ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7815/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2009 (disjunsă din Dosarul nr. 13440/318/2008) pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu, reclamanții D.B.D. și B.T.E. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, S.N.L. Oltenia S.A. și au solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata despăgubirilor civile reprezentând valoarea de circulație a imobilului teren în suprafață de 45,25 ha, teren asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea reclamanților prin Hotărârile nr. 3026/2002 ale Comisiei Județene Gorj pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (pentru 41,78 ha) și nr. 4580/2007 (pentru 3,47 ha).

Prin sentința civilă nr. 4749 din 26 iunie 2009, Judecătoria Târgu Jiu a respins excepția netimbrării și necompetenței materiale invocate prin întâmpinarea depusă de pârâta S.N.L. Oltenia S.A. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin întâmpinarea depusă la dosar. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții D.B.D. și B.T.E., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor București și S.N.L. Oltenia S.A. A fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 1.375.500 RON despăgubiri civile și de 500 RON cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.N.L.

Oltenia S.A. pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte. Prin decizia civilă nr. 47 din 19 ianuarie 2010, Tribunalul Gorj a admis recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor București împotriva sentinței civile nr. 4745 din 26 iunie 2009 a Judecătoriei Târgu Jiu, a casat sentința și a constatat că Tribunalul Gorj este competent pentru soluționarea cauzei în primă instanță. Judecând litigiul în primă instanță, prin sentința civilă nr. 186 din 10 iunie 2010, Tribunalul Gorj a respins excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții D.B.D.

și B.T.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București. A obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.375.500 RON despăgubiri civile și 500 RON cheltuieli judecată față de reclamanți. A respins cererea față de pârâta S.N.L. Oltenia S.A. pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele: Cauza are ca obiect acordarea despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 18/1991, din ale cărei dispoziții rezultă că litigiile întemeiate pe această lege sunt scutite de taxa de timbru, sens în care sunt și dispozițiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997.

Excepția lipsa calității procesuale pasive a Statului Român nu este întemeiată, întrucât, potrivit art. 1 alin. (3), Titlul VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege, iar art. 3 alin. (1) lit. h) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevede că titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama Statului Român.

Tribunalul a reținut ineficacitatea mecanismului de reparație stabilit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și stabilirea constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a despăgubirilor, iar judecătorul național are posibilitatea de înlătura normele de legislație internă care sunt ineficiente sau contrare normelor convenției. Reclamanții au invocat ca temei juridic al acțiunii lor, Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, în raport de faptul că s-a stabilit în procedura prevăzută de legea specială a fondului funciar, dreptul acestora la acordarea despăgubirilor pentru terenurile ce nu pot fi restituite în natură, reclamanții au o creanță patrimonială care intră sub incidența noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Nerestituirea imobilului până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor. Se justifică pe deplin chemarea în judecată a Statului Român, care nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general, ce o constituie restituirea bunurilor ce au fost trecute în proprietatea sa, cu atât mai mult cu cât mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedește funcțional. Pârâta S.N.L. Oltenia S.A. nu are calitate procesuală pasivă, în contextul în care reclamanții nu au beneficiat de o reconstituire a dreptului de proprietate în natură și nu are niciun fel de atribuție în ceea ce privește acordarea despăgubirilor.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanța a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în cauză de expert M.I., care se raportează la valoarea reală a terenurilor de care au fost deposedați reclamanții, stabilită prin metoda comparației de piață a vânzărilor, și a obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 1.375.500 RON despăgubiri civile. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, iar prin Decizia nr. 422 din 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul de Finanțe în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru plata de despăgubiri pentru un imobil supus restituirii în temeiul acestei legi - când Statul Român prin Ministerul de Finanțe, are calitate procesuală pasivă numai în cazul în care unitatea deținătoare a imobilului nu a fost cunoscută - așa încât, susținerea apelantului, sub acest aspect, în motivarea criticii referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, în prezenta cauză, este nefondată.

De asemenea, reclamanții nu și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, Cap. VI, art. 19 - care se referă la atacarea în justiție a deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile Legii contenciosului administrativ, în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - întrucât, după cum rezultă din actele dosarului, în privința despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților pentru terenul în suprafață de 45,25 ha, procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu a fost finalizată. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate sta în instanță decât în cazurile limitativ și expres prevăzute de Legea nr. 10/2001 respectiv în condițiile art. 28 alin. (3) din Lege. Or, în speța dedusă judecății se cunoaște deținătorul imobilului revendicat, acesta fiind pârâta S.N.L. Oltenia S.A., societate aflată în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului și Mediului de Afaceri. Totodată, Hotărârile cu nr. 3026 din 18 februarie 2002 și nr. 1172/2001 ale Comisiei Județene Gorj prin care s-au validat propunerile de acordare de despăgubiri au fost emise în temeiul Legii nr. 18/1991 și în temeiul Legii nr. 1/2000 (modificată ulterior prin Legea nr. 247/2005).

În aceste împrejurări, temeiul de drept al acțiunii nu este reprezentat de dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., ci de normele speciale menționate anterior. De asemenea, prin O.U.G. nr. 62/2010 s-au adus modificări Legii nr. 247/2005, iar în temeiul Legii nr. 247/2005 Titlul VII instituția implicată în acordarea de despăgubiri este Comisia Centrala pentru Acordarea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, astfel că în mod eronat a fost chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Este necontestat în cauză că prin Hotărârile nr. 3026 din 18 februarie 2002 și nr. 4580 din 23 martie 2007 emise de Comisia Județeană Gorj pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 au fost validate propunerile Comisiei Locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind acordarea de despăgubiri autorului reclamanților pentru suprafețele de 41,78 ha, respectiv de 3,47 ha teren agricol. Hotărârile menționate au fost emise în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 conform cărora, în situația în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, în condițiile alin. (2) al aceluiași articol, se vor acorda despăgubiri pentru diferența de teren neretrocedat.

Art. 40 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 (în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 247/2005) prevedea că pentru terenurile solicitate prin cereri întemeiate, aprobate de organele competente, înregistrate în termenele și cu procedura prevăzute de Legea nr. 18/1991, care nu pot fi retrocedate, precum și în situațiile în care foștii proprietari au optat pentru despăgubiri, prin hotărâre a Guvernului, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a legii, se vor stabili valoarea terenurilor, sursele de finanțare și modalitățile de plată către foștii proprietari. O astfel de hotărâre nu a fost adoptată în termenul stipulat de legiuitor.

Sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 1/2000 au fost reglementate prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care în alin. (1) al art. 1 prevede că "prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură (...)", iar în alin. (3) al aceluiași articol dispune că "despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege". Prin cererea care a învestit instanțele în prezentul litigiu, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor stabilite în favoarea lor prin Hotărârile nr. 3026 din 18 februarie 2002 și nr. 4580 din 23 martie 2007 emise în baza Legii 18/1991 și a art. 3 alin. (4) din Legea 1/2000, indicând ca temei al cererii formulate, art. 480 C. civ.

și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe și a analizat temeinicia pretențiilor formulate de reclamanți din perspectiva normelor de drept invocate, a dreptului comun aplicabil în cazul în care instanța verifică posibilitatea de a acorda despăgubiri în justiție. Această abordare ignoră existența unei reglementări speciale în materia dedusă judecății. Prin Legea nr. 247/2005 au fost reglementate sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 1/2000. Prin aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 vor consta în titluri de despăgubiri.

Legea definește titlurile de despăgubire ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi exersate prin conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea. Așa cum în mod expres se prevede în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2007, titlurile de despăgubire vor fi acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu de Ministerul Finanțelor Publice. Totodată, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile cuprinse în decizia Comisiei Centrale este supusă controlului judecătoresc exercitat de instanța de contencios-administrativ.

Prin urmare, pentru ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat în raportul juridic dedus judecății, este necesar ca obligația de reparație să revină acestuia în mod nemijlocit, în temeiul unor dispoziții legale care să prevadă existența unei astfel de obligații. Instanța de apel a analizat, exclusiv din perspectiva dreptului comun, existența în sarcina pârâtului chemat în judecată - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - a obligației de reparație ai cărei creditori sunt reclamanții, cu conținutul pretins de aceștia.

Însă, cât timp în această materie a fost adoptată o lege specială - Legea nr. 247/2005 - care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru terenurile ce nu s-au putut restitui în natură în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 1/2000, a ignora procedura reglementată de această lege și a aplica dreptul comun, înseamnă a încălca principiul specialia generalibus derogant, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale. Prin motivele de recurs, pârâtul Statul Român a invocat lipsa sa de calitate procesuală pasivă, raportat la procedura specială reglementată prin Legea nr. 247/2005. O analiză a calității procesuale pasive a pârâtului din perspectiva normei speciale nu a fost realizată de instanța de apel, care s-a mărginit la cercetarea calității procesuale pasive a Statului Român exclusiv din perspectiva dreptului comun.

Verificarea acestei calități prin raportare la condițiile legii speciale, omissio medio, direct în faza de judecată a recursului, în condițiile în care instanța de apel nu a efectuat la rândul ei o analiză a acestor susțineri în cauză, ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale părților. Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel. Cu ocazia rejudecării pricinii, instanța de apel va analiza în condițiile legii speciale aplicabile în materie, calitatea procesuală a pârâtului în raportul juridic dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj împotriva deciziei nr. 422 din 25 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 noiembrie 2011.