ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7292/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 186 din 10 iunie 2010, Tribunalul Gorj, secția civilă, a respins excepțiile netimbrării și a calității procesuale pasive a Statului Român; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți; a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.375.500 RON despăgubiri civile și la 500 RON cheltuieli de judecată față de reclamanți; a respins cererea față de pârâta S.N.L.O., pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Referitor la excepția de netimbrare, a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât prezenta cauză are ca obiect acordarea despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 18/1991, lege ce are caracter reparatoriu al proprietăților de care au fost deposedați titularii lor de către stat și din a căror dispoziții rezultă că litigiile întemeiate pe o astfel de lege, sunt scutite de taxa de timbru, sens în care sunt și dispozițiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997.

Referitor la excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, a constatat, de asemenea, că nu este întemeiată, întrucât, potrivit art. 1 alin. (3), titlul VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordate în baza acesteia, vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege, iar art. 3 alin. lit. h), titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevede că titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama statului român. Reclamanții au invocat, ca și temei juridic al acțiunii lor, Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O.

și, în raport de faptul că s-a stabilit, în procedura prevăzută de legea specială a fondului funciar, dreptul acestora la acordarea despăgubirilor pentru terenurile ce nu pot fi restituite în natură, se consideră că reclamanții au o creanță patrimonială care intră sub incidența noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, iar nerestituirea imobilului până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor. Astfel că, se justifică pe deplin chemarea în judecată a Statului Român, care nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general, ce o constituie restituirea bunurilor ce au fost trecute în proprietatea sa, cu atât mai mult cu cât mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondul Proprietatea, nu se dovedește în prezent funcțional.

Referitor la pârâta S.N.L.O., tribunalul a constatat că aceasta nu are calitate procesuală pasivă, în contextul în care reclamanții nu au beneficiat de o reconstituire a dreptului de proprietate în natură și nu are nici un fel de atribuție în ceea ce privește acordarea despăgubirilor. Pe fond, prima instanță a reținut că din probatoriile administrate a rezultat că nu s-a parcurs procedura administrativă prevăzută de titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamanții neputând să aștepte derularea unor proceduri, care sunt incerte în privința duratei și a finalității și asupra cărora nu pot avea nici un control în contextul în care autoritățile au lăsat să treacă un număr însemnat de ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plății despăgubirilor la care aceștia sunt îndreptățiți.

La cuantumul despăgubirilor a fost avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expert Merfu Ilie, care se raportează la valoarea reală a terenurilor de care au fost deposedați reclamanții, stabilită prin metoda comparației de piață a vânzărilor, stabilindu-se ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească acestora suma de 1.375.500 RON despăgubiri civile, pârâtul fiind obligat și la 500 RON cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 422 din 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței sus­menționate. Prin decizia nr. 7815 din 3 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de același pârât împotriva deciziei instanței de apel, pe care a casat-o trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, spre rejudecarea apelului.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut, în esență, că pentru ca Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să poată fi obligat în raportul juridic dedus judecății, este necesar ca obligația de reparație să revină acestuia în mod nemijlocit, în temeiul unor dispoziții legale care să prevadă existența unei astfel de obligații. Prin motivele de recurs, pârâtul Statul Român a invocat lipsa sa de calitate procesuală pasivă, raportat la procedura specială reglementată prin Legea nr. 247/2005. O analiză a calității procesuale pasive a pârâtului din perspectiva normei speciale nu a fost realizată de instanța de apel care s-a mărginit la cercetarea calității procesuale pasive a Statului Român exclusiv din perspectiva dreptului comun.

Verificarea acestei calități prin raportare la condițiile legii speciale, omisso medio, direct în faza de judecată a recursului, în condițiile în care instanța de apel nu a efectuat la rândul ei o analiză a acestor susțineri în cauză, ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale părților. Prin decizia civilă nr. 23 din 1 martie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis apelul pârâtului; a schimbat în parte sentința; a respins, ca inadmisibilă, acțiunea promovată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a menținut dispozițiile sentinței privind netimbrarea acțiunii și respingerea cererii față de S.N.L.O. SA.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011, a hotărât că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Or, potrivit art. 1 alin. (3) din Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordate în baza legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursurile în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. - în vigoare la data formulării acțiunii, acestea regăsindu-se, de altfel, într-o reglementare identică, și în art. 330 ind. 7 alin. (3) C. proc. civ. care se aplică acțiunilor promovate după 25 noiembrie 2010, data intrării in vigoare a Legii nr. 202/2010 de modificare și completare a Codului de procedură civilă. Deci, promovarea acțiunii de către reclamanți în temeiul dreptului comun nu este admisibilă, față de caracterul special al actelor normative aplicabile în materia restituirilor și a stabilirii de măsuri reparatorii pentru terenurile preluate abuziv în perioada de referință.

Soluția nu contravine prevederilor art. 20 alin. (1) și (2) și art. 44 alin. (3) din Constituție, precum și dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât în cauză nu există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să o fi ratificat, iar articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile pe care le-au preluat abuziv înainte ca ele să ratifice Convenția.

Legile fondului funciar așa cum au fost modificate și completate, precum și dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu aduc atingere dreptului de proprietate garantat și ocrotit de art. 44 din Constituție, întrucât proprietarii terenurilor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moștenitorii acestora pot obține efectiv restituirea în natură a acestor imobile sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent. Pe de altă parte, faptul că legile fondului funciar și Legea nr. 247/2005 prevăd obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative nu conduce la privarea persoanelor îndreptățite de dreptul de acces la justiție, întrucât împotriva deciziilor motivate emise în aceste proceduri, legea deschide calea plângerii în instanță.

În consecință, persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate măsurile care se iau în cadrul procedurii legilor fondului funciar, inclusiv în cea specifică evaluării, emiterii titlurilor de despăgubiri și plată/conversie, iar titularii dreptului la despăgubiri, au alte mijloace prevăzute de lege și acces la justiție, pentru eficientizarea/accelerarea procedurii și punerea în executare a dreptului lor, decât formularea unei alte acțiuni în pretenții care să se finalizeze cu o nouă recunoaștere și o nouă statuare asupra aceluiași drept la despăgubiri. Față de soluția care s-a pronunțat, în legătură cu legea specială aplicabilă atunci când intră în concurs cu legea generală, instanța de apel a apreciat ca fiind de prisos analiza susținerilor referitoare la valabilitatea titlului statului sau la legitimarea procesuală pasivă a persoanelor juridice chemate în judecată, ori a fondului cauzei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții D.B.D. și B.T.E., arătând că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a ignorat situația juridică a proprietății acestora, respectiv, aceea de „proprietate privată", astfel cum este garantată de Constituția României și față de care sunt aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ. și ale Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenții-reclamanți au mai arătat că terenul în litigiu, în suprafață de 45,25 ha, a fost preluat de stat fără nicio bază legală, fiind incidente în cauză dispozițiile legale mai sus menționate, a căror aplicare este prioritară față de legile speciale în materie, și că, preluarea acestuia fiind abuzivă, rezultă că a rămas în proprietatea privată a acestora până în prezent.

Examinând recursul în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l constata nul, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamanții arată, generic, că terenul în litigiu a fost preluat de stat „fără bază legală", că situația juridică a acestuia este de „proprietate privată" și că în speță sunt incidente dispozițiile art. 480 C. civ. și ale Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a căror aplicare este prioritară raportat la legislația specială în materie.

Prin decizia pronunțată, instanța de apel a analizat cauza din perspectiva excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de argumentele aduse de această parte în susținerea apelului său, de dezlegările date de instanța supremă prin decizia de casare și de decizia în interesul Legii nr. 27/2011 privind admisibilitatea acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție.

Din analiza motivelor de recurs rezultă cu evidență lipsa indicării punctuale a aspectelor pentru care hotărârea obiect al prezentei căi de atac nu este conformă legii, sens în care susținerile reclamanților nu se pot circumscrie cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu se constituie în chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții D.B.D. și B.T.E. împotriva deciziei nr. 23 din 1 martie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.