ÎCCJ, decizie (scj.ro #222093)

Contract de comision deghizat într-un contract de împrumut. Acțiune în simulație. Acord simulatoriu concretizat într-un act unilateral emanat de la împrumutător

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Contractul

Index alfabetic: simulație

contract de împrumut

contract de comision

C.civ., art. 1289

De esența simulației este acordul simulatoriu, respectiv voința părților de a simula, de a deghiza total sau parțial față de terți adevăratele raporturi juridice dintre ele, prin întocmirea unui act public, care este în tot sau în parte nereal și, de cele mai multe ori, a unui act secret care conține adevărata înțelegere a părților.

Astfel, înscrisul sub semnătură privată, prin care împrumutătorul declară că actul de împrumut are valoare juridică doar dacă împrumutatul primește de la ANRP o despăgubire bănească, chiar dacă are natura juridică a unui act unilateral, este apt de a dovedi intenția simulatorie, întrucât ilustrează manifestarea de voință chiar a presupusului creditor din actul public (contractul de împrumut), și anume că suma specificată în convenție nu era o sumă împrumutată, ci reprezenta remunerația pentru serviciile de intermediere convenite de părți.

Prin urmare, pornind de la conținutul actului secret, care relevă că datoria bănească a părții împrumutate nu derivă dintr-un împrumut, ci din ideea remunerării unor demersuri ce urmau a fi soldate cu încasarea unor despăgubiri de la ANRP, în mod corect, s-a statuat că acest act juridic evidențiază acordul simulatoriu al părților,

actul încheiat fiind un contract de comision și nu de împrumut, făcându-se astfel dovada existenței operațiunii juridice a simulației.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 644 din 6 martie 2024

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 6.07.2016 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța: să constate caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat sub nr. 382/3.03.2011 de BNP X. și a întregii operațiuni juridice constituite din încheierea, în aceeași împrejurare, a înscrisului autentic și a înscrisului sub semnătură privată intitulat declarație, simulația fiind ilicită, întrucât au fost încălcate dispozițiile imperative ale legii, bunele moravuri și ordinea publică; să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr.382/3.03.2011 de BNP X. pentru lipsa cauzei juridice și fraudă la lege, actul atacat ascunzând o înțelegere ocultă care a avut ca scop eludarea dispozițiilor legale; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.304 din 3.03.2017, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr.710A din 20.09.2017, Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului.

A schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea.

A constatat caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat sub nr.382/03.03.2011 la BNP X. și nulitatea acestuia și a actului secret.

L-a obligat pe pârât la 6.685,00 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și la 3.343,00 lei cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr.1325 din 26.06.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr.l259 A/2020 a Curții de Apel București.

A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Prin decizia nr.1259 A din 8.10.2020, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului.

A schimbat, în parte, sentința, în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr.382/3.03.2011 de BNP X., pe care l-a respins, ca inadmisibil.

A păstrat soluția de respingere, ca neîntemeiat, a capătului de cerere având ca obiect acțiune în constatarea simulației.

Prin decizia nr.2463 din 17.11.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a l-a civilă s-a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr.l259A/2020 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

A fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Prin decizia nr.970A din 16.06.2022, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr.304/2017 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă.

A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea.

A constatat caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat de BNP X. cu încheierea nr.382/03.03.2011.

A constatat nulitatea contractului de împrumut menționat.

A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 6.685 lei cheltuieli de judecată în primă

instanță și 3.340 lei în apel (primul ciclu procesual).

A   luat   act   de   declarația   apelanților-reclamanți   privind   recuperarea cheltuielilor efectuate în apel pe cale separată.

Împotriva  deciziei civile nr.970A/2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul C., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.488 pct.5, 6 și 8 C.proc.civ.

După prezentarea situației de fapt din dosar și reluarea celor dispuse de instanțe în primele două cicluri procesuale, recurentul a susținut că instanța nu a motivat hotărârea în concret și nu a răspuns apărărilor acestuia, prin decizia atacată aducându-se în discuție, în mod repetat, maniera de dezlegare a cauzei pe care a oferit-o instanța de apel în primul ciclu procesual, deși respectiva hotărâre a fost casată.

Recurentul a apreciat că se impune sancționarea manierei prin care instanța de apel, în cel de-al treilea ciclu procesual, vine cu un punct de vedere asupra unei stări de fapt, prin recalificarea faptelor, și validând o decizie casată, fără să dispună administrarea unui minim de probatoriu, care ar fi putut să consolideze din perspectiva legalității orice demers. Mai mult, instanța a înlăturat efectele mijloacelor de probă, care au fost administrate după anul 2019, deși nu a participat în mod efectiv la această cercetare judecătorească.

A susținut că instanța de apel a reluat în integralitate poziția părților adverse exprimată în cererea de apel, însușindu-și argumentele acestora, singurele modificări fiind făcute cu încălcarea principiului disponibilității.

A apreciat că hotărârea criticată nu prezintă argumentele pentru care au fost înlăturate sau omise probele favorabile acestuia, fapt care echivalează cu o necercetare a fondului cauzei și cu o nemotivare efectivă a hotărârii pronunțate, sens în care devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 6) C.proc.civ..

Totodată, recurentul a susținut că, făcând trimitere în mod repetat la considerentele unei decizii casate, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 500 alin.(1) C.proc.civ., precum și ale art. 501 alin.(1) și (3) din același cod, nefiind respectată nici decizia de casare nr.2463/2021 a instanței de recurs, pronunțată în al doilea ciclu procesual. În aceste condiții, consideră că au fost încălcate dispozițiile art.6 C.proc.civ., dar și cele ale art.9, art.13, art.14 și art.15 din același act normativ, fapt care atrage incidența art.174 C.proc.civ., precum și motivul de casare reglementat de art.488 alin.(l) pct.5 C.proc.civ..

Totodată, recurentul a învederat că instanța a calificat așa-zisul act secret în mod diferit, de 2 ori, în cuprinsul aceleiași decizii, fără să pună acest aspect în discuția părților.

Inițial, a apreciat corectă calificarea actului secret pe care acesta l-a primit în primul ciclu procesual, ca fiind „un mandat", pentru ca, în partea finală a hotărârii, să aprecieze de o altă manieră, reținând că, „deși, în primul ciclu procesual, instanța de apel a calificat înțelegerea reală ca mandat, Curtea apreciază că este mai degrabă vorba despre un comision, căci prin înțelegerea secretă nu s-a conferit o veritabilă putere de reprezentare intimatului-pârât".

Or, în opinia recurentului, acestea reprezintă considerente contradictorii în sensul art.488 alin.(l) pct.6 C.proc.civ.. Mai mult, calificarea înțelegerii părților s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilității, obiectul presupusului contract intervenit între părți fiind stabilit în mod discreționar de instanță, fără a avea în vedere materialul probatoriu administrat în cauză.

A mai apreciat recurentul că, prin decizia atacată, se reinterpretează de o manieră nepermisă instituția de drept material care reglementează operațiunea juridică a simulatiei, aspect ce ar trebui sancționat în raport de prevederile art.488 alin.(l) pct.8) C.proc.civ..

A arătat că Înalta Curte, prin hotărârile pe care le-a pronunțat în cadrul acestui dosar, în ambele cicluri procesuale, a legitimat raționamentul instanței de fond, sens în care a reținut că existența unei simulații presupune probarea existenței concomitente, între aceleași părți, a două contracte, unul public și unul secret. In lipsa dovedirii încheierii actului secret, în mod temeinic, a fost respinsă și solicitarea de constatare a caracterului ilicit al simulatiei, simulația neexistând.

Instanța de apel nu numai că nu a procedat conform celor impuse de instanța de casare, dar a și interpretat de o manieră nepermisă normele de drept substanțial, apreciind că încheierea actului secret reprezintă doar o probă concludentă a operațiunii simulatiei. Așadar, instanța a confirmat inexistența unui al doilea contract și implicit a simulatiei.

Pe de altă parte, deși instanța a reținut că declarația a fost întocmită ulterior momentului perfectării contractului la notar, a apreciat că este neverosimil a se considera că aceasta ar putea reprezenta altceva decât o recunoaștere a înțelegerii părților și a caracterului simulat al contractului de împrumut. Or, validarea unei atare teorii ar echivala cu înfrângerea voinței legiuitorului, care a stabilit fără echivoc condițiile în care poate interveni simulația.

Revenind la critica vizând maniera de interpretare a voinței părților în raport de probațiunea administrată în dosar, recurentul a arătat că, în cercetarea existenței unei înțelegeri simulate, instanța a avut în vedere exclusiv declarațiile a doi martori, Y. și Z., făcând referire tangențial la existența unor sms-uri despre care se afirmă că acesta le-ar fi recunoscut proveniența.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil (referindu-se de fapt la excepția nulității recursului), întrucât criticile nu se încadrează decât formal în motivele prevăzute Ia dispozițiile art.488 C.proc.civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea  a fost comunicată recurentului la data de 26.06.2023, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

10.Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.proc.civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02.11.2023, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți A. și B.

A admis în principiu recursul declarat de C. împotriva deciziei nr. 970A/2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

A stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 06.03.2024, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul invocă prin memoriul de recurs încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 13, art. 14, art. 15 și art. 501 alin.1 C.proc.civ., critici care se subsumează motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ..

Acesta este nefondat, pentru următoarele aspecte:

Recurentul pretinde că i-au fost încălcate dreptul la apărare, principiul contradictorialității, oralitatea și principiul disponibilității întrucât instanța de apel nu a pus în discuția părților calificarea juridică a actului secret, ca fiind un contract de mandat sau de comision și că a stabilit, în mod discreționar, obiectul contractului intervenit între părți, fără a avea în vedere materialul probatoriu administrat în cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând practicaua hotărârii atacate constată că recurentul, prin apărător, cu ocazia concluziilor scrise și-a exprimat  oral poziția procesuală cu privire la calificarea juridică a actului secret, susținând că instanța de apel, în rejudecare, trebuie să stabilească, prin raportare la îndrumările instanței de casare, dacă este un contract de comision sau un contract de mandat cu titlu oneros.

De asemenea, recurentul, prin apărător, a prezentat argumentele pentru care a apreciat natura juridică a contractului, ca fiind de comision.

În condițiile în care instanța devolutivă a avut de soluționat un dosar aflat în al treilea ciclu procesual, iar recurentul a expus concluziile orale, ținând cont de îndrumările instanței de casare, și a punctat toate aspectele relevante pentru soluționarea cauzei (existența acordului simulatoriu, natura juridică a actului secret și relevanța soluției pronunțate în dosar penal finalizat printr-o soluție de clasare), se evidențiază că au fost respectate pe deplin toate principiile evocate, a căror încălcare o invocă recurentul, motiv pentru care va înlătura aceste susțineri.

Recurentul invocă că nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare nr. 2463/2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că instanța de apel a respectat îndrumările instanței de casare, atât din primul ciclu procesual, cât și din cel de-al doilea.

În cuprinsul primei decizii de casare, s-a reținut că instanța de apel nu a motivat de ce a reținut concomitența actului secret cu cel public, în condițiile în care nu s-ar fi examinat susținerile contrare ale intimatului-pârât, potrivit cărora declarația era ulterioară actului de împrumut. Se observă că Înalta Curte nu a statuat prin acea primă decizie de casare asupra îndeplinirii sau nu a condițiilor simulației, ci doar a impus instanței de apel, în rejudecare, să analizeze apărările intimatului-pârât, motivând corespunzător decizia. În al doilea rând, s-a reproșat că nu s-a pus în discuția părților calificarea de contract de mandat, calificare posibilă, dar numai cu respectarea în prealabil a principiului contradictorialității.

În cea de-a doua decizie de casare, s-a statuat că este greșită reținerea excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr.526 din 15.04.2015 pronunțată de Tribunalul București în privința celui de-al doilea capăt de cerere dedus soluționării în litigiul pendinte și că hotărârea instanței de apel nu este motivată.

Cercetând considerentele hotărârii recurate, se evidențiază că instanța de apel în cel de-al treilea ciclu procesual a respectat îndrumările instanțelor de casare, analizând pe fond cauza cu privire la existența operațiunii juridice a simulației, luând în considerare cererile și apărările părților, dar și probatoriile administrate.

Prin celelalte critici formulate, recurentul solicită o reinterpretare a probelor administrate, din care să rezulte realitatea faptică pretinsă, atribuirea unei alte semnificații probatoriului testimonial și înscrisurilor administrate ca probe, în faza devolutivă a procesului, împrejurare care este incompatibilă cu controlul de legalitate efectuat în recurs.

Pentru aceste motive, se constată că nu este întemeiat acest motiv de recurs.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte:

În cuprinsul dispozițiilor indicate sunt menționate trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri și anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se susține acest motiv sub două aspecte, de pe o parte, se invocă lipsa motivării, întrucât instanța de apel nu a expus considerentele, pentru care a înlăturat apărările formulate și probatoriile administrate, iar pe de altă parte, se relevă existența unor considerente contradictorii cu privire la calificarea juridică a actului intervenit între părți, respectiv fie un contract de mandat, fie un contract de comision.

Cu privire la primul aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. 1 lit. (b) C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Potrivit art. 13 C.proc.civ., dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății”.

Art. 6 CEDO stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat

susținerile părților, argumentele și probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești.

Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art.21 alin.(3) din Constituția României și art.6 alin.(1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivarea instanței de apel este exhaustivă, fiind menționate în mod clar și coerent argumentele avute în vedere de instanța devolutivă la soluționarea cauzei.

Curtea de Apel București a relevat situația de fapt stabilită, pe baza probatoriilor administrate în cauză, în ciclurile anterioare, și a evidențiat în mod logic și coerent raționamentul juridic, prin care și-a întemeiat soluția pronunțată.

Recurentul, prin criticile formulate, impută instanței de apel faptul că a statuat asupra situației de fapt litigioase în baza probatoriilor administrate în cauză în ciclurile anterioare, considerând că s-ar fi încălcat principiul nemijlocirii administrării probelor, întrucât administrarea probatoriilor s-a realizat de către instanța de apel, în primul și al doilea ciclu procesual și nu direct, de judecătorii, care au pronunțat soluția.

Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura această susținere, cu motivarea că principiul nemijlocirii probelor normat în dispozițiile art. 16 C.proc.civ. implică

obligația instanței de a administra probele

ex propriis sensibus

,

presupunând ca

probele să fie cercetate de către instanța care pronunță soluția finală în cauză

,

iar nu de către o instanță diferită.

În materie procesual civilă spre deosebire de domeniului procesualului penal, legiuitorul utilizează noțiunea de „instanță care judecă cauză”, iar nu noțiunea de „judecătorul cauzei”, împrejurarea care denotă  accepțiunea largă, mai puțin restrictivă a principiului. Astfel, atâta timp cât probatoriile au fost administrate cu respectarea dispozițiile legale în fața instanței de judecată, se apreciază că este respectat principiul nemijlocirii.

Împrejurarea că aceste probatorii au fost administrate în primul și al doilea ciclu procesual nu este de natură a încălca principiul enunțat, întrucât probele au rămas câștigate cauzei, nefiind casată nici încheierea de încuviințarea și nici cea de administrare a acestora, iar, în cel de-al treilea ciclu procesual, atât părțile litigante, cât și instanța de apel au avut posibilitatea efectivă de a administra probatorii suplimentare sau de readministra probatoriile, dacă apreciau că ar fi fost necesar.

În plus, instanța supremă, analizând conținutul practicalei hotărârii recurate, notează că însuși recurentul s-a opus la administrarea unor probatorii suplimentare în cel de-al treilea ciclu procesual.

Cu privire la susținerea că instanța a reapreciat probatoriile administrate în cauză, stabilind o situația de fapt diferită de cea reținută în ciclul anterior, instanța supremă relevă că stabilirea situației de fapt este apanajul instanței de apel, neputând fi criticată în calea extraordinară a recursului, care

vizează numai motive de nelegalitate și nu de temeinicie.

Modalitatea de apreciere a probelor reprezintă atributul instanțelor devolutive și excede analizei instanței de recurs.

Referitor la împrejurarea că instanța de apel nu a analizat apărările formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că susținerea nu este confirmată, întrucât hotărârea pronunțată explicitează motivele pentru care a înlăturat apărările recurentului referitor la natura și efectele juridice ale declarației, la relevanța soluției dispuse prin Ordonanța de clasare din 30.05.2016 și la caracterul sincer, respectiv nesincer al depozițiilor martorilor audiați în cauză.

Faptul că recurentul este nemulțumit de dezlegarea dată de către instanță nu echivalează cu lipsa motivării, așa cum se pretinde, în mod eronat.

Sub cel de-al doilea aspect privind existența unor considerente contradictorii cu privire la calificarea juridică a actului intervenit între părți, respectiv fie un contract de mandat, fie un contract de comision, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nici această susținere nu se confirmă.

Instanța de apel a statuat asupra naturii juridice a actului intervenit între părți, respectiv asupra existenței unui contract de comision, care a fost simulat printr-un contract de împrumut.

Instanța supremă notează că s-a statuat în mod clar și neechivoc asupra faptului că înțelegerea secretă dintre părți reprezenta un contract de comision, așa cum a susținut reclamantul, prin cererea de chemarea în judecată, și nu de mandat, întrucât nu s-a conferit recurentului-pârât o veritabilă putere de reprezentare.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există o lipsă a motivării și nici o motivare contradictorie, în accepțiunea dispozițiilor art. 488 alin. (6) C.proc.civ., nefiind incident acest motiv de recurs.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ.- aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1289 C.civ. care reglementează simulația- este nefondat, pentru următoarele aspecte:

Pentru verificarea aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente în cauză, instanța de recurs va prezenta situația de fapt, așa cum a fost stabilită, pe baza probatoriului administrat în cauză.

Între părți s-a încheiat actul public reprezentat de contractul de împrumut autentificat sub nr. 382/3.03.2011 la BNP X., prin care s-a consemnat nereal că intimatul C. ar fi dat o sumă de bani împrumut (308.000 lei) reclamanților soți A. și B.; în al doilea rând, din actul secret, din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, și acordul simulatoriu (ca

negotium juris

), respectiv voința părților de a simula – prin acest act secret (tot în sens de

negotium

), constatat prin înscrisul sub semnătură privată încheiat tot la 3.03.2011, C. a declarat că actul de împrumut are valoare juridică doar dacă familia A. primește de la ANRP (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților) o despăgubire bănească de 1.000.000 (valută neprecizată)”.

Instanța devolutivă a statuat că înțelegerea reală dintre părți a fost ca recurentul C. să intermedieze obținerea de către reclamanți a unor despăgubiri de la ANRP, într-un dosar de despăgubire întocmit potrivit legislației speciale – prin mijloace specifice, care puteau fi deopotrivă legale (petiții, cereri) sau ilegale.

În condițiile în care reclamanții erau nemulțumiți de trenarea dosarului și au auzit că recurentul ar fi cunoscut pentru realizarea unor astfel de intermedieri, au înțeles să convină în esență ca acesta să efectueze demersuri pentru obținerea despăgubirilor, urmând ca suma specificată în contractul de împrumut să fie datorată în cazul concret al obținerii unor despăgubiri minime; așadar, suma specificată în actul public nu era o sumă împrumutată, ci reprezintă remunerația pentru serviciile intimatului, convenite cu acesta.

Instanța de apel a statuat că declarația dată de recurent nu are altă rațiune decât decelarea voinței reale a părților, anume de intermediere a unor insistențe specifice către ANRP în vederea obținerii de despăgubiri, precum și de plată a unei remunerații pentru acestea în ipoteza obținerii despăgubirilor.

S-a statuat că s-a făcut dovada existenței operațiunii juridice a simulației, având în vedere existența actului public (contractul de împrumut) și a acordului simulatoriu (concretizat prin declarația unilaterală).

Din punct de vedere teoretic, simulația reprezintă operațiunea juridică ce constă în încheierea unui contract aparent menit să dea impresia creării unei situații juridice diferite de cea reală și a unui alt contract secret conținând adevăratele raporturi juridice pe care părțile înțeleg să le stabilească în realitate. Scopul general și abstract al oricărei simulații este acela al ascunderii de către părți a cuprinsului ori existenței acordului de voință real față de terți. Simulația, indiferent cã prin aceasta se urmãrește sã se facã a se crede în existența unui act care nu existã, sau sã ascundã natura actului real printr-un act aparent deghizat ori sã marcheze adevãratele condiții ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un acord între pãrțile contractante pentru a ascunde adevãrata convenție intervenitã între ele.

Sub aspect terminologic, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că denumirile de act public și act secret, ca și echivalentul semantic folosit pentru actul secret – anume contraînscrisul – trebuie înțelese în adevăratul lor sens juridic, actul juridic fiind manifestarea de voință prin care părților constituie, modifică sau sting un raport juridic. Așadar, chiar când se vorbește despre

contraînscris

, nu se are în vedere un înscris (respectiv instrumentul probator al actului juridic în sens de negotium), ci se are în vedere

negotium iuris

, așadar operațiunea juridică.

De esența simulației este acordul simulatoriu, respectiv voința părților de a simula, de a deghiza total sau parțial față de terți adevăratele raporturi juridice dintre ele, prin întocmirea unui act public, care este în tot sau în parte nereal (ascunzând în tot sau în parte adevărata înțelegere) și, de cele mai multe ori, a unui act secret care conține adevărata înțelegere a părților. Acest act secret poate lipsi atunci când actul public este în întregime fictiv (ascunde faptul că nu există, în realitate, nicio operațiune juridică). Cu alte cuvinte, de esența simulației este actul public și acordul simulatoriu, adică înțelegerea părților de a simula, respectiv de a crea o aparență în tot sau în parte neconcordantă cu adevărata înțelegere între părți.

În ceea ce privește existența acordului simulatoriu, conform doctrinei și practicii judiciare în materie, ideea de acord simulatoriu sugerează o reprezentare comună a părților, anterior încheierii actului public și a actului secret, reprezentare comună în care părțile să orchestreze întreaga operațiune a simulației, adică să imagineze toate manoperele prin care se va disimula adevărata relație dintre ele față de terți. Acordul simulatoriu este sinonim cu intenția părților de a simula și constă în voința lor ca acea operațiune juridică să producă toate efectele juridice specifice simulației.

Intenția de a simula se obiectivizează în acordul simulator al părților acord care intervine cel mai târziu în momentul perfectării actului secret. În lipsa unui astfel de acord nu suntem în prezența simulației. Intenția de a simula conținută în acordul simulator din actul secret, este un element intern al simulației care ține de esența acestei operațiuni juridice.

În litigiul pendinte, recurentul, prin motivele de recurs, subliniază faptul că nu s-a probat existența unui contraînscris, respectiv încheierea unui contract de comision, întrucât declarația reținută de instanță nu dovedește existența unui acord simulatoriu. În plus, se susține că actul secret trebuie să fie concomitent sau anterior contractului public, iar, în cauza pendinte, nu este îndeplinită această cerință.

Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că instanța de apel a statuat, în mod corect, cu privire la dovedirea acordului simulatoriu, respectiv înțelegerea părților de a masca înțelegerea lor reală (actul secret), care constă în servicii de intermediere către ANRP, remunerate, printr-o înțelegere de cu totul altă natură, aparent licită și cu alte semnificații juridice (actul public, respectiv contractul de împrumut).

Declarația olografă este întocmită la aceeași dată cu actul de împrumut și reprezintă o recunoaștere de către recurent a adevăratei înțelegeri a părților și a caracterului simulat al contractului de împrumut. Pornind de la conținutul actului juridic, care relevă că datoria bănească a intimaților-reclamanți nu derivă dintr-un împrumut, ci din ideea remunerării unor demersuri ce urmau a fi soldate cu încasarea unor despăgubiri de la ANRP, instanța supremă notează că, în mod corect, s-a statuat că acest act juridic evidențiază acordul simulator al părților.

Se subliniază că declarația recurentului, chiar dacă are natura juridică a unui act unilateral, în conformitate cu art. 1324 C.civ., este aptă de a dovedi intenția simulatorie, întrucât ilustrează manifestarea de voință chiar a presupusului creditor, din actul public, respectiv contractul de împrumut. Actul unilateral se bucură de prezumția de validitatea a actelor juridice și concretizează manifestarea de voință a celui de la care emană. În condițiile în care, chiar recurentul întocmește un înscris valabil în cuprinsul căruia relevă înțelegerea părților de a simula, nu se poate susține că nu s-a dovedit existența operațiunii juridice a simulației.

Cu privire la condiția ca actul secret să fie anterior sau concomitent cu actul public, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă că relația temporală trebuie să existe între cele două acte juridice, în sens de manifestare de voință „negotium”, și nu în sens de înscris, în accepțiunea instrumentum probationis. Astfel, există simulație dacă înscrisul constatator secret (instrumentum) a fost întocmit după actul aparent, cu condiția ca acordul simulator (negotium) să fi fost anterior sau cel mult concomitent cu actul public. Firește că, în calitatea lor de

negotia iuris

, adică de acte juridice în sensul real al termenului, aceste înțelegeri sunt încheiate concomitent, fără să aibă relevanță succesiunea materială a întocmirii înscrisurilor constatatoare.

În acest sens, sunt considerentele instanței de apel de la fila 7 din cuprinsul hotărârii atacate, care statuează că „operațiunea juridică a simulației este concomitentă, între părți fiind convenit să se încheie un act secret (comisionul) și un act public care deghizează natura juridică a actului secret (împrumutul), liantul fiind voința părților de a simula (acordul simulatoriu). Faptul în sine corect al întocmirii materiale succesive a celor două înscrisuri nu exclude și nu înlătură simulația”.

Înalta Curte de Casație și Justiție notează că argumentarea este clară și coerentă, fiind corect aplicate dispozițiile art. 1289 C.civ., având în vedere conținutul declarației și faptul că ambele acte au fost încheiate la aceeași dată, împrejurare care confirmă și dovedește existența acordului simulator cu privire la natura juridică a actului încheiat, ca fiind un contract de comision, și nu de împrumut, așa cum pretinde, în mod eronat, recurentul.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs invocate, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat.