ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7815/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7815/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23

februarie 2009 (disjunsă din Dosarul nr. 13440/318/2008) pe rolul Judecătoriei

Târgu Jiu, reclamanții D.B.D. și B.T.E. au chemat în judecată pârâții Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, S.N.L. Oltenia S.A. și au

solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâților la plata despăgubirilor civile reprezentând valoarea de

circulație a imobilului teren în suprafață de 45,25 ha, teren asupra căruia s-a

reconstituit dreptul de proprietate în favoarea reclamanților prin Hotărârile

nr. 3026/2002 ale Comisiei Județene Gorj pentru aplicarea Legii nr. 18/1991

(pentru 41,78 ha) și nr. 4580/2007 (pentru 3,47 ha).

Prin sentința civilă

nr. 4749 din 26 iunie 2009, Judecătoria Târgu Jiu a respins excepția

netimbrării și necompetenței materiale invocate prin întâmpinarea depusă de

pârâta S.N.L. Oltenia S.A.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin

întâmpinarea depusă la dosar.

A admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamanții D.B.D. și B.T.E., în contradictoriu cu

pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor București și

S.N.L. Oltenia S.A.

A fost obligat

pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice să

plătească reclamanților suma de 1.375.500 RON despăgubiri civile și de 500 RON

cheltuieli de judecată.

A fost respinsă

cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.N.L. Oltenia S.A. pentru lipsa

calității procesuale pasive a acestei pârâte.

Prin decizia civilă

nr. 47 din 19 ianuarie 2010, Tribunalul Gorj a admis recursul declarat de

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj în numele și pentru Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor București împotriva sentinței

civile nr. 4745 din 26 iunie 2009 a Judecătoriei Târgu Jiu, a casat sentința și

a constatat că Tribunalul Gorj este competent pentru soluționarea cauzei în

primă instanță.

Judecând litigiul în

primă instanță, prin sentința civilă nr. 186 din 10 iunie 2010, Tribunalul Gorj

a respins excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român.

A admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții D.B.D. și B.T.E. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București.

A obligat Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.375.500 RON despăgubiri

civile și 500 RON cheltuieli judecată față de reclamanți.

A respins cererea

față de pârâta S.N.L. Oltenia S.A. pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Cauza are ca obiect

acordarea despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 18/1991, din ale cărei

dispoziții rezultă că litigiile întemeiate pe această lege sunt scutite de taxa

de timbru, sens în care sunt și dispozițiile art. 15 lit. p) din Legea nr.

146/1997.

Excepția lipsa

calității procesuale pasive a Statului Român nu este întemeiată, întrucât,

potrivit art. 1 alin. (3), Titlul VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile

acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale

Legii nr. 169/1997, vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind

acordarea despăgubirilor din această lege, iar art. 3 alin. (1) lit. h) Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, prevede că titlurile de plată sunt certificate

emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și

pe seama Statului Român.

Tribunalul a reținut

ineficacitatea mecanismului de reparație stabilit prin Titlul VII din Legea nr.

247/2005 și stabilirea constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în jurisprudența sa, că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un

mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a despăgubirilor, iar

judecătorul național are posibilitatea de înlătura normele de legislație

internă care sunt ineficiente sau contrare normelor convenției.

Reclamanții au

invocat ca temei juridic al acțiunii lor, Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, în raport de faptul că s-a

stabilit în procedura prevăzută de legea specială a fondului funciar, dreptul

acestora la acordarea despăgubirilor pentru terenurile ce nu pot fi restituite

în natură, reclamanții au o creanță patrimonială care intră sub incidența

noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Nerestituirea imobilului până în prezent, în absența oricărei despăgubiri,

constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor.

Se justifică pe

deplin chemarea în judecată a Statului Român, care nu și-a îndeplinit obligația

pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență în ceea ce privește problema de

interes general, ce o constituie restituirea bunurilor ce au fost trecute în

proprietatea sa, cu atât mai mult cu cât mecanismul de acordare a

despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedește

funcțional.

Pârâta S.N.L. Oltenia

S.A. nu are calitate procesuală pasivă, în contextul în care reclamanții nu au

beneficiat de o reconstituire a dreptului de proprietate în natură și nu are

niciun fel de atribuție în ceea ce privește acordarea despăgubirilor.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor, instanța a avut în vedere raportul de expertiză

întocmit în cauză de expert M.I., care se raportează la valoarea reală a

terenurilor de care au fost deposedați reclamanții, stabilită prin metoda

comparației de piață a vânzărilor, și a obligat pârâtul Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma

de 1.375.500 RON despăgubiri civile.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor -

Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Gorj, iar prin Decizia nr. 422 din 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel

Craiova a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul de Finanțe în temeiul Legii nr. 10/2001,

pentru plata de despăgubiri pentru un imobil supus restituirii în temeiul

acestei legi - când Statul Român prin Ministerul de Finanțe, are calitate

procesuală pasivă numai în cazul în care unitatea deținătoare a imobilului nu a

fost cunoscută - așa încât, susținerea apelantului, sub acest aspect, în

motivarea criticii referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, în

prezenta cauză, este nefondată.

De asemenea,

reclamanții nu și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 247/2005,

Titlul VII, Cap. VI, art. 19 - care se referă la atacarea în justiție a

deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în

condițiile Legii contenciosului administrativ, în contradictoriu cu Statul,

reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - întrucât,

după cum rezultă din actele dosarului, în privința despăgubirilor ce li se

cuvin reclamanților pentru terenul în suprafață de 45,25 ha, procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu a fost

finalizată.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice nu poate sta în instanță decât în cazurile

limitativ și expres prevăzute de Legea nr. 10/2001 respectiv în condițiile art.

28 alin. (3) din Lege.

Or, în speța dedusă

judecății se cunoaște deținătorul imobilului revendicat, acesta fiind pârâta

S.N.L. Oltenia S.A., societate aflată în subordinea Ministerului Economiei și

Comerțului și Mediului de Afaceri.

Totodată, Hotărârile

cu nr. 3026 din 18 februarie 2002 și nr. 1172/2001 ale Comisiei Județene Gorj

prin care s-au validat propunerile de acordare de despăgubiri au fost emise în

temeiul Legii nr. 18/1991 și în temeiul Legii nr. 1/2000 (modificată ulterior

prin Legea nr. 247/2005). În aceste împrejurări, temeiul de drept al acțiunii

nu este reprezentat de dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., ci de normele

speciale menționate anterior.

De asemenea, prin

O.U.G. nr. 62/2010 s-au adus modificări Legii nr. 247/2005, iar în temeiul

Legii nr. 247/2005 Titlul VII instituția implicată în acordarea de despăgubiri

este Comisia Centrala pentru Acordarea Despăgubirilor din cadrul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, astfel că în mod eronat a fost

chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele

considerente:

Este necontestat în

cauză că prin Hotărârile nr. 3026 din 18 februarie 2002 și nr. 4580 din 23

martie 2007 emise de Comisia Județeană Gorj pentru aplicarea Legii nr. 18/1991

au fost validate propunerile Comisiei Locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991

privind acordarea de despăgubiri autorului reclamanților pentru suprafețele de

41,78 ha, respectiv de 3,47 ha teren agricol.

Hotărârile menționate

au fost emise în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 1/2000

conform cărora, în situația în care nu se poate face reconstituirea dreptului

de proprietate integral, în condițiile alin. (2) al aceluiași articol, se vor

acorda despăgubiri pentru diferența de teren neretrocedat.

Art. 40 alin. (1) din

Legea nr. 1/2000 (în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 247/2005)

prevedea că pentru terenurile solicitate prin cereri întemeiate, aprobate de

organele competente, înregistrate în termenele și cu procedura prevăzute de

Legea nr. 18/1991, care nu pot fi retrocedate, precum și în situațiile în care

foștii proprietari au optat pentru despăgubiri, prin hotărâre a Guvernului, în

termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a legii, se vor stabili

valoarea terenurilor, sursele de finanțare și modalitățile de plată către

foștii proprietari.

O astfel de hotărâre

nu a fost adoptată în termenul stipulat de legiuitor. Sursele de finanțare,

cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii

nr. 18/1991 și al Legii nr. 1/2000 au fost reglementate prin Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, care în alin. (1) al art. 1 prevede că "prezenta lege

reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a

despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură

(...)", iar în alin. (3) al aceluiași articol dispune că

"despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și

celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.

18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare,

vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea

despăgubirilor din această lege".

Prin cererea care a

învestit instanțele în prezentul litigiu, reclamanții au solicitat obligarea

pârâților la plata despăgubirilor stabilite în favoarea lor prin Hotărârile nr.

3026 din 18 februarie 2002 și nr. 4580 din 23 martie 2007 emise în baza Legii

18/1991 și a art. 3 alin. (4) din Legea 1/2000, indicând ca temei al cererii

formulate, art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a

confirmat hotărârea primei instanțe și a analizat temeinicia pretențiilor

formulate de reclamanți din perspectiva normelor de drept invocate, a dreptului

comun aplicabil în cazul în care instanța verifică posibilitatea de a acorda

despăgubiri în justiție.

Această abordare

ignoră existența unei reglementări speciale în materia dedusă judecății.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost reglementate sursele de finanțare, cuantumul și procedura de

acordare a despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr.

1/2000.

Prin aplicarea

prevederilor Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii ce pot fi acordate în

temeiul Legii nr. 10/2001 vor consta în titluri de despăgubiri.

Legea definește titlurile

de despăgubire ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama

statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a

fi exersate prin conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

Așa cum în mod expres

se prevede în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2007, titlurile de

despăgubire vor fi acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, iar nu de Ministerul Finanțelor Publice. Totodată, modalitatea

în care sunt evaluate despăgubirile cuprinse în decizia Comisiei Centrale este

supusă controlului judecătoresc exercitat de instanța de contencios-administrativ.

Prin urmare, pentru

ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat în

raportul juridic dedus judecății, este necesar ca obligația de reparație să

revină acestuia în mod nemijlocit, în temeiul unor dispoziții legale care să

prevadă existența unei astfel de obligații.

Instanța de apel a

analizat, exclusiv din perspectiva dreptului comun, existența în sarcina

pârâtului chemat în judecată - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

- a obligației de reparație ai cărei creditori sunt reclamanții, cu conținutul

pretins de aceștia.

Însă, cât timp în

această materie a fost adoptată o lege specială - Legea nr. 247/2005 - care

prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii

prin echivalent constând în despăgubiri pentru terenurile ce nu s-au putut

restitui în natură în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 1/2000, a

ignora procedura reglementată de această lege și a aplica dreptul comun,

înseamnă a încălca principiul specialia generalibus derogant, cu consecința

pronunțării unei hotărâri nelegale.

Prin motivele de

recurs, pârâtul Statul Român a invocat lipsa sa de calitate procesuală pasivă,

raportat la procedura specială reglementată prin Legea nr. 247/2005. O analiză

a calității procesuale pasive a pârâtului din perspectiva normei speciale nu a

fost realizată de instanța de apel, care s-a mărginit la cercetarea calității

procesuale pasive a Statului Român exclusiv din perspectiva dreptului comun.

Verificarea acestei

calități prin raportare la condițiile legii speciale, omissio medio, direct în

faza de judecată a recursului, în condițiile în care instanța de apel nu a

efectuat la rândul ei o analiză a acestor susțineri în cauză, ar însemna

încălcarea drepturilor procesuale ale părților.

Prin urmare, în

temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării

pricinii, instanța de apel va analiza în condițiile legii speciale aplicabile

în materie, calitatea procesuală a pârâtului în raportul juridic dedus

judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj împotriva deciziei nr. 422 din 25

noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 noiembrie 2011.