ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7292/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7292/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 186 din 10 iunie 2010, Tribunalul Gorj, secția civilă,

a respins excepțiile netimbrării și a

calității procesuale pasive a Statului Român; a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanți; a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata sumei de 1.375.500 RON despăgubiri civile și la 500 RON

cheltuieli de judecată față de reclamanți; a respins cererea față de pârâta S.N.L.O.,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

fond a reținut următoarele:

Referitor la excepția de netimbrare,

a constatat că aceasta nu este întemeiată,

întrucât prezenta cauză are ca obiect acordarea despăgubirilor stabilite în baza

Legii nr. 18/1991, lege ce are caracter reparatoriu al proprietăților de care au

fost deposedați titularii lor de către stat și din a căror dispoziții rezultă că

litigiile întemeiate pe o astfel de lege, sunt scutite de taxa de timbru, sens în

care sunt și dispozițiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997.

Referitor la excepția privind lipsa calității

procesuale pasive a Statului Român,

a

constatat, de asemenea, că nu este întemeiată, întrucât, potrivit art. 1 alin.

(3), titlul VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordate în baza acesteia,

vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor

din această lege, iar art. 3 alin. lit. h), titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevede

că titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, în numele și pe seama statului român.

Reclamanții au invocat, ca și temei juridic

al acțiunii lor, Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O. și, în raport de faptul

că s-a stabilit, în procedura prevăzută de legea specială a fondului funciar, dreptul

acestora la acordarea despăgubirilor pentru terenurile ce nu pot fi restituite în

natură, se consideră că reclamanții au o creanță patrimonială care intră sub incidența

noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, iar nerestituirea

imobilului până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie o ingerință

în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor.

Astfel că, se justifică pe deplin chemarea

în judecată a Statului Român, care nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa

la timp și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general, ce o constituie

restituirea bunurilor ce au fost trecute în proprietatea sa, cu atât mai mult cu

cât mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondul Proprietatea,

nu se dovedește în prezent funcțional.

Referitor la pârâta S.N.L.O.,

tribunalul a constatat că aceasta nu are

calitate procesuală pasivă, în contextul în care reclamanții nu au beneficiat de

o reconstituire a dreptului de proprietate în natură și nu are nici un fel de atribuție

în ceea ce privește acordarea despăgubirilor.

Pe fond,

prima instanță a reținut că din probatoriile

administrate a rezultat că nu s-a parcurs procedura administrativă prevăzută de

titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamanții neputând să aștepte derularea unor

proceduri, care sunt incerte în privința duratei și a finalității și asupra cărora

nu pot avea nici un control în contextul în care autoritățile au lăsat să treacă

un număr însemnat de ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plății despăgubirilor

la care aceștia sunt îndreptățiți.

La cuantumul despăgubirilor a fost avut

în vedere raportul de expertiză întocmit de expert Merfu Ilie, care se raportează

la valoarea reală a terenurilor de care au fost deposedați reclamanții, stabilită

prin metoda comparației de piață a vânzărilor, stabilindu-se ca pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească acestora suma de 1.375.500 RON

despăgubiri civile, pârâtul fiind obligat și la 500 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 422 din 25 noiembrie

2010, Curtea de Apel Craiova, secția

I

civilă

și pentru cauze cu minori și de familie,

a

respins apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței sus­menționate.

Prin decizia nr. 7815 din 3 noiembrie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă,

a admis recursul declarat de același pârât

împotriva deciziei instanței de apel, pe care a casat-o trimițând cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, spre rejudecarea apelului.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta

Curte a reținut, în esență, că pentru ca Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, să poată fi obligat în raportul juridic dedus judecății, este necesar ca

obligația de reparație să revină acestuia în mod nemijlocit, în temeiul unor dispoziții

legale care să prevadă existența unei astfel de obligații.

Prin motivele de recurs, pârâtul Statul

Român a invocat lipsa sa de calitate procesuală pasivă, raportat la procedura specială

reglementată prin Legea nr. 247/2005. O analiză a calității procesuale pasive a

pârâtului din perspectiva normei speciale nu a fost realizată de instanța de apel

care s-a mărginit la cercetarea calității procesuale pasive a Statului Român exclusiv

din perspectiva dreptului comun.

Verificarea acestei calități prin raportare

la condițiile legii speciale, omisso medio, direct în faza de judecată a recursului,

în condițiile în care instanța de apel nu a efectuat la rândul ei o analiză a acestor

susțineri în cauză, ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale părților.

Prin decizia civilă nr. 23 din 1 martie

2012, Curtea de Apel Craiova, secția

I

civilă,

a admis apelul pârâtului;

a schimbat în parte sentința; a respins, ca inadmisibilă, acțiunea promovată împotriva

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a menținut dispozițiile sentinței

privind netimbrarea acțiunii și respingerea cererii față de S.N.L.O. SA.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

în interesul Legii nr. 27/2011, a hotărât că acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate

direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Or, potrivit art. 1 alin. (3) din Titlul

VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordate în baza legii fondului

funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a

Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor legii fondului funciar

nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare,

vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor

din această lege.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate

în recursurile în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ. - în vigoare la data formulării acțiunii, acestea

regăsindu-se, de altfel, într-o reglementare identică, și în art. 330 ind. 7

alin. (3) C. proc. civ. care se aplică acțiunilor promovate după 25 noiembrie 2010,

data intrării in vigoare a Legii nr. 202/2010 de modificare și completare a Codului

de procedură civilă.

Deci, promovarea acțiunii de către reclamanți

în temeiul dreptului comun nu este admisibilă, față de caracterul special al actelor

normative aplicabile în materia restituirilor și a stabilirii de măsuri reparatorii

pentru terenurile preluate abuziv în perioada de referință.

Soluția nu contravine prevederilor

art. 20 alin. (1) și (2) și art. 44 alin. (3) din Constituție, precum și dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, întrucât în cauză nu există neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă nu impune

statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate

înainte ca ele să o fi ratificat, iar articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile pe care le-au preluat

abuziv înainte ca ele să ratifice Convenția.

Legile fondului funciar așa cum au fost

modificate și completate, precum și dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu aduc atingere

dreptului de proprietate garantat și ocrotit de art. 44 din Constituție, întrucât

proprietarii terenurilor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, sau moștenitorii acestora pot obține efectiv restituirea în

natură a acestor imobile sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.

Pe de altă parte, faptul că legile fondului

funciar și Legea nr. 247/2005 prevăd obligativitatea parcurgerii unor proceduri

administrative nu conduce la privarea persoanelor îndreptățite de dreptul de acces

la justiție, întrucât împotriva deciziilor motivate emise în aceste proceduri, legea

deschide calea plângerii în instanță.

În consecință, persoana îndreptățită are

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate măsurile care se iau în

cadrul procedurii legilor fondului funciar, inclusiv în cea specifică evaluării,

emiterii titlurilor de despăgubiri și plată/conversie, iar titularii dreptului la

despăgubiri, au alte mijloace prevăzute de lege și acces la justiție, pentru eficientizarea/accelerarea

procedurii și punerea în executare a dreptului lor, decât formularea unei alte acțiuni

în pretenții care să se finalizeze cu o nouă recunoaștere și o nouă statuare asupra

aceluiași drept la despăgubiri.

Față de soluția care s-a pronunțat, în

legătură cu legea specială aplicabilă atunci când intră în concurs cu legea generală,

instanța de apel a apreciat ca fiind de prisos analiza susținerilor referitoare

la valabilitatea titlului statului sau la legitimarea procesuală pasivă a persoanelor

juridice chemate în judecată, ori a fondului cauzei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții D.B.D. și B.T.E.,

arătând

că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a ignorat situația juridică a proprietății

acestora, respectiv, aceea de „proprietate privată", astfel cum este garantată

de Constituția României și față de care sunt aplicabile dispozițiile art. 480

C. civ. și ale Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că

terenul în litigiu, în suprafață de 45,25 ha, a fost preluat de stat fără nicio

bază legală, fiind incidente în cauză dispozițiile legale mai sus menționate, a

căror aplicare este prioritară față de legile speciale în materie, și că, preluarea

acestuia fiind abuzivă, rezultă că a rămas în proprietatea privată a acestora până

în prezent.

Examinând recursul în raport de excepția

de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele

de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l constata nul, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu

a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2),

care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate

rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut

de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate

expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul

nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot

fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi

lovită de nulitate.

În speță, succesiunea de fapte și afirmații

din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic,

în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă

de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304

C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

În cererea de recurs nu se fac referiri

la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt motivele de nelegalitate

ale deciziei recurate, ci reclamanții arată, generic, că terenul în litigiu a fost

preluat de stat „fără bază legală", că situația juridică a acestuia este de

„proprietate privată" și că în speță sunt incidente dispozițiile art. 480

C. civ. și ale Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, a căror aplicare este prioritară raportat la legislația specială în materie.

Prin decizia pronunțată, instanța de apel

a analizat cauza din perspectiva excepției lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de argumentele aduse

de această parte în susținerea apelului său, de dezlegările date de instanța supremă

prin decizia de casare și de decizia în interesul Legii nr. 27/2011 privind admisibilitatea

acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin

titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13

din această convenție.

Din analiza motivelor de recurs rezultă

cu evidență lipsa indicării punctuale a aspectelor pentru care hotărârea obiect

al prezentei căi de atac nu este conformă legii, sens în care susținerile reclamanților

nu se pot circumscrie cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu se constituie

în chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de

recurs.

Recursul este o cale extraordinară de atac,

de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate

nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare

de

atac, chiar încadrate sau încadrabile în

drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin

respectiva hotărâre.

Pentru considerentele arătate, constatând

și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata,

în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății

este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții

D.B.D. și B.T.E. împotriva deciziei nr. 23 din 1 martie 2012 a Curții de Apel Craiova,

secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

28 noiembrie 2012.