ÎCCJ, decizie (scj.ro #114092)

Recurs. Invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă de la 1865. Înțelesul sintagmei ”

motive contradictorii

”.

Dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Acțiune în contravaloarea lipsei de folosință. Condiții.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic :

motivare contradictorie

-          lipsă de folosință

-          imobil

-          prescripție

Codul de procedură civilă de la 1865, art. 304 pct. 7

Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (5), art. 40

Totodată, motivarea contradictorie nu se confundă cu eroarea de fapt pretins săvârșită de instanțele de fond, ca urmare a interpretării greșite a probatoriilor. Eroarea de fapt ori omisiunea pronunțării instanțelor asupra unor dovezi administrate la judecata în fond, puteau fi invocate în fața instanței de recurs doar prin intermediul motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 10 și pct. 11 C.proc.civ. care, însă, au fost abrogate prin dispozițiile OUG nr. 138/2000, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 219/2005. O astfel de critică, prin care se pretinde săvârșirea unei erori de fapt de către instanțele de fond, în aprecierea probatoriilor administrate, nu se confundă cu contradictorialitatea considerentelor unei hotărâri și, în condițiile abrogării prevederilor art. 304 pct. 11 C.proc.civ., nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Potrivit dispozițiilor legii speciale sus menționate, dreptul de despăgubire pentru lipsa de folosință a unor astfel de imobile se naște la momentul expirării unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, astfel încât analizarea prescripției dreptului material la acțiune se face raportat la acest moment.

Secția I civilă, decizia nr.2018 din 25 iunie 2014

Prin cererea înregistrată la data de 28.05.2010, reclamantul T.B.I. a solicitat obligarea pârâtei SC S. SCM să înainteze către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) București, în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dosarul privind notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect suprafața de 1448 m.p. teren situat în municipiul Rm. Vâlcea, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 500 lei/ pentru fiecare zi de întârziere (1), ca pârâta să fie obligată să-și ridice construcțiile și să-i restituie în deplină posesie terenul în suprafață de 3916 m.p., astfel cum s-a dispus prin decizia civilă nr.365/A din 18.10.2007 a Curții de Apel Pitești (2) și ca pârâta să fie obligată la plata lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 5364,22 m.p. situat în Rm. Vâlcea, pentru perioada folosirii acestuia (3), invocând incidența dispozițiilor art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (1) lit. a) art. 9, art. 10, art. 25 alin. (5) și art. 40 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamantul a susținut că, prin decizia civilă sus menționată, Curtea de Apel Pitești, în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, a statuat cu privire la dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 5364,22 m.p. și a dispus restituirea în natură a suprafeței de 3916 m.p. teren și acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru suprafața de 1448 m.p. teren, imposibil de restituit în natură.

Reclamantul a susținut, totodată, că acest teren a fost dat în folosință, prin decizia nr.591/1988 a Consiliului Județean Vâlcea, antecesorului pârâtei S. SCM, societatea cooperatistă, persoană juridică de drept privat și că, pârâta se face vinovată de daunele suferite prin nepredarea terenului și neemiterea titlului de despăgubire.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat cât privește capătul de cerere privind restituirea în natură a terenului de 3916 m.p., în raport de mențiunile deciziei nr.365/2007 a Curții de Apel Pitești, iar cât privește capătul de cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Pârâta a mai susținut că pentru suprafața de 1448 mp. teren, reclamantul urmează să primească despăgubiri de la ANPR, iar în ceea ce privește suprafața de 3916 mp teren, că nu folosește acest teren și că el se află la dispoziția reclamantului din anul 2007, fără însă ca acesta să se prezinte și să solicite preluarea sa.

Prin sentința civilă nr.596 din 2.06.2011, Tribunalul Vâlcea, Secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubire, invocată de pârâtă.

Prin aceeași sentință au fost respinse capetele 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată, ca rămase fără obiect, și, respectiv, capătul 3 al cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiat.

În motivarea deciziei, tribunalul a reținut că primul capăt al cererii de chemare în judecată a rămas fără obiect, întrucât pârâta a înaintat către ANRP București, din data de 29 iunie 2010, documentația constituită cu ocazia soluționării notificării formulate în procedura Legii nr. 10/2001, cu mențiunea că, în cauză, nu au fost administrate dovezi care să confirme susținerea reclamantului potrivit căreia documentația transmisă nu ar fi completă.

Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că pârâta, urmare a demersurilor efectuate, a obținut certificatul de urbanism din 27.06.2010 și autorizația de desființare a construcțiilor din 6.12.2010, și că la data de 25.02.2011 a procedat, în conformitate cu autorizațiile legale obținute, la ridicarea construcțiilor, fapt atestat prin procesul verbal din 25.02.2011, dată de la care terenul este liber și de construcții.

Referitor la cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut, în raport de precizările făcute la termenul de judecată din 28.09.2010 de reclamant, că acțiunea în despăgubire este întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.

În raport temeiul de drept al acțiunii și de împrejurarea că reclamantul și-a fundamentat pretenția de despăgubire pe faptul emiterii unei decizii de restituire în natură în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că nu poate primi excepția prescripției dreptului la acțiune și nici excepția autorității de lucru judecat.

Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 dau dreptul la despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor restituite numai din momentul emiterii deciziei de restituire și că, în raport de acest moment, cererea de despăgubire, înregistrată la data de 28.05.2010, se dovedește a fi formulată în termenul de prescripție, de 3 ani.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat invocată în raport de decizia civilă nr.365/A din 18.10.2007 a Curții de Apel Pitești, tribunalul a reținut că nu poate fi primită, întrucât nu este dată identitatea de părți, de obiect și de cauză juridică.

Pe fondul cererii de despăgubire, tribunalul a constatat că nu poate fi primită.

Anume, referitor la suprafața de 3916 mp teren, pentru care, în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură către reclamant, tribunalul a constatat că nu este culpa pârâtei în ceea ce privește întârzierea înregistrată în predarea terenului, întrucât, potrivit probatoriilor administrate, reclamantului i s-a stabilit dreptul la restituirea în natură a acestui teren prin decizia civilă nr.365/A din 18.10.2007 a Curții de Apel Pitești, dată la care pentru acest teren era emis și titlul de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, în favoarea numitelor B.O. și O.M.P., care și-au înscris dreptul de proprietate în registrul de publicitate imobiliară.

În atare situație, instanța a reținut că pârâta, care deținea terenul în mod legal, în baza deciziei nr.591/1988 a Consiliului Județean Vâlcea, a fost în imposibilitate să îl predea, ea neputând alege unul sau altul dintre cei doi proprietari, acesta fiind și motivul pentru care nu s-a putut încheia, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, un protocol de predare primire a terenului cu reclamantul.

Tribunalul a constatat că titlul de proprietate emis numitelor B.O. și O.M.P. a fost anulat, la cererea reclamantului, prin sentința civilă nr. 5453 din 13.05.2007 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, rămasă irevocabilă la data de 27.05.2011.

A reținut, totodată, că imposibilitatea predării terenului la momentul pronunțării deciziei nr. 365/2007 a Curții de Apel Pitești era justificată și de faptul că pârâta avea obligația legală de a-l preda liber de orice tulburare din partea vreunui terț, ceea ce în cauză nu se putea realiza la acel moment.

Referitor la suprafața de 1448 mp. teren, tribunalul a constatat că în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a statuat cu privire la imposibilitatea restituirii sale în natură, motiv pentru care reclamantului i-au fost acordate despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

În concluzie, tribunalul a constatat că nu poate fi primită solicitarea de despăgubire formulată de reclamant pentru întreaga suprafață de 5946 m.p. teren, dat fiind că, pentru considerentele mai sus arătate, nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, lipsind vinovăției acesteia.

Tribunalul a mai reținut și că reclamantul nu a făcut nici dovada prejudiciului pretins, prejudiciu care nu poate reprezenta, astfel cum eronat pretinde, lipsirea de o chirie egală cu taxa stabilită de autoritățile locale pentru desfășurarea activităților comerciale sezoniere în zonă în care este situat terenul.

Prin decizia civilă nr.91/A din 24.10.2011, Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondat, apelul formulat de reclamant.

În motivarea deciziei s-a reținut că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă în raport de faptul că reclamantul a dobândit dreptul asupra imobilului în litigiu în baza unui contract de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 30.07.2007 cu numiții G.N.M. și G.I.C., caz în care nu are calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea prevederilor ale art.3 și 4 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 și nu poate recurge la procedura acestei legi speciale de reparație în vederea finalizării procedurilor inițiate de vânzătorii dreptului litigios.

Prin decizia nr.6310 din 17.10.2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia curții de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În motivarea deciziei, instanța de recurs a reținut că pretențiile ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată își au originea într-o altă cauză, soluționată irevocabil, prin care reclamanților din acel dosar, G.N.M. și G.I.C. li s-a restituit în natură terenul în suprafață de 3.916 mp., iar pentru suprafața de teren de 1448 m.p., cauza a fost trimisă ANRP în vederea stabilirii de despăgubiri în condițiile legii speciale (sentința civilă nr.93/2007, definitivă prin decizia civilă nr.365/2007 a Curții de Apel Pitești și irevocabilă prin decizia civilă nr.8720/2009 a ICCJ).

S-a constatat, totodată, că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi autentificat la data de 30.07.2007, G.N.M. și G.I.C. au vândut lui T.I.B. toate drepturile decurgând din calitatea de persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001, printre care și „toate drepturile deduse judecății (...) împreună cu toate drepturile procesuale decurgând din calitatea de reclamanți".

Prin urmare, instanța de recurs a statuat că reclamantul T.I.B. este titularul drepturilor litigioase dobândite în baza sus menționatului contract și că, față de obiectul litigiului pendinte, calitatea procesuală activă nu presupunea existența calității de persoană îndreptățită, ci existența calității de titular al drepturilor ce se intenționa a fi realizate în justiție, caz în care, în mod greșit instanța de apel a primit excepția inadmisibilității acțiunii deduse judecății.

Prin decizia civilă nr. 158 din 17.12.2013, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a respins apelul declarat de reclamant.

În motivarea deciziei s-a reținut că prima instanță, contrar celor susținute de reclamant, a soluționat cererea cu respectarea limitelor investirii. Anume, instanța de apel a reținut că reclamantul, prin precizările formulate cu privire la temeiul de drept al cererii în despăgubire, la termenul de judecată din data de 28.10.2010, a stabilit cadrul procesual în care urma să se desfășoare judecata, ca fiind cel prevăzut de

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ca atare, cum dispozițiile acestei legi de reparație stabilesc că dreptul la plata de despăgubiri pentru contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor restituite în cadrul procedurilor prevăzute de acest act normativ se naște la momentul emiterii dispoziției de restituire, nu poate primi apărarea reclamantului potrivit căreia dreptul său la despăgubire s-ar fi născut începând cu anul 1988, când pârâta a intrat în posesia acestui teren.

În ceea ce privește despăgubirea reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața de 3.916 mp, instanța de apel a reținut că o astfel de cerere poate avea ca obiect doar despăgubirile pe ultimii trei ani anterior formulării cererii și că, în raport de momentul înregistrării, 28.05.2010, a fost formulată în termenul legal de prescripție, cum corect a statuat și prima instanță.

Referitor la această pretenție de despăgubire, instanța a constatat că atâta timp cât pentru acest teren erau emise două titluri de proprietate, în mod corect prima instanță a reținut că pârâta a fost pusă în situația de a ști cui să predea terenul până la clarificarea situație, ea nefiind in măsura să aleagă pe unul sau altul dintre cei doi titulari ai titlurilor exhibate pentru a îi preda imobilul și, pe cale de consecință, că nu este îndeplinită condiția relativă la vinovăție în vederea angajării răspunderii sale delictuale.

Nefiind dată condiția referitoare la vinovăția pârâtei, instanța de apel a reținut că nu se mai justifică analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv, nici criticile formulate de reclamant cu privire la întinderea prejudiciului și cuantumul despăgubirii bănești pretinse.

Cât privește suprafața de 1.448 mp teren, pentru care, în litigiul soluționat irevocabil în procedura Legii nr. 10/2001, s-a statuat cu privire la dreptul reclamantului de a primi despăgubiri în condițiile legii de reparație, instanța a reținut că aceste despăgubiri reprezintă modalitatea în care statul a înțeles să evalueze și să repare prejudiciul suferit, atât ca urmare a deposedării abuzive de stat de imobile, cât și ca urmare a imposibilității restituirii acestor imobile în natură.

Instanța de apel a mai reținut că prin transformarea vechiului drept de proprietate într-un drept de creanță având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie pentru bunurile preluate abuziv, statul și-a îndeplinit obligația de reparare a prejudiciul suferit prin deposedarea abuzivă, și că acest fapt împiedică beneficiarii măsurilor reparatorii să formuleze alte pretenții, cum ar fi cea dedusă judecății de reclamant, de plată a contravalorii lipsei de folosință.

Tribunalul a reținut că întârzierea de către autoritățile statului în emiterea titlului de despăgubire în cadrul procedurilor speciale nu poate fundamenta pretenția de despăgubire din procesul pendinte împotriva pârâtei.

Instanța de apel a statuat că nu poate primi nici apărarea reclamantului privind încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană, motivat de faptul că obiectul acțiunii deduse judecății nu îl constituie revendicarea, ci plata unei despăgubiri, iar temeiul juridic al pretenție de despăgubire îl constituie dispozițiile unei legi de reparație, anume, ale Legii nr. 10/2001.

În fine, s-a reținut că atâta timp cât pârâta a înaintat ANRP dosarul constituit în cadrul procedurii administrative prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dosarul nefiindu-i restituit sub motiv că ar fi incomplet, în mod corect prima instanță a constatat că nu poate primi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei de a-și îndeplini această obligație.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea criticii întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., reclamantul a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii recurate referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiunea în despăgubire dedusă judecății. Anume, a susținut că instanța de apel a statuat, pe de o parte, că acțiunea dedusă judecății, în raport de temeiul de drept invocat, nu este prescrisă pentru ca, ulterior, să rețină că despăgubirile pretinse pot fi acordate „potrivit termenului general de prescripție pe ultimii trei ani", fără însă a pronunța o soluție de admitere a acestei excepții.

În consecință, a solicitat înlăturarea considerentelor care pun în discuție admiterea excepției prescripției dreptului la acțiunea în despăgubire de la momentul deposedării de către stat de imobilul în litigiu, întrucât această excepție nu putea fi primită pentru argumentele pe care le detaliază pe larg în justificarea caracterului imprescriptibil al unei astfel de acțiuni, rezultat al interpretării, per a contrario, a dispozițiilor art. 1890 C.civ., precum și a aplicării prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma din 19 octombrie 2007 și, respectiv, al incidenței posibilelor cauze de natură a întrerupe cursul prescripției, cum ar fi existența regimului comunist.

Reclamantul a mai invocat și caracterul contradictoriu al constatărilor instanțelor de fond referitoare la existența în sarcina pârâtei a obligației de predare a terenului și, mai apoi, la lipsa vinovăției pârâtei în

legătură cu neîndeplinirea acestei obligații.

În dezvoltarea criticii întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., reclamantul a susținut că la judecata în fond s-au stabilit greșit limitele investirii instanței, întrucât, atâta timp cât dreptul său la  despăgubire s-a născut în anul 1988, instanțele aveau a analiza cererea de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului pentru ultimii 22 de ani și nu, cum greșit s-a statuat, doar pentru ultimii 3 ani, după momentul emiterii deciziei de restituire în natură a terenului în procedura Legii nr. 10/2001.

În dezvoltarea criticii întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., reclamantul a susținut că instanțele de fond au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 2 alin. (2) ale art. 3 și pe cele ale art. 9 din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății.

Reclamantul a susținut că statuarea din cuprinsul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate abuziv de stat se face după primirea deciziei de restituire, nu poate crea confuzie cu privire la faptul că dreptul de proprietate recunoscut în cadrul legii de reparație este valabil din momentul deposedării abuzive de către stat a fostului proprietar de imobil.

Ca atare, în raport de aceste dispoziții legale și de cele ale art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilul se retrocedează în starea în care se afla la data cererii de restituire și liber de orice sarcini, reclamantul era îndreptățit la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a întregului teren preluat de statul comunist încă de la momentul deposedării abuzive.

Cât privește terenul de 3916 mp teren, reclamantul a arătat că erau îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei.

În argumentarea acestei critici, s-a susținut că instanțele de fond au evaluat greșit probatoriile când au statuat cu privire imposibilitatea predării terenului de către pârâtă, sub motiv că pentru acest teren au fost emise două titluri de proprietate, întrucât titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991 era lovit de nulitate. Pârâta cunoștea adevăratul proprietar al terenului, în persoana sa, și că acesteia, în calitatea sa de detentor precar al terenului din anul 1988, îi incumba atât obligația de predare a terenului, cât și obligația de a repara prejudiciul cauzat fostului proprietar în ultimii 22 ani prin lipsirea de folosința terenului.

S-a susținut, de asemenea, că argumentele reținute de instanțele de fond în justificarea soluțiilor pronunțate contravin și prevederilor art. 480 C.civ., care consacră obligativitatea respectării dreptului de proprietate, precum și celor ale art. 166 C.proc.civ., care impun respectarea autorității lucrului judecat.

Reclamantul a arătat că după pronunțarea deciziei civile nr. 365/2007 a Curții de Apel Pitești, pârâta avea obligația să se conformeze și prevederilor art. 371 alin. (1) C.proc.civ. (să execute, de bună voie, obligația de predare), precum și prevederilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (să încheie protocolul de predare primire în condițiile stipulate de acest text de lege) și că, dată fiind nerespectarea acestor obligații, instanța de apel avea a face aplicarea și în această cauză, ca în alte cauze similare, a prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/2001, care impuneau obligarea pârâtei la plata unei sume de bani calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului restituit.

În dezvoltarea criticilor, reclamantul a susținut și că hotărârea recurată a fost dată, inclusiv în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (2), art. 3 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, în esență, susținând că aceste texte legale se constituie în temei de drept atât pentru pretenția de restituire în natură a imobilelor preluate de stat abuziv, cât și pentru pretenția de plată a despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru aceste imobile.

Cât privește soluția de respingere a cererii de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1448 mp teren, pentru care, în procedura Legii nr. 10/2001 i-au fost acordate despăgubiri, reclamantul susține că a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, art. 20 Constituție și Convenției europene.

Reclamantul a arătat că ANRP îi poate acorda cu titlu de despăgubire doar valoarea de circulație a terenului de 1448 mp și a susținut că în aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, față și de împrejurarea că până la această dată titlul de despăgubire nu a fost emis, este îndreptățit să fie despăgubit și cu contravaloarea lipsei de folosință pentru acest teren.

Reclamantul a mai criticat hotărârea instanței de apel ca fiind greșită și din perspectiva prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum și a jurisprudenței instanței de contencios european generată în aplicarea acestor prevederi (cu trimitere la anumite hotărâri de speță), întrucât prin soluția pronunțată a înlăturat, „printr-o evidentă inechitate, speranța legitimă (...) cu privire la concretizarea dreptului la restituirea fructelor civile" pentru terenul în litigiu.

În finalul memoriului de recurs, reclamantul prezintă „condițiile și întinderea prejudiciului suferit pentru lipsa de folosință" a întregului teren în suprafață de 5364 m.p., susținând că singura „metodă obiectivă aplicabilă în speță, privind evaluarea prejudiciului, este cea raportată la situația locală, astfel cum este percepută și concretizată prin hotărârile de Consiliu Local", pentru argumentele descrise pe larg, și solicită a se avea în vedere modul de calcul a despăgubirii prezentat de expert, apreciind că sunt suficiente elemente care să contureze o evaluare corectă a prejudiciului suferit de către instanța de recurs.

Analizând recursul, Înalta Curte a constatat că nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

În drept, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 C.proc.civ., se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă partea a doua a unei hotărâri judecătorești și, anume, pe considerentele acesteia, în care sunt prezentate faptele reținute, rezultat al evaluării probatoriilor administrate și, respectiv, dispozițiile legale aplicate și care fundamentează soluția.

Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea recurată să cuprindă în considerentele sale (și, nu prin raportare la apărările părților) constatări de fapt distincte și contradictorii care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către Înalta Curte a controlului în ceea ce privește aplicarea legii.

Totodată, motivarea contradictorie nu se confundă cu eroarea de fapt pretins săvârșită de instanțele de fond, ca urmare a interpretării greșite a probatoriilor.

Eroarea de fapt ori omisiunea pronunțării instanțelor asupra unor dovezi administrate la judecata în fond, puteau fi invocate în fața instanței de recurs doar prin intermediul motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 10 și pct. 11 C.proc.civ. care, însă, au fost abrogate prin dispozițiile OUG nr. 138/2000, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 219/2005.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., el poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare expresă și reală a legii, anume, când soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății și înlăturarea acestei contradicții se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.

În fine, criticile de nelegalitate trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacate și nu pe chestiuni de drept străine raportului juridic dedus judecății în fața instanțelor de fond, întrucât, în caz contrar, partea nu poate justifica interesul în exercitarea căii de atac a recursului.

În speța supusă analizei, se constată că reclamantul subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., critica potrivit căreia considerentele hotărârii recurate relative la excepția prescripției dreptului material la acțiune ar fi contradictorii ca, de altminteri, și constatările de fapt relative la existența obligației de predare a terenului de către pârâtă și cele relative la lipsa sa de vinovăție cât privește neîndeplinirea acestei obligații.

Verificând cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, se constată că statuările de fapt și de drept ale instanței de apel privind chestiunea prescripției dreptului la acțiune, nu sunt contradictorii.

Dimpotrivă, instanța de apel a răspuns criticilor formulate de reclamant, explicând că analiza excepției s-a realizat în raport de obiectul și temeiul juridic al cererii în despăgubire dedusă judecății, astfel cum aceasta a fost precizată și calificată la judecata în primă instanță.

Anume, instanța de apel a reținut că dreptul material la acțiunea în despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului restituit în procedura Legii nr. 10/2001 s-a născut la momentul emiterii dispoziției de restituire în natură a terenului, astfel cum prevăd dispozițiile acestei legi speciale de reparație, adică la data 18.10.2007.

În raport de acest moment, instanța de apel a constatat că cererea în despăgubire, înregistrată la data 28.05.2010, este formulată în interiorul termenului general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care s-ar fi împlinit la data de 18.10.2010, caz în care excepția

prescripției dreptului material la acțiune nu poate fi primită, astfel cum corect a statuat și prima instanță.

Prin intermediul acestui motiv de recurs, reclamantul dezvoltă și argumente potrivit cărora instanțele de fond au interpretat și aplicat greșit mai multe dispoziții ale Legii nr. 10/2001 atunci când au stabilit că dreptul său la despăgubire s-ar fi născut la data emiterii dispoziției de restituire în natură, 18.10.2007 și nu în anul 1988, astfel cum a pretins. Aceste argumente se circumscriu însă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și vor fi analizate în cadrul acestui motiv.

În raport de considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că nu poate primi solicitarea reclamantului de a se înlătura din cuprinsul hotărârii recurate considerentele care au fundamentat soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, favorabilă reclamantului, sub motiv că acestea ar pune în discuție caracterul imprescriptibil al unei acțiuni în despăgubire pentru perioada de timp anterioară emiterii dispoziției de restituire în natură.

De altminteri, referitor la această solicitare, reclamantul afirmă, contradictoriu, că instanțele de fond ar fi procedat la analiza implicită a excepției prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubire pentru perioada 1988-2007, însă a omis să pronunțe o soluție explicită cu privire la această chestiune.

Cât privește critica prin care se invocă caracterul contradictoriu al constatărilor de fapt ale instanțelor de fond relative la existența în sarcina pârâtei a obligației de a preda terenul, pe de o parte și, respectiv, la lipsa de vinovăție a pârâtei pentru întârzierea în predarea terenului, ca și condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale, pe de altă parte, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită.

Aceasta, întrucât, considerentele hotărârii nu evidențiază existența unor statuări intrinseci, distincte și contradictorii, cele două chestiuni de fapt fiind analizate în succesiunea impusă de necesitatea verificării condițiilor răspunderii civile delictuale.

De altfel, în argumentarea criticii, reclamantul contestă ca fiind greșită cea de a doua constatare de fapt, relativă la lipsa de vinovăție a pârâtei, susținând, cu trimitere la unele probatorii, că pârâta se face vinovată de neîndeplinirea obligației de predare a terenului, întrucât putea aprecia că titlul de proprietate emis unor terțe persoane pentru terenul în litigiu era lovit de nulitate.

O astfel de critică, prin care se pretinde săvârșirea unei erori de fapt de către instanțele de fond, în aprecierea probatoriilor administrate, nu se confundă cu critica privind contradictorialitatea considerentelor unei hotărâri și, în condițiile abrogării prevederilor art. 304 pct. 11 C.proc.civ., nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că nu poate fi primit, întrucât reclamantul nu dezvoltă nicio critică prin care să evidențieze pretinsa denaturare de către instanțele de fond a naturii actului juridic dedus judecății.

Astfel, potrivit art. 304 pct. 8 C.proc.civ., este caz de modificare a unei hotărâri, atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății (în înțelesul material al acestuia, de

negotium iuris

) i-a schimbat natura ori înțelesul, denaturându-i clauzele clare și neechivoce.

În speță, fără să facă referire la un asemenea act care să fi fost dedus judecății, reclamantul reiterează susținerea potrivit căreia instanțele de fond au dat o interpretare greșită mai multor dispoziții ale Legii nr. 10/2001 (pe care le detaliază și cu privire la care propune o altă interpretare) atunci când au stabilit că dreptul său la despăgubire s-a născut la data de 18.10.2007, data emiterii deciziei de restituire, și nu în anul 1988, astfel cum a pretins, critici care, astfel cum s-a arătat, vor fi analizate în cadrului motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Analizând criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că nu pot fi primite pentru considerentele ce vor urma.

Instanțele de fond, în urma precizărilor formulate de reclamant, s-au învestit cu judecata unei cereri în despăgubire pentru lipsa de folosință a unui teren în suprafață totală de 5355 m.p., întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Condițiile de acordare a contravalorii lipsei de folosință pentru imobilele ce au făcut obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt stabilite prin dispozițiile art. 25 (5) coroborate cu cele ale art. 40 din această lege specială de reparație, dispoziții care fac aplicarea la un caz particular a condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de dispozițiile art. 998-999 C.civ.

Potrivit dispozițiilor legii speciale sus menționate, dreptul de despăgubire pentru lipsa de folosință a unor astfel de imobile se naște la momentul expirării unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire.

În consecință, cât timp și-a întemeiat pretenția de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului în litigiu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și cât timp dispozițiile acestei legi de reparație stabilesc momentul la care se naște dreptul de despăgubire, reclamantul nu poate solicita ca, pe cale de interpretare, acest moment să fie mutat la o altă dată, în speță, la data de 28.12.1988, când antecesoarea pârâtei a primit de la stat terenul în folosință.

Așa fiind, analizarea de către instanțele de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune raportat la momentul emiterii dispoziției de restituire în natură a terenului către reclamant, precum și a temeiniciei pretenției de despăgubire, raportat tot la acest moment, nu se constituie într-o greșită stabilire a limitelor judecății ori într-o încălcare a principiului disponibilității, cum eronat se afirmă, ci într-o respectare a principiului legalității, care impune atât părților litigante, cât și instanțelor ca judecata să se desfășoare în acord cu dispozițiile legale invocate ca fundament juridic.

Totodată, în condițiile în care legea specială prevede cu claritate momentul la care se naște dreptul la acțiune, solicitarea reclamantului ca, pe cale de interpretare a dispozițiilor art. 2 alin. (2), art. 3 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 480 C.civ. și art. 166 C.proc.civ., să se constate că dreptul său la acțiune s-ar fi născut la o altă dată, anume la data de 28.12.1988, nu poate fi primită, întrucât o astfel de interpretare ar contraveni textelor legale aplicate raportului juridic dedus judecății la judecata în fond, invocate ca temei juridic al pretenției în despăgubire.

De altminteri, este de observat că prin dispozițiile legale mai sus arătate nu se reglementează în favoarea persoanelor îndreptățite, în înțelesul legii speciale, vreun drept de despăgubire pentru lipsa de folosință a imobilelor și nici în sarcina entităților deținătoare obligații la plata unor astfel de despăgubiri.

Dispozițiile legale arătate nu statuează, astfel cum se afirmă, nici cu privire la caracterul prescriptibil ori imprescriptibil al unor cereri în despăgubire pentru imobilele ce cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul prevederilor art. 1890 C.civ., chestiune de drept care, fiind străină judecății instanțelor de fond în procesul pendinte, nu poate fi analizată nici de instanța de recurs.

În acest context al analizei este de menționat și că dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe lângă faptul că nu au fost reținute ca fiind incidente raportului juridic dedus judecății, nu puteau fi nici invocate la data de 28.05.2010 ca temei juridic al vreunei pretenții, întrucât au fost abrogate prin dispozițiile art. I pct. 2 din Legea nr. 1/2009.

Totodată, este de observat că reclamantul, în susținerea criticii privind greșita aplicare de către instanțele de fond a prevederilor art. 40 coroborate cu cele ale art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și cu cele ale art. 371 alin. (1) C.proc.civ., cu ocazia analizării condițiilor răspunderii civile delictuale, nu dezvoltă aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, ci aspecte de netemeinicie.

Anume, reclamantul se rezumă să critice statuările instanțelor de fond referitoare la existența cauzelor obiective care au condus la imposibilitatea încheierii de către părți a protocolului de predare primire a terenului în suprafață de 3916 mp și pe cele referitoare la lipsa de vinovăție a pârâtei cât privește neîndeplinirea obligației de predare a terenului.

Acestea sunt însă elemente de fapt ale procesului deduse din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, inclusiv referirea la efectele actelor juridice nule, și ele nu pot face, astfel cum s-a arătat, obiect al controlului exercitat de instanța de recurs.

De altminteri, deși invocă în apărare dispozițiile legale mai sus arătate, reclamantul nu a probat faptul formulării vreunei solicitări către pârâtă ori către executorul judecătoresc pentru predarea suprafeței de 3916 mp teren, afirmând că demersurile sale au fost doar verbale.

În acest context al analizei, Înalta Curte observă că aspectele relative la întinderea și condițiile prejudiciului prezentate de reclamant prin recurs nu au fost analizate de instanța de apel, pentru considerentele expuse în hotărâre, caz în care ele nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Cât privește soluția de respingere a cererii de despăgubire pentru terenul în suprafață de 1448 m.p. pentru care, în procedura Legii nr. 10/2001 reclamantului i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent, se constată că reclamantul nu își fundamentează critica pe considerentele de drept ale instanței de apel.

Anume, reclamantul formulează această critică în termeni generali, susținând că soluția ar încălca prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe cele ale art. 20, Tratatele internaționale privind drepturile omului, din Constituția României și pe cele ale Convenției europene, fără a arăta în ce anume ar consta această încălcare.

Astfel de critici, formulate în termeni generali, prin trimitere la o normă de drept care s-a constatat că nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecății și, respectiv, la dispoziții constituționale ori convenționale, fără însă a se arăta relevanța acestora din punct de vedere al analizei, nu întrunesc cerința referitoare la motivarea recursului în conformitate cu dispozițiile procedurale, motiv pentru nu pot fi primite și analizate.

În același sens, susținerea de către reclamant că acordarea unei despăgubiri pentru terenul în suprafață de 1448 m.p. s-ar justifica pe faptul întârzierii emiterii titlului de despăgubire de către autoritățile statului, nu se constituie într-o critică de nelegalitate la adresa hotărârilor recurate și, mai mult, ignoră cadrul

procesual în care s-a desfășurat judecata în fața instanțelor de fond.

Aceasta, întrucât, o astfel de despăgubire, pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea emiterii titlului de despăgubire în cadrul legii speciale, nu se confundă cu despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului, care a făcut obiectul analizei instanțelor de fond în procesul pendinte.

În fine, este de menționat că, în materia imobilelor preluate abuziv de statul comunist, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Statul Român beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate.

Așa fiind, pretențiile de despăgubire pentru astfel de imobile, preluate abuziv de statul comunist,

trebuie formulate de persoanele îndreptățite în cadrul procedurilor și cu respectarea condițiilor impuse de actele normative de reparație, și nu în afara cadrului legal instituit de legiuitor pentru acordarea de compensații pentru aceste imobile.

Ca atare, constatarea de către instanțele de fond a faptului că în procesul pendinte reclamantul nu este îndreptățit sa primească un anumit tip de despăgubire, întrucât, în raport de probatoriile administrate s-a constatat neîndeplinirea condițiilor impuse de legea specială pentru acordarea acesteia, nu pune în discuție încălcarea prevederilor art. 6 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cum eronat se afirmă prin recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.