ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 823/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2015, pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la data de 08 aprilie 2015, astfel cum a fost completată prin cererea înregistrată la data de 15 septembrie 2015, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Societatea B. SA, Municipiul Râmnicu Vâlcea, Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, Ministerul Sănătății și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat: - constatarea nulității absolute a dispozițiilor art. 12 din Contractul nr. x din 4 decembrie 1998, privind cota indiviză de teren în suprafață de 57,67 mp, aflat sub blocul de locuințe și parter comercial N2, situat în orașul Râmnicu Vâlcea, str. x, jud. Vâlcea; - a invocat excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 09.10.2000, emis de Ministerul Sănătății în favoarea pârâtei Societatea B. SA. 1.

Prin Sentința civilă nr. 5186 din 21 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș. 1.

Prin încheierea din 20 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș în Dosarul arbitral nr. x/2016, a fost disjuns capătul de cerere privind excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 09.10.2000, emis de Ministerul Sănătății în favoarea pârâtei Societatea B. SA, fiind declinată competența de soluționare a acestui petit în favoarea Curții de Apel Pitești. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 25 mai 2016, sub nr. x/2016. Prin Sentința civilă nr. 132 din 15 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru rezolvarea acestui conflict. 1.

Prin Decizia nr. 3276 din 18 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Societatea A. SRL și pe pârâții Societatea B. SA, Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, Ministerul Sănătății și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. 2. Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 77 din 10 aprilie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Societatea B. SA, Municipiul Râmnicu Vâlcea, Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, Ministerul Sănătății și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 77 din 10 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Referitor la motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin neluarea în considerare a prevederilor Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991. Astfel, la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat în cauză, intimata-pârâtă Societatea B. SRL pierduse dreptul de folosință asupra imobilului, prin vânzarea acestuia către recurenta-reclamantă și nu mai desfășura activitate economică începând cu data semnării contractului de vânzare cumpărare nr. x/04.12.1998. Prin urmare, la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, intimata-pârâtă nu mai îndeplinea cele două condiții prevăzute de Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, referitoare la folosirea spațiului și la desfășurarea activității economice. Contrar celor reținute de instanța de fond, dreptul de proprietate al intimatei-pârâte nu s-a născut de drept, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, ci acest drept era condiționat de îndeplinirea anumitor condiții și formalități care, în speță, nu erau îndeplinite. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat argumentul primei instanțe referitor la verificarea îndeplinirii condițiilor de atestare a dreptului de proprietate în raport de data înființării societății comerciale beneficiare a actului. Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că certificatul contestat este incomplet, lipsindu-i anexa 2 și planurile topografice cuprinse în anexele 4 și 5. Fiind vorba de un teren aflat în indiviziune forțată, situat sub un imobil de locuințe, pentru întocmirea acestor anexe era necesar acordul celorlalți coproprietari, iar prin vânzarea spațiului comercial către recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă a pierdut dreptul de a solicita acordul coproprietarilor din imobil la întocmirea anexelor și eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate asupra terenului în indiviziune forțată se naște la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, instanța de fond confundând dreptul de a solicita emiterea certificatului cu data dobândirii dreptului de proprietate prin eliberarea acestui act. La data emiterii actului contestat, dreptul de a solicita emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate revenea recurentei-reclamante, care îndeplinea condițiile prevăzute de lege, respectiv deținea folosința asupra terenului și desfășura activitate economică în spațiul comercial. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 6 iulie 2017, intimata-pârâtă Societatea B. SA a invocat excepția inadmisibilității invocării excepției de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la excepția inadmisibilității, intimata-pârâtă a susținut că litigiul este generat de pretențiile formulate cu privire la plata, de către reclamantă, a lipsei de folosință a imobilului aflat în litigiu. Aceste pretenții, întemeiate pe obligația asumată de reclamantă conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.12.1998, nu pot constitui fundamentul unei cereri de anulare, pe calea excepției de nelegalitate, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, nefiind generate de cuprinsul actului administrativ contestat. Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a arătat că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este incident cauzei, nefiind expuse, de către recurentă, critici de nelegalitate care să se circumscrie acestui caz de casare. Excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu este întemeiată întrucât actul este emis cu respectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991, în raport de data înființării societății beneficiare. Totodată, recurenta-reclamantă susține în mod greșit că, la data eliberării certificatului, intimata-pârâtă nu mai avea în patrimoniu terenul în litigiu, întrucât obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două societăți comerciale l-a constituit doar spațiul comercial, fără teren. 4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 02 august 2017, intimatul-pârât Ministerul Sănătății a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 09.10.2000 a fost emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991. 4.3. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 august 2017, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.12.1998 și nici nu are calitatea de emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 09.10.2000. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta Societatea A. SRL a invocat, drept temei al cererii de recurs, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ., criticile expuse, referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. În raport de susținerile din cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că acestea pot fi sintetizate astfel: (i) greșita interpretare și aplicare, în raport de data înființării intimatei-pârâte Societatea B. SA și nu în raport de data emiterii actului, a condițiilor prevăzute de Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate; (ii) neîndeplinirea, de către beneficiara certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a condițiilor prevăzute de Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, la data emiterii actului administrativ contestat. Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte va avea în vedere cadrul legislativ care reglementează modalitatea de constatare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în folosința fostelor întreprinderi de stat. Potrivit art. 16 din Legea nr. 15/1990: "Unitățile economice de stat, cu excepția celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată, în condițiile prevăzute de lege.", iar potrivit art. 20 alin. (2) din același act normativ: "Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu." Atribuirea în proprietate a bunurilor aflate în administrarea fostelor societăți aparținând Statului Român, reorganizate în condițiile Legii nr. 15/1990, ca regii autonome sau societăți comerciale cu capital de stat, s-a realizat potrivit H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat și a normelor de aplicare a acestei hotărâri, respectiv potrivit Criteriilor emise de Ministerul Economiei și Finanțelor sub nr. x/1992. Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991: "Terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determina, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publica județeana.", iar potrivit art. 5 din același text normativ: "Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice județene vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară." În raport de textele de lege enunțate anterior, condițiile ce se cer a fi îndeplinite la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate sunt următoarele: a) terenul să se afle în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat la data înființării acesteia; b) terenul să fie necesar desfășurării activității, conform obiectului de activitate al societății. În cauză, intimata-pârâtă Societatea B. SA a fost înființată în anul 1991, ca societate pe acțiuni, sub denumirea SC B. SA, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x a fost emis de Ministerul Sănătății la data de 09.10.2000, în aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991. Principalul motiv de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate invocat de reclamantă, care a reprezentat, totodată, principala critică adusă sentinței recurate, se referă la data la care se apreciază îndeplinirea, de către solicitantul eliberării actului, a condițiilor anterior enumerate, recurenta-reclamantă susținând că această dată este cea a emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, având în vedere că prevederile H.G. nr. 834/1991 reglementează în mod expres situația terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat "la data înființării acestora", afectate activității desfășurate, procedura de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate reglementând condiții ce trebuie dovedite în raport de acest moment specific, iar nu în raport de data depunerii cererii ori a emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Argumentul recurentei-reclamante, în sensul că dreptul de proprietate nu se naște ex lege în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, fiind necesare formalități ulterioare pentru constatarea existenței acestui drept, nu are relevanță în cauză, atât timp cât, indiferent de data la care societatea beneficiară și-a manifestat voința de a-i fi constatat dreptul de proprietate, îndeplinirea condițiilor pentru eliberarea actului se analizează în raport de situația existentă la data înființării persoanei juridice. În ceea ce privește neîndeplinirea, de către intimata-pârâtă Societatea B. SA, a condițiilor prevăzute de lege pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Înalta Curte constată a fi neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante privitoare la modificarea situației juridice a terenului, ca urmare a încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 04.12.1998. Transmiterea dreptului de proprietate asupra spațiului comercial nu a afectat vocația legală a intimatei-pârâte la obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent acestui spațiu, atât timp cât legiuitorul nu a condiționat emiterea actului de situații ori împrejurări ivite ulterior datei înființării societății comerciale cu capital de stat și nici nu a reglementat vreo modalitate de transmisiune legală, către dobânditorul construcțiilor aflate pe terenul în litigiu, a dreptului de a solicita emiterea acestui certificat. Nici argumentele recurentei-reclamante privitoare la caracterul indiviz al dreptului de proprietate asupra terenului nu pot fi primite, întrucât nici în cuprinsul Legii nr. 15/1990 și nici a H.G. nr. 934/1991 nu se stipulează că terenurile ce fac obiectul acestor acte normative trebuie să se afle în proprietatea exclusivă a solicitanților, fiind, astfel, posibilă emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și pentru terenuri supuse unui regim de coproprietate. În ceea ce privește motivul de nelegalitate referitor la inexistența anexelor nr. 2, 4 și 5 la certificatul de atestare a dreptului de proprietate, Înalta Curte apreciază că imposibilitatea prezentării acestor anexe, de către emitentul Ministerul Sănătății, nu reprezintă un aspect de natură a invalida actul administrativ, legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate fiind verificată în raport de condițiile ce trebuie îndeplinite de beneficiar, astfel cum sunt stabilite de lege, iar nu în raport de anexele reprezentând măsurători ori planuri topografice. Concluzionând, Înalta Curte constată că legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se apreciază în funcție de situația existentă la data de 10.01.1991, data înființării Societății B. SA, iar nu în raport de data eliberării actului contestat, 09.10.2000. În consecință, motivele de nelegalitate invocate, și anume pierderea dreptului de folosință asupra terenului prin vânzarea spațiului comercial intervenită la data de 04.12.1998, precum și împrejurarea că, prin această vânzare, bunul nu mai servea pe viitor desfășurării activității intimatei-pârâte, nu afectează validitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și nu conduc la nașterea, în patrimoniul recurentei-reclamante Societatea A. SRL, a dreptului de a solicita eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. În ceea ce privește apărările formulate de intimata-pârâtă Societatea B. SA cu privire la inadmisibilitatea invocării excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Înalta Curte le apreciază a fi neîntemeiate, reținând, contrar susținerilor părții, că invocarea excepției de nelegalitate îndeplinește condiția existenței unei legături cu fondul cauzei. Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, reclamanta Societatea A. SRL a solicitat constatarea nulității absolute a dispozițiilor art. 12 din Contractul nr. x din 4 decembrie 1998, prin care reclamanta s-a obligat să cumpere de la Societatea B. SA cota indiviză de teren în suprafață de 57,67 mp, în momentul dobândirii de către vânzătoare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Drept motiv de nulitate a clauzei contractuale, s-a susținut că vânzătoarea nu avea dreptul de a solicita și obține eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ulterior semnării contractului nr. x/04.12.1998 acest drept revenind cumpărătoarei. Or, suprafața de teren în litigiu a făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.10.2000, emis de intimatul-pârât Ministerul Sănătății beneficiarei Societatea B. SA, iar prin invocarea excepției de nelegalitate, reclamanta tinde la invalidarea dreptului de proprietate al vânzătoarei asupra terenului în litigiu și, pe care de consecință, la înlăturarea propriei obligații contractuale. Prin urmare, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiția legăturii dintre fondul cauzei și invocarea excepției de nelegalitate, soluționarea litigiului cu privire la nulitatea clauzei contractuale depinzând de analizarea legalității actului administrativ individual. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a intimatului-pârât Statul Român, Înalta Curte constată că problema stabilirii cadrului procesual pasiv este depășită în acest moment procesual, întrucât nu a făcut obiectul invocării unei excepții în fața instanței de fond, părțile cauzei aderând, așadar, la cadrul procesual stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, ca nefondat.