea acestei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului

de acces la o instanță, aspect reamintit și în hotărârea pilot pronunțată în

cauza M.A. și alții împotriva României.

Pe de altă parte,

chiar dacă există o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă,

prin care s-a stabilit dreptul la despăgubire și partea se poate prevala de

existența unui „bun" în sensul Convenției, așa cum este cazul în speță,

garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a valorii

patrimoniale, stabilită în dreptul intern, respectiv art. VII din Legea nr. 247/2005,

cu atât mai mult cu cât mecanismul eficient de protecție a drepturilor

garantate de art. 6 din C.E.D.O. și de art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, la care se referă Curtea Europeană în hotărârea pilot M.A. și alții împotriva

României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de

executare a deciziilor administrative sau a hotărârilor judecătorești

irevocabile.

De aceea, existența

mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri

pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001,

ce reglementează procedurile de urmat și stabilirea instituțiilor abilitate cu

soluționarea acestora, chiar perfectibil, obligație ce cade în sarcina statului

român, așa cum s-a dispus prin decizia pilot M.A. și alții împotriva României,

nu atrage calitatea procesuală pasivă a statului pentru a fi obligat direct la

despăgubiri, deoarece aceasta nu reprezintă doar o schimbare a debitorului

obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a

despăgubirilor, așa cum s-a stabilit prin legi speciale.

Prin urmare, în

raportul juridic dedus judecății, în care reclamantul este titularul dreptului

de a primi măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce intră sub

incidența Legii nr. 10/2001 și care nu poate fi restituit în natură, pârâtul

Statul Român nu este titularul obligației corelative dreptului reclamantei și

deci nu are calitate procesuală pasivă, prin raportare la dispozițiile

„blocului de convenționalitate".

Față de

considerentele expuse se va constata că nu se mai impune a se examina critica

formulată prin primul motiv de recurs.

În consecință, Curtea

va admite recursul declarat de pârâtului și în temeiul art. 312 alin. (3) C.

proc. civ., va modifica decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat

de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva sentinței nr. 905 din 23 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Se va schimba în tot

sentința menționată, în sensul că se va respinge acțiunea formulată de

reclamantul S.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. pentru

lipsa calității procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a

Municipiului București împotriva deciziei nr. 132/ A din 09 februarie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

împotriva sentinței nr. 905 din 23 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Schimbă în tot sentința,

în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul S.P. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. pentru lipsa calității procesuale pasive.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2012.