ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2269/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă la 28 iulie 2006, reclamantul S.P. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la emiterea dispoziției motivată în sensul de a i se acorda măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru terenul situat în str. Cercului, în suprafață de 370 mp. La data de 25 septembrie 2006, reclamantul a formulat o precizare a acțiunii, solicitând introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de M.F.P. pentru plata despăgubirilor bănești ce au făcut obiectul cererii introductive. La termenul din 7 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de introducere în cauză a Statului Român prin M.F.P., având în vedere obiectul judecății coroborat cu dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 1518 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea reclamantului și a obligat-o pe pârâtă să emită dispoziție motivată în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în București, str. Cercului. Tribunalul a reținut că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și că pârâtei îi revine obligația de a se pronunța asupra notificării, în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, termenul nefiind respectat în speță. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul S.P., susținând că în mod greșit i-a fost respinsă cererea de introducere în cauză a Statului Român reprezentat de M.F.P., atâta timp cât prin acțiune a solicitat acordarea despăgubirilor prin echivalent bănesc.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 359 din 23 mai 2007, a admis apelul reclamantului și a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, reținând că prima instanță a încălcat principiul disponibilității ce guvernează procesul civil și s-a pronunțat asupra a altceva decât s-a cerut, solicitarea reclamantului fiind aceea de a se cenzura refuzul pârâtei de a răspunde la notificare și nu o obligație de a face, respectiv de a fi obligată pârâta să emită o dispoziție de soluționare a notificării. Rejudecând cauza, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1648 din 31 octombrie 2008, a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.E.F.

și a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât. S-a admis cererea reclamantului în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin Primarul General, s-a stabilit calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a imobilului, teren în suprafață de 311,89 mp, situat în București, str. Cercului, și s-a constatat că valoarea de circulație a terenului este de 322.494 euro, conform raportului de expertiză din 16 octombrie 2008, efectuat de expert E.M., despăgubirile urmând a se acorda în condițiile legii speciale, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 219/ A din 7 aprilie 2009, a respins apelurile ca nefondate.

În considerentele acestei decizii s-a reținut, cu privire la apelul formulat de pârâtă, că sunt nefondate criticile referitoare la stabilirea de către prima instanță a valorii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului, având în vedere plenitudinea de jurisdicție și dreptul de acces la justiție și la un proces echitabil, garantate de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât această măsură nu aduce atingere prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește apelul formulat de reclamant s-a reținut că în mod corect prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, având în vedere că acțiunea este întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu conferă calitatea procesuală acestui pârât, ci entității investite cu soluționarea notificării.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru greșita reținere a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituția Românei și ale art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 10243 din 18 decembrie 2009, a admis recursul declarat de reclamant și a casat în parte decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de acesta împotriva sentinței civile nr. 1648 din 31 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.

S-a desființat în parte sentința civilă nr. 1648 din 31 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce privește cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu acest pârât. S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței atacate. Prin considerentele deciziei menționate, Înalta Curte a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, în măsura în care legile interne îi defavorizează pe cetățenii români în comparație cu tratatele și convențiile internaționale la care România este parte și cum în speță este vorba despre un drept fundamental, dreptul de proprietate, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în mod prioritar în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 cu modificările ulterioare.

S-a considerat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în calcul prejudiciul suferit ca urmare a unei lipse prelungite a despăgubirii de către persoanele care au fost private de bunurile lor, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența C.E.D.O. (cauza T. împotriva României). Totodată, s-a reținut că, deși potrivit Legii nr. 10/2001, M.F.P. ca reprezentant al Statului Român nu are calitatea de a acorda despăgubiri, față de jurisprudența C.E.D.O., în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă pentru capătul de cerere prin care se solicită plata despăgubirilor.

Rejudecând cauza, Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 905 din 23 iunie 2010, a admis acțiunea formulată de reclamant și l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către acesta a sumei de 322.494 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în str. Cercului. Pentru a pronunța această sentință prima instanță a considerat că soluția C.E.D.O. în cauza F. contra României, hotărâre publicată la 13 ianuarie 2009, este pe deplin aplicabilă în speță, deoarece concluzia potrivit căreia obligarea foștilor proprietari la parcurgerea procedurii administrative instituite de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005 încalcă art. 6 al Convenției, este dincolo de orice îndoială.

S-a reținut că F.P. nu funcționează într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri. Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P., susținând că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care stabilește o anumită procedură pentru acordarea despăgubirilor, dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenție nefiind încălcat. S-a susținut că, în condițiile în care problema soluțiilor contradictorii pronunțate în materie de instanțele judecătorești a fost rezolvată prin intervenția Înaltei Curți, în condițiile art. 329 C. proc.

civ., iar Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar F.P. a devenit funcțional prin cotarea acestuia la Bursa Londoneză, aplicarea concretă a legislației interne este de natură să înlăture ignorarea totală a legilor naționale. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 132/ A din 9 februarie 2011, a respins ca nefondat apelul pârâtului reținând, în esență, că, prin decizia de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului conform art. 315 C. proc. civ., s-a stabilit că Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel că susținerile apelantului privind aplicarea greșită a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt neîntemeiate.

S-a considerat că listarea la bursă a F.P. după pronunțarea deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu conduce automat la concluzia că reclamantul intimat ar putea să obțină contravaloarea imobilului preluat abuziv, pe calea Legii nr. 247/2005, atâta timp cât nici până în prezent instituțiile statului nu au soluționat notificarea formulată în anul 2001. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, criticând-o ca nelegală pentru încălcarea principiului dreptului la apărare, prevăzut de art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., având în vedere că la termenul din 9 februarie 2011 s-a respins solicitarea la efectuare a unei expertize care să stabilească valoarea actuală de circulație a terenului, în condițiile în care (de la data efectuării expertizei, 16 octombrie 2008 și până la data soluționării apelului) piața imobiliară s-a confruntat cu un declin evident al prețurilor. Cea de-a doua critică a vizat greșita menținere de către instanța de apel a obligației recurentului de plată a despăgubirilor, având în vedere că la momentul sesizării, respectiv la 30 august 2007, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul avea doar o creanță sub condiție, notificarea nefiind soluționată.

S-a susținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar potrivit art. 19 din acest act normativ, persoana îndreptățită nemulțumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor poate ataca deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii Contenciosului administrativ nr. 554/2000, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Comisia Centrală. Prin urmare, s-a susținut că dreptul reclamantului la un proces echitabil nu este încălcat, legea specială precizând modalități de control asupra despăgubirilor stabilite. S-a arătat, totodată, că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2025 Titlul VII nu poate fi suprimată, cu atât mai mult cu cât C.E.D.O.

a decis în jurisprudența sa că dispozițiile Convenției nu impun o obligație de restituire în sarcina Statului Român. Intimatul reclamant S.P. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. La termenul de judecată de la 20 martie 2012, Curtea, din oficiu, a pus în discuție, ca motiv de ordine publică, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, în raport de decizia de recurs în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 120/17 februarie 2012. Examinând decizia recurată în limitele criticilor formulate de recurentul pârât Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București, ce permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și raportat la motivul de ordine publică invocat din oficiu, Curtea constată următoarele: Rejudecarea cauzei, urmare a pronunțării deciziei de casare nr. 10243/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și desființării sentinței primei instanțe a vizat exclusiv cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a argumentelor expuse de instanța de recurs și a jurisprudenței C.E.D.O., cu referire la cauzele F. și K. împotriva României. Aspectele ce se impun a fi analizate cu prioritate, vizând cadrul procesual al desfășurării judecății, sunt cele legate de calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin M.F.P.

Excepția invocată a fost respinsă de instanța de apel cu motivarea că este o chestiune deja dezlegată cu putere de lucru judecat, prin decizia de casare. Curtea reține că, dezlegând această chestiune, ca și pe aceea legată de acordarea unor măsuri reparatorii în altă formă decât cea prevăzută de lege, instanța a avut în vedere situația existentă la nivelul anul 2009, în legătură cu lipsa de eficiență a F.P. Reținând că decizia de casare a rezolvat problema cadrului procesual și a naturii măsurilor reparatorii, instanța de rejudecare a ignorat considerentele unei asemenea dezlegări jurisdicționale și care erau determinante în aprecierea întinderii lucrului judecat. Pentru a se stabili în ce fel soluția dată prin dispozitivul unei hotărâri intră în puterea lucrului judecat este necesar să fie verificate considerentele care argumentează și justifică respectiva soluție.

Or, în speță, verificarea calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. s-a făcut în considerarea situației existente la nivelul anului 2009, când s-a pronunțat decizia de casare, aspect ce rezultă explicit din motivarea soluției, în care se reține că accesul părții la o procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă ulterioară este teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură. O asemenea hotărâre beneficiază de o autoritate de lucru judecat limitată în timp, până la momentul la care intervin schimbări în circumstanțele care au determinat-o.

În acest context, soluția instanței a avut ca premisă circumstanțele reținute la nivelul anului 2009, legate de nefuncționarea F.P., în condițiile în care era de notorietate listarea acțiunilor la Bursa de Valori încă din ianuarie 2011. Curtea constată că acțiunea reclamantului s-a întemeiat pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, protocoalele adiționale și jurisprudența C.E.D.O.

Conform art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe". În cauza R. contra României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenția Europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție, cu alte cuvinte garantează în dreptul intern existența unui recurs care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat de Convenție.

Potrivit acestei dispoziții convenționale, se constată că se impune o cale internă de atac în fața unei „autorități naționale competente", care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma dispozițiilor Convenției. Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu corespunzător constituie ceea ce se numește a fi un „recurs efectiv" în jurisprudența C.E.D.O., în sensul art. 13 din Convenție.

Or, atât jurisprudența C.E.D.O., cât și doctrina, cu privire la natura acestui „ recurs intern" au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naționale, pe motiv că este contrară, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fata unei autorități naționale. Prin urmare, art. 13 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestei dispoziții convenționale, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretext că nu corespunde Convenției, ci este obligată să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale existente, în speță Legea nr. 10/2001, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, nu reprezintă o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

De aceea, față de această dispoziție convențională, se constată că în dreptul intern a fost adoptată o soluție de către stat pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către acesta, sau în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii, printre care și măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri, respectiv Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, lege cu caracter special ale cărei dispoziții nu contravin dispozițiilor Convenției, întrucât, așa cum rezultă din jurisprudența C.E.D.O., aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, soluție ce trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

În ceea ce privește sistemul național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se constată că a fost deja realizat controlul de convenționalitate de Curtea Europeană în hotărârea pilot M.A. și alții împotriva României și s-a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile stabilite prin legile speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Or, prin norma națională în materie, Legea nr. 10/2001, modificată, și Legea nr. 247/2005, s-a reglementat că, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri se acordă potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din acest act normativ, iar în ceea ce privește cuantumul despăgubirii acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanțelor de judecată, după ce despăgubirile au fost stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar parcurgerea acestei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit și în hotărârea pilot pronunțată în cauza M.A.

și alții împotriva României. Pe de altă parte, chiar dacă există o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubire și partea se poate prevala de existența unui „bun" în sensul Convenției, așa cum este cazul în speță, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale, stabilită în dreptul intern, respectiv art. VII din Legea nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din C.E.D.O. și de art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, la care se referă Curtea Europeană în hotărârea pilot M.A.

și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare a deciziilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile. De aceea, existența mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat și stabilirea instituțiilor abilitate cu soluționarea acestora, chiar perfectibil, obligație ce cade în sarcina statului român, așa cum s-a dispus prin decizia pilot M.A. și alții împotriva României, nu atrage calitatea procesuală pasivă a statului pentru a fi obligat direct la despăgubiri, deoarece aceasta nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor, așa cum s-a stabilit prin legi speciale.

Prin urmare, în raportul juridic dedus judecății, în care reclamantul este titularul dreptului de a primi măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și care nu poate fi restituit în natură, pârâtul Statul Român nu este titularul obligației corelative dreptului reclamantei și deci nu are calitate procesuală pasivă, prin raportare la dispozițiile „blocului de convenționalitate". Față de considerentele expuse se va constata că nu se mai impune a se examina critica formulată prin primul motiv de recurs. În consecință, Curtea va admite recursul declarat de pârâtului și în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

împotriva sentinței nr. 905 din 23 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Se va schimba în tot sentința menționată, în sensul că se va respinge acțiunea formulată de reclamantul S.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. pentru lipsa calității procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr. 132/ A din 09 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva sentinței nr. 905 din 23 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă în tot sentința, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul S.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. pentru lipsa calității procesuale pasive. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.