ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 568/2024

Ședința publică din data de 29 februarie 2024

asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, la data de 30 august 2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat să se constate caracterul simulat al contractului autentificat sub nr. x din 04.11.2019 la Societatea Profesională Notarială "C.", în sensul că acesta este inexistent, fictiv, mincinos și nu-i este opozabil, actul fiind încheiat ca o garanție pentru creditorul D. că în viitor își va recupera creanța pe care o avea față de pârâtă, în temeiul art. 1289 C. civ.

Prin sentința nr. 662 din 8 iulie 2022, Tribunalul Botoșani a respins excepția lipsei de interes, invocată de pârâta B.. A admis excepția inadmisibilității cererii și, prin urmare, a respins, ca inadmisibilă, cererea de constatare a caracterului simulat al contractului autentificat sub numărul x din 4 noiembrie 2019 la SPN C.. A obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 543 din 17 mai 2023, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 662 din 8 iulie 2022 pronunțată de Tribunalul Botoșani. A anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Împotriva deciziei civile nr. 543 din 17 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a declarat recurs pârâta B..

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel este nemotivată, în sensul că niciuna dintre apărările invocate de către recurentă nu a făcut obiectul analizei instanței de apel, deși acestea făceau trimitere la conținutul complex al actului pretins aparent.

În acest sens, a arătat că instanța de apel s-a rezumat la a reda parțial conținutul unei decizii de speță, din care a extras un paragraf, susținând aplicabilitatea ei în cauză. Întreaga argumentație a instanței de apel s-a limitat la susținerea că există o formă a simulației, cea a actului fictiv, care nu necesită existența unui act secret, fără a analiza sau motiva înlăturarea apărărilor recurentei formulate prin întâmpinarea la apel.

Astfel, în opinia recurentei, lipsa unei analize concrete a naturii juridice a actului încheiat în cauză, a dispozițiilor legale actuale aplicabile (inclusiv cerința din dispozițiile art. 1289 alin. (2) C. civ.) relevă nelegalitatea deciziei atacate. O atare manieră de redare a unor considerente de ordin general, fără particularizare la speță, fundamentează, în realitate, o decizie nemotivată a instanței de apel, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar, situație de natură să atragă casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a imputat instanței de apel interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, prevăzute de art. 1289 și art. 1292-1293 C. civ.

Cu titlu prealabil, recurenta a învederat că, prin cererea introductivă, reclamanta a menționat că, între părți, nu s-a încheiat un act secret, ocult sau contraînscris, astfel că nu s-a invocat întocmirea a două înscrisuri, unul public și unul secret, iar, în lipsa acordului de voință al părților, acțiunea în simulație fundamentată doar pe existența actului public este inadmisibilă.

Susținerea instanței de apel, potrivit căreia, în cazul simulației prin deghizare totală, condiția existenței unui act secret nu ar mai fi necesară rezultă din interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1289 C. civ., care nu prevăd existența unei excepții de la lege.

A menționat recurenta că ceea ce este caracteristic pentru simulație este tocmai faptul că aceleași părți încheie, concomitent, două contracte: unul public (aparent), care constituie contractul simulat prin care este creată o aparență juridică ce nu corespunde realității, și un altul secret (contraînscris), care reprezintă voința reală a părților, prin care este anihilată, în tot sau în parte, aparența juridică creată prin actul public, fiind necesar ca actul secret să se fi încheiat concomitent sau înainte de încheierea actului aparent.

Totodată, a subliniat că, în oricare dintre modalitățile sale, simulația are în structura ei trei acte juridice (negotium iuris), respectiv: actul public, prin care se creează situația juridică aparentă, total sau parțial mincinoasă; actul juridic secret, ce reprezintă adevărata manifestare de voință a părților, și acordul simulatoriu, care reprezintă o convenție secretă, care exprimă voința de a simula, respectiv de a crea aparența unor raporturi juridice ce sunt inexistente în fapt sau, în orice caz, sunt, total sau parțial, diferite de cele reale, pe care le disimulează.

Însă, în dispozițiile legale citate nu se conferă simulației prin fictivitate un regim juridic derogatoriu, astfel cum, greșit, a reținut instanța de apel, în toate cazurile simulația presupunând existența unui act secret, contrar celui public.

Recurenta a susținut că, în speță, actul juridic dedus judecății conține, în interiorul său, două acte juridice, cu naturi juridice distincte, respectiv, un contract de cesiune de creanță viitoare și act juridic unilateral de recunoaștere din partea reclamantei.

Chiar dacă dispozițiile art. 1292-1293 C. civ. prevăd posibilitatea simulației și în cazul actelor unilaterale, în cazul concret dedus judecății, acțiunea în simulație nu poate avea ca obiect un act juridic unilateral, reprezentat de o declarație proprie de recunoaștere, făcută sub incidența dispozițiilor art. 326 C. pen., care să poată fi promovată de titularul actului unilateral.

Raportat la acest aspect al admisibilității unei acțiuni în simulație declarate de cedent împotriva cesionarului, în condițiile recunoașterii unilaterale a unei datorii anterioare cesiunii, prima instanță a reținut, legal, excepția invocată. Împrejurarea că, ipotetic, acțiunea în simulație poate viza acte unilaterale nu echivalează cu nelegalitatea sentinței apelate, care a reținut lipsa unui act secret anterior celui public, după cele detaliate chiar de către reclamantă, față de conținutul juridic complex al actului pretins public.

Or, s-a reținut de către instanța de apel că lipsa actului secret nu determină inadmisibilitatea acțiunii, fără a se observa că este de esența acțiunii în simulație existența unui act secret; or, din chiar parcurgerea acțiunii introductive, nefiind identificate elemente de admisibilitate a acțiunii, în raport cu conținutul normelor prevăzute de art. 1289 și urm. C. civ., cu forma actului juridic și conținutul său, precum și cu motivele invocate în acțiunea introductivă de către reclamantă rezultă că, în lipsa unui act secret, acțiunea în simulație nu este admisibilă. Astfel, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1289 C. civ., confundând cerința existenței actului secret (a cărui lipsă a fost constatată de instanța de fond) cu existența acordului simulatoriu.

A mai arătat recurenta că, particular pentru simulație, este faptul că presupune existența unei singure operațiuni, în cadrul căreia părțile perfectează un act public, ce nu corespunde realității, și un altul secret, ce reprezintă voința lor, în această materie contraînscrisul - actul secret - cuprinzând recunoașterea simulației totale sau parțiale a primului act.

De esența simulației este existența acordului simulator, ceea ce presupune că el reprezintă întâlnirea manifestărilor de voință ale părților în sensul de negotium, singura condiție ce trebuie îndeplinită fiind aceea ca acest acord simulatoriu să fie anterior sau cel mult concomitent cu perfectarea actului public. Or, din analiza aspectelor detaliate de reclamantă în acțiunea introductivă, se constată că nu se invoca practic nicio operațiune de încheiere a unui act secret, ci doar se susține că actul public nu reprezintă voința reală a părților.

Totodată, a subliniat că, deși a invocat în fața instanței de apel imposibilitatea dovedirii unui eventual act secret în lipsa unui contraînscris instanța nu a amintit, în analiza sa, respectiva apărare.

Concluzionând, recurenta a menționat că, în opinia sa, instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1289 și art. 1292-1293 C. civ., creând un regim derogatoriu pentru simulația prin fictivitate, în sensul lipsei necesității existenței actului secret, ce este de esența instituției invocate de reclamantă.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de apel este legală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Procedând la analiza legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor de drept procedural (prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) și drept material (din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei reținute de instanțele de fond.

Astfel, se reține că în data de 4 noiembrie 2015, părțile au încheiat contractul autentificat sub nr. x prin care reclamanta, în calitate de cedent, și pârâta, în calitate de cesionar, au convenit cesiunea a jumătate din creanța ce s-ar fi cuvenit reclamantei, dobândită în calitate de moștenitor legal al defunctului ei frate, E., creanță ce reprezintă despăgubiri morale ca urmare a decesului fratelui reclamantei într-un accident feroviar produs în Italia. Cesiunea s-a făcut cu titlu oneros. Reclamanta a declarat că are, către B., o datorie evaluată de părți la suma de 100.000 euro, datorie rezultată din prestații constând în împrumuturi de consumație, în bani și în produse alimentare.

Prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, reclamanta A. a solicitat să se constate caracterul simulat al contractului autentificat sub nr. x din 4 noiembrie 2019, în sensul că acesta este inexistent, fictiv, mincinos și nu-i este opozabil, actul fiind încheiat ca o garanție pentru creditorul D. că, în viitor, își va recupera creanța pe care o avea față de pârâtă, în temeiul art. 1289 C. civ.

Prima instanță a respins cererea ca inadmisibilă, reținând, în esență, că inexistența actului secret duce la inadmisibilitatea acțiunii de constatare a caracterului simulatoriu al actului juridic încheiat.

Instanța de prim control judiciar, analizând cauza, în limitele învestirii, a infirmat soluția primei instanțe, a anulat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare.

Pentru a pronunța soluția atacată, instanța de apel a reținut că, în cazul contractului aparent fictiv, cum este cazul în speța de față, în structura simulației nu există un act secret propriu-zis, ci doar actul public și acordul simulatoriu, respectiv manifestarea de voință a părților în sensul că actul public nu există. Drept urmare, reținând că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului, a constatat că se impune anularea sentinței primei instanțe.

Prin prima critică formulată, subsumată de recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a imputat instanței de apel o nemotivare a soluției pronunțate.

Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă impută instanței de apel omisiunea de a motiva corespunzător hotărârea cu referire la apărările acesteia asupra apelului, rezumând argumentația doar la a expune un paragraf al unei hotărâri judecătorești de speță, Înalta Curte constată că este lipsită de temei și de corespondent în considerentele deciziei atacate.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ prin dispozițiile precitate, are în vedere stabilirea, în considerente, a situației de fapt expuse, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de fapt și de drept.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția.

În cazul concret dedus judecății, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat constatarea caracterului simulat al contractului autentificat sub nr. x din 4 noiembrie 2019, încheiat între părțile litigante, susținând că acesta este fictiv, respectiv inexistent din punct de vedere juridic. Drept urmare, raportat la obiectul cererii, instanța de judecată trebuia să verifice dacă se confirmă faptul că părțile contractante nu au intenționat cu adevărat să producă efectele juridice pe care acest act le indică în mod formal.

Examinând legalitatea hotărârii pronunțate de Tribunalul Botoșani, instanța de apel a analizat susținerile reclamantei în lumina principiilor care guvernează instituția simulației, în special, sub forma actului fictiv. În această ipoteză, actul aparent este lipsit de substanță juridică, fără a fi susținut de un act secret distinct. Instanța de apel a reținut că inexistența unui act secret nu constituie un motiv suficient pentru respingerea acțiunii ca inadmisibilă, ci, dimpotrivă, actul trebuie analizat în esența sa, pe baza probelor administrate, pentru a se stabili dacă simularea pretinsă de reclamantă reflectă realitatea raporturilor juridice dintre părți.

Contrar susținerilor recurentei, considerentele deciziei atacate sunt clare și detaliate, oferind o justificare logică și argumentată a soluției pronunțate.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanța nu are obligația legală de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părți textelor de lege invocate în susținerea cererilor.

Deși art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Instanța trebuie să examineze aspectele esențiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât și juridic, și poate să abordeze argumentele părților într-o manieră globală, printr-un raționament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv.

Totodată, trebuie menționat că gradul de detaliere necesar în motivarea unei hotărâri judecătorești poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie apreciat în contextul specific al circumstanțelor fiecărei spețe. În acest sens, instanța este obligată să ofere o motivare adecvată și suficientă pentru a permite părților să înțeleagă raționamentul care a stat la baza soluției, fără însă a depăși limitele cerute de natura deciziei luate.

În speța de față, instanța de apel a reținut că prima instanță a aplicat, în mod eronat, normele juridice relevante, ignorând cadrul legal aplicabil în cazul simulației invocate de reclamantă. De asemenea, instanța de apel a constatat că fondul cauzei nu a fost analizat, ceea ce a impus trimiterea dosarului, spre rejudecare.

Astfel, prin această decizie, instanța de apel s-a limitat la remedierea deficiențelor procedurale și la corectarea aplicării greșite a legii, fără a se pronunța asupra temeiniciei pretențiilor deduse judecății.

Drept urmare, instanța de apel nu a examinat fondul cauzei și nu a evaluat aspectele legate de temeinicia pretențiilor reclamantei, inclusiv argumentele recurentei referitoare la imposibilitatea dovedirii unui presupus act secret decât prin contraînscris. Această omisiune nu constituie o omisiune de a motiva corespunzător hotărârea cu referire la apărările recurentei pe marginea apelului, întrucât analiza acestor aspecte intră în competența instanței care va rejudeca cauza. Instanța de apel s-a limitat să stabilească faptul că soluția primei instanțe nu poate fi menținută din cauza unei analize incomplete și a unei aplicări incorecte a normelor legale incidente, întrucât, în cazul actului fictiv, este necesar doar acordul simulatoriu, nu și actul secret materializat într-un contraînscris.

Această abordare este conformă cu principiile fundamentale ale procesului civil, care impun respectarea competențelor instanțelor și garantarea unui proces echitabil pentru toate părțile implicate.

În acest context, împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu motivarea instanței de apel și cu soluția pronunțată în cauză nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă ca nefondată.

Lipsite de fundament sunt și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta a invocat încălcarea art. 1289, art. 1292 și art. 1293 C. civ.

Prealabil, Înalta Curte constată că, în prima critică formulată prin memoriul de recurs, subsumată acestui motiv de casare, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1289, art. 1292 și art. 1293 din C. civ.. Recurenta susține că instanța de apel ar fi interpretat eronat regimul juridic al simulației, reținând, în mod greșit, că, în cazul simulației sub forma actului fictiv, condiția existenței unui act secret nu mai este necesară.

Potrivit susținerilor recurentei, caracteristica esențială a simulației constă în faptul că aceleași părți încheie, concomitent, două contracte: unul public și unul secret, acesta din urmă fiind cel care exprimă voința reală a părților. Recurenta subliniază că actul secret trebuie să fie încheiat simultan sau anterior actului aparent, pentru a se putea considera că există o simulație.

Cu toate acestea, simpla lecturare a deciziei atacate relevă faptul că instanța de apel a reținut că, în speță, potrivit cererii introductive, reclamanta a invocat o simulație sub forma actului fictiv. În această ipoteză, structura juridică a simulației nu impune existența unui act secret distinct materializat într-un contraînscris, ci doar existența unui act public și a unui acord simulatoriu între părți, acord care indică faptul că actul aparent nu are efecte reale. Astfel, instanța de apel nu a reținut invocarea unei simulații prin deghizare, așa cum, în mod eronat, susține recurenta.

Prin urmare, argumentele invocate nu combat judecata realizată de instanța de apel, recurenta construind un silogism bazat pe noi premise și încercând să genereze un raționament care să conducă la o soluție contrară celei din decizia atacată, motiv pentru care aceste argumente nu pot fi luate în considerare.

În acest punct al analizei, Înalta Curte constată necesar a menționa că, pentru declanșarea controlului de legalitate, partea recurentă este obligată să indice norma de drept încălcată, să explice modul în care a fost încălcată și să formuleze obiecții precise împotriva raționamentului juridic al instanței de apel.

Simpla invocare a unor texte de lege nu este aptă de a genera controlul de legalitate, întrucât instanța de recurs nu poate/nu trebuie să deducă ce anume se contestă, ci partea recurentă trebuie să argumenteze, în mod clar, aspectele din raționamentul juridic al instanței de apel care sunt greșite.

Drept urmare, nefiind dezvoltate critici care să se grefeze pe raționamentul instanței de apel, aceste argumente vor fi înlăturate.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta a contestat soluția pronunțată de instanța de apel, reproșând acesteia o interpretare și aplicare eronate ale dispozițiilor legale care reglementează instituția simulației. Recurenta a susținut că dispozițiile legale relevante, respectiv art. 1289, art. 1292 și art. 1293 din C. civ., nu prevăd un regim juridic derogatoriu pentru simulația prin fictivitate, care să permită excluderea condiției existenței unui act secret.

Astfel, potrivit punctului de vedere exprimat de recurentă, simulația, indiferent de forma sa, necesită întotdeauna existența unui act secret care să reflecte voința reală a părților, în contrast cu actul public destinat să creeze o aparență juridică. Lipsa acestui act secret ar însemna, în opinia sa, că nu sunt întrunite condițiile legale pentru reținerea existenței unei simulații valide.

Simulația, reglementată în cuprinsul art. 1289-1294 din C. civ., reprezintă operațiunea juridică care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial de un al doilea act secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula.

Simulația poate îmbrăca trei forme: actul fictiv (actul public este încheiat numai de formă), actul deghizat (în actul public se indică un anumit act juridic, iar în actul secret se arată adevăratul act juridic încheiat de părți - deghizare totală, respectiv adevăratele clauze convenite de părți - deghizare parțială) și interpunerea de persoane (actul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se menționează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul decât cel care apare în actul public).

De esența simulației este acordul simulatoriu, respectiv voința părților de a simula, de a deghiza total sau parțial față de terți adevăratele raporturi juridice dintre ele, prin întocmirea unui act public, care este în tot sau în parte nereal (ascunzând în tot sau în parte adevărata înțelegere) și, de cele mai multe ori, a unui act secret care conține adevărata înțelegere a părților.

În cazul simulației absolute, atunci când actul public este în întregime fictiv (cazul invocat în speță de reclamantă, prin cererea introductivă), acest act secret poate lipsi. Cu alte cuvinte, astfel cum corect a reținut instanța de prim control judiciar, de esența simulației, în acest caz, este actul public și acordul simulatoriu, adică înțelegerea părților de a simula, respectiv de a crea o aparență, în tot sau în parte neconcordantă, cu adevărata înțelegere între părți.

În acest sens, atât doctrina, cât și jurisprudența, au stabilit că este suficient să se demonstreze caracterul fictiv al actului public, fără a fi necesară dovedirea unui contraînscris sau a unui act secret distinct. Aceasta, întrucât, părțile nu urmăresc realizarea unei operațiuni ascunse care să producă efecte juridice opuse celor aparent declarate, ci doar simularea unei relații juridice inexistente. Actul public, fiind complet fictiv, nu maschează o altă operațiune juridică, ci doar creează o aparență de formă fără fond, motiv pentru care actul secret nu este necesar.

Această abordare reflectă diferențele fundamentale dintre simulația absolută și simulația relativă (prin deghizare), unde existența unui act secret este indispensabilă, deoarece acesta consfințește adevărata voință a părților. În cazul simulației absolute, caracterul fictiv al actului public poate fi demonstrat prin probe directe sau indirecte, inclusiv prin circumstanțele cazului, care evidențiază lipsa unei intenții reale de a da naștere unui raport juridic.

Prin urmare, analiza instanței s-a bazat pe corecta aplicare a acestor principii, demonstrarea acordului simulatoriu și a caracterului fictiv al actului public fiind suficientă pentru a susține acuzația de simulație absolută, fără a necesita existența unui act secret suplimentar.

Lipsită de fundament este și critica prin care se impută instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind instituția simulației, recurenta susținând că acțiunea în simulație nu poate avea ca obiect un act juridic unilateral. Potrivit dispozițiilor art. 1293 C. civ., a căror încălcare este susținută de recurenta reclamantă, dispozițiile referitoare la simulație se aplică în mod corespunzător și actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului și destinatarul său.

Argumentele recurentei, care încearcă să limiteze aplicabilitatea normelor privind simulația la actele bilaterale sau multilaterale, ignoră intenția legiuitorului de a include și actele unilaterale destinate unei persoane determinate în sfera de reglementare a acestei instituții juridice. Este evident că rațiunea acestei extinderi constă în a permite instanțelor să analizeze și să demaște toate tipurile de raporturi juridice simulate, indiferent de forma lor.

Prin urmare, interpretarea instanței de apel este una corectă, aceasta aplicând dispozițiile legale în mod corespunzător, acțiunea în simulație putând viza un act juridic unilateral, iar critica formulată de recurentă în acest sens nu este susținută de textul legii.

Referitor la susținerile recurentei reclamante privind imposibilitatea dovedirii simulației în absența unui contraînscris, Înalta Curte constată că aceste argumente sunt irelevante în această etapă procesuală, întrucât vizează fondul litigiului, iar cauza a fost analizată până la acest moment exclusiv din perspectiva admisibilității cererii.

Astfel, având în vedere că prima instanță s-a limitat la constatarea inadmisibilității cererii reclamantei, raportat la inexistența unui act secret încheiat între părțile litigante, fără a examina temeinicia cererii deduse judecății, raționamentul instanței de apel și concluzia acesteia, în sensul că prima instanță a interpretat și aplicat, greșit, normele legale care reglementează instituția simulației, sunt corecte, neputând fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 543 din 17 mai 2023 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 februarie 2024.