ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1445/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la data de 16.01.2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând să se constate simulația contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâtul B., în calitate de cumpărător, pe de o parte, și pârâții C. și D., în calitate de vânzători, pe de altă parte, autentificat de BNP E. sub nr. x/14.07.2020, având ca obiect imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, înscris în CF nr. x Arad, nr. CF vechi x, nr. top. x, compus din teren intravilan în suprafață de 774 mp cu casă, prin interpunere de persoană, respectiv prin interpunerea pârâtului B., în calitate de cumpărător, în locul reclamantului, care este cumpărătorul real, pentru cauză ilicită și că, în speță, contractul public autentificat de notar nu reprezintă voința reală a părților, neputând produce efecte juridice între părți, că acest contract autentic nu există, că pârâtul B. nu a cumpărat imobilul, nu a achitat prețul, ci reclamantul, voința reală și ascunsă a părților fiind aceea ca imobilul care face obiectul contractului de vânzare cumpărare simulat și public să fie cumpărat de reclamant, să nu treacă în proprietatea pârâtului B., ci să rămână în continuare în proprietatea reclamantului; îndrumarea OCPI Arad să efectueze cuvenitele modificări în cartea funciară, respectiv înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea reclamantului.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1290, art. 1291 și art. 1292 C. civ.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 35/16.02.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și D., având ca obiect acțiune în declararea simulației și a obligat reclamantul la plata către pârâtul B. a sumei de 9.877 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 254 din 08 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelantul reclamant A. în contradictoriu cu intimații pârâți B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 35/16.02.2024 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023.

A fost obligat apelantul reclamant la cheltuieli de judecată parțiale către intimatul pârât B. în sumă de 9000 RON.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 254 din 08 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 04.12.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 05 decembrie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza I coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.002,5 RON ce a fost achitată conform dovezilor de plată aflate la dosarul cauzei.

II.1. Motivele de recurs

Prin recursul formulat, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii Curții de Apel Timișoara, iar în rejudecare să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) alin. (8) C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel și-a motivat soluția prin aceea că pârâții, în calitate de vânzători în contractul de vânzare cumpărare atacat, nu au participat la încheierea convenției secrete dintre recurent și cumpărătorul B., fiul recurentului, că nu a fost făcut dovada existenței actului secret încheiat între recurentul și fiul acestuia B.. Totodată, instanța de apel a reținut că, în realitate, imobilul nu a fost cumpărat de recurentul-reclamant și nu a fost dovedită existența unei amenințări reale ale patrimoniului acestuia din urmă care să determine încheierea unei asemenea operațiuni simulatorii, în condițiile în care alte bunuri comune importante au rămas în proprietatea recurentului și a soției sale, iar anterior recurentul a mai formulat o acțiune împotriva fiului său, pârât în prezenta cauză, prin care a solicitat obligarea acestuia să îi restituie suma împrumutată pentru achiziționarea imobilului în litigiu.

Raportat la considerentele avute în vedere de instanța de apel la menținerea soluției primei instanțe de respingere a acțiunii formulate, recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate, motivat de faptul că pentru validitatea convenției încheiate, nu era necesară participarea vânzătorilor pârâți C. și D., actul secret putând fi dovedit prin orice mijloc de probă, iar voința reală a părților a fost dovedită în cauză atât prin probe directe cât și indirecte.

Astfel, din probele probele administrate în cauză, recurentul a apreciat că a fost dovedită existența actului secret încheiat între acesta și fiul său, pârâtul B. cât și voința reală a părților aceea ca imobilul să fie cumpărat de recurent, iar în contractul autentic și public, cumpărător să figureze doar intimatul-pârât.

Motivul avut în vedere de recurent și fiul său, pârâtul B. la încheierea contractului prin interpunerea de persoană a fost evenimentul rutier din Slovenia.

Datorită relației dintre recurent și fiul său, s-au aflat în imposibilitate morală să preconstituie un înscris probator al voinței reale la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în acest caz fiind admisibilă proba cu martori.

Recurentul a făcut trimitere la declarația martorului F. care a confirmat că datorită accidentului rutier din Slovenia imobilul a fost cumpărat pe numele fiului recurentului și a susținut că pârâtul B. a afirmat că garajul din Arad, strada x, precum și imobilul care face obiectul prezentei cauze îi revin recurentului și s-a înțeles cu fiul său să îi restituie garajul din strada x și imobilul din strada x, însă ulterior s-a răzgândit și i-a cerut 10 camioane, lucru cu care recurentul nu a fost de acord.

Martorul G. a confirmat că în urma evenimentul rutier ce a avut loc în Slovenia, la sfatul avocaților, contractul de vânzare cumpărare autentic și public din prezenta cauză a fost simulat, s-a încheiat prin interpunere de persoană, în locul adevăratului cumpărător, respectiv în locul recurentului, fiind menționat pârâtul B. în calitate de cumpărător. Totodată a susținut că imobilul nu a fost cumpărat pentru fiul recurentului, iar imobilul a fost în posesia recurentului, până când a fost îndepărtat de poliție la solicitarea fostei sale soții.

De la cumpărare și până la apariția neînțelegerilor dintre părți, imobilul în litigiu s-a aflat în posesia și folosința recurentului.

Recurentul a mai arătat că prin răspunsurile la interogatoriu pârâtul B. a recunoscut că nu a avut bani pentru plata prețului imobilului în litigiu iar banii cu care s-a achitat prețul provin de la părinții săi, că a existat o neliniște cu privire la recuperarea prejudiciului cauzat în evenimentul rutier din Slovenia, că au existat discuții între recurent și fiul său privind înscrierea imobilului în litigiu pe numele reclamantului, însă aceste discuții nu au fost finalizate printr-o înțelegere.

De asemenea, pârâtul C. a recunoscut că alături de fiul recurentului, la negocierea și încheierea contractului au participat și recurentului și soția acestuia, că a primit acțiunea de la pârâtul B., care împreună cu fosta soție, H. s-au deplasat la locuința pârâtului și l-au ajutat la redactarea întâmpinării.

În ceea ce privește existența evenimentului care a generat încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin simulație, recurentul a susținut că a fost dovedită cu ajutorul înscrisurilor și a probelor testimoniale administrate în cauză.

Recurentul a precizat că nu este de esența simulației existența unei împrejurări de fapt sau a unor considerente anume care determină voința părților de a simula, ci simulația poate exista valabil, chiar prin simpla voință a părților fără nicio justificare expresă.

Împrejurarea că bunurile imobile comune au rămas în proprietatea recurentului și a fostei soții, precum și faptul că aceștia au achiziționat un teren agricol de 1 ha ca bun comun, ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, nu exclude caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare din prezenta cauză.

În ceea ce privește acțiunea ce a format dosarul civil nr. x/2022 al Tribunalului Arad recurentul a arătat că nu are cunoștințe juridice, iar avocatul angajat a formulat acțiunea și a înregistrat-o fără să îl mai consulte. După înregistrarea acțiunii s-a consultat cu alți avocați iar aceștia au fost de părere că există o simulație a actului juridic prin interpunere de persoană, motiv pentru care a renunțat la judecată în dosarul civil nr. x/2022 și a promovat acțiunea din prezenta cauză.

Aceste împrejurări nu pot fi reținute ca declarații oscilante ale recurentului și mai mult nu pot înlătura starea de fapt reală ce rezultă din probele administrate în cauză doar pe o eroare a avocatului care a redactat acțiunea din dosarul civil nr. x/2022, dosar în care a renunțat la judecată, nu s-au administrat probe, nu există autoritate de lucru judecat sau putere de lucru judecat, cererea de chemare în judecată nefiind semnată de către recurent.

Din ansamblul tuturor probelor administrate în cauză, înscrisuri, interogatorii, declarații martori, rezultă cu certitudine că actul secret a existat între părțile contractante, că voința reală a părților este aceea ca terenul în litigiu să fie cumpărat de recurentul A. iar nu de fiul său, B., că suma cu care s-a achitat prețul provine de la recurent, iar motivul pentru care a recurs la simulație prin interpunere de persoană îl constituie accidentul rutier din Slovenia.

Concluzionând, recurentul a susținut că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au făcut o apreciere judicioasă a probelor administrate în cauză, nu au luat în considerare conținutul integral al declarațiilor martorilor, omițând în mare măsură părți din declarațiile acestora la care a făcut referire în memoriul de recurs.

Față de aceste considerente, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în fapt și în drept, cu cheltuieli de judecată în primă instanță, în apel și în recurs.

II.2. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât B., la data de 30 decembrie 2024 a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepția nulității recursului iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului, intimatul-pârât a arătat faptul că recurentul a indicat în mod formal incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în contextul în care memoriul de recurs nu conține critici de nelegalitate ci o trimitere repetată la aspecte privind modul de analiză al probatoriului de către instanța de apel, fiind criticate exclusiv aspecte de temeinice, iar nu aplicarea greșită a prevederilor legale menționate raportat la starea de fapt stabilită de instanța de apel.

Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a susținut că în cazul interpunerii de persoane, acordul simulatoriu, presupune participarea la înțelegere a tuturor celor trei participanți (persoana interpusă precum și cei doi contractanți reali). După cum a reținut și instanța de apel, când se încheie o simulație prin interpunere de persoane, toate cele trei subiecte de drept sunt părți ale acordului simulatoriu, prin urmare, contrar susținerilor recurentului, nu este lipsită de relevanță împrejurarea că vânzătorii C. și D. nu au avut cunoștință de existența vreunei înțelegeri secrete.

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la posesia imobilului, intimatul-pârât a arătat că recurentul nu s-a comportat ca un proprietar al imobilului, iar după cum a reținut și instanța de apel, ajutorul dat de reclamant a fost explicabil prin prisma relației tată-fiu. Recurentul avea acces la imobil prin prisma raporturilor de familie, iar nu prin existența unor acorduri secrete, motiv pentru care nu existat nici un act secret, nici un acord simulatoriu, nici un animus simulandi, atât în raporturile cu terții cât și în raporturile cu vânzătorul și cu reclamantul, singurul act care a produs și produce efecte fiind contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică.

Declarațiile de mator și interogatoriile administrate în cauză nu se coroborează cu susținerile recurentului, ci acestea au confirmat că a existat un singur act juridic încheiat, respectiv contractul de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/10.07.2019, în condițiile în care conform art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revenea reclamantului.

Intimatul a solicitat respingerea susținerilor recurentei referitoare la cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Tribunalului Arad întrucât în respectivul litigiu recurentul a solicitat constatarea existenței unui contract de împrumut având drept obiect suma de bani cu care s-a achiziționat imobilul situat în mun. Arad, str. x, jud. Arad și obligarea pârâtului la restituirea presupusului împrumut, în timp prin prezenta acțiune dorește să devină proprietar exclusiv asupra bunului, cu toate că reclamantul era căsătorit cu mama intimatului, H., la data presupusei simulații, astfel că orice bun dobândit ar fi avut natura unui bun comun. Prin urmare, susținerile din litigiul menționat confirmau caracterul real al contractului de vânzare - cumpărare, fiind exclusă o eventuală simulație, contractul reprezentând voința reală a părților, solicitându-se doar restituirea unui ipotetic împrumut.

A mai susținut intimatul-pârât că în contextul în care asociații unei societăți de răspundere limitată nu răspund cu patrimoniul propriu pentru datoriile societății, în mod corect prima instanță a reținut lipsa unui risc patrimonial pentru reclamant care ar fi putut ipotetic justifica un acord simulatoriu.

Concluzionând, intimatul a susținut că în situația în care starea de fapt reală ar fi fost cea prezentată de recurent, respectiv evitarea existenței unor bunuri în patrimoniul acestuia, pentru a evita urmărirea lor de către creditori, atunci contractul de vânzare-cumpărare ar fi trebuit să fie unul real, iar nu unul simulat, tocmai pentru a evita promovarea de către terți a unei acțiuni în declararea simulației.

La data de 13 ianuarie 2025 intimații-pârâți C. și D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului formulat în cauză.

Intimații-pârâți au susținut că, în calitate de vânzători nu au avut cunoștință de existența vreunei înțelegeri secrete, nici unui act secret, nici unui acord simulatoriu, iar la negocierea prețului a fost de față toata familia recurentului, însă fiul B. dorea să achiziționeze imobilul.

Prețul contractului a fost încasat prin transfer bancar din contul intimatului-pârât B., pe care îl știa ca fiind adevăratul cumpărător.

Concluzionând, intimații-pârâți au susținut că singurul act juridic care există este contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/14.07.2020, semnat în prezența notarului între aceștia în calitate de vânzători și intimatul-pârât B., în calitate de cumpărător real.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 aprilie 2025 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Preliminar, în ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamant din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatului-pârât că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentului-reclamantului referitoare la îndeplinirea condițiilor pentru constatarea simulației privesc interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1290, 1291 și 1292 C. civ. și pot fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar recursul formulat în cauză conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care excepția nulității urmează a fi respinsă.

În ceea ce privește motivele ce pot fi analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., printr-o primă critică, recurentul a susținut că simulația a avut loc între acesta și fiul său astfel încât, pentru validitatea acesteia, nu era necesar să participe și vânzătorii pârâți, contrar celor reținute de instanța de apel.

Criticile sunt susceptibile a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât recurentul susține aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează condițiile simulației, respectiv dispozițiile art. 1290 C. civ.

Susținerile sunt, însă, nefondate.

Simulația, reglementată în cuprinsul art. 1289-1294 C. civ. reprezintă operațiunea juridică care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial de un al doilea act secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula.

Simulația poate îmbrăca trei forme: actul fictiv (actul public este încheiat numai de formă), actul deghizat (în actul public se indică un anumit act juridic, iar în actul secret se arată adevăratul act juridic încheiat de părți - deghizare totală, respectiv adevăratele clauze convenite de părți - deghizare parțială) și interpunerea de persoane (actul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se menționează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul decât cel care apare în actul public).

Fiind invocată, prin cererea introductivă, simulația prin interpunere de persoane drept fundament juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte notează că, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere că prin această formă de simulație ambele părți din contractul aparent urmăresc, în mod conștient, ca efectele să se producă față de o terță persoană căreia îi asigură anonimatul, fiind necesară cunoașterea acestei interpuneri de către părțile din contractul public.

Astfel, simulația prin interpunere de persoane reprezintă o formă de simulație relativă, deoarece poartă asupra unuia dintre elementele actului juridic, și subiectivă, întrucât actul public ascunde una dintre părțile actului secret, acordul simulatoriu vizând identitatea uneia dintre părțile actului juridic.

Aplicând acest raționament speței de față, în raport cu limitele de învestire a primei instanțe sub aspectul obiectului și al cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public E. sub nr. x din 14.07.2020 expunând mecanismul juridic al simulației prin interpunere de persoane.

Contrar criticilor recurentului-reclamant, această formă de simulație presupune un acord simulatoriu la care trebuie să participe toate cele trei persoane, respectiv contractanții din actul secret și cei din actul public, un contract secret, în care participă doar două dintre ele, și un contract public, încheiat între o parte din contractul secret și o a treia persoană din acordul simulatoriu. Drept consecință a acestei caracteristici, în cazul interpunerii de persoane, prin participarea terțului contractant la încheierea acordului simulatoriu dreptul se transmite direct beneficiarului ocult din actul secret, fără să mai treacă prin patrimoniul persoanei interpuse.

Față de structura simulației prin interpunere de persoane, aceasta presupune cu necesitate ca la acordul simulatoriu să participe toți trei actori ai săi, astfel încât terțul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă și că adevăratul său cocontractant este personajul rămas ascuns. Ambele părți din contractul aparent urmăresc, în mod conștient, ca efectele sa se producă fata de o terță persoana, căreia i se asigura anonimatul tocmai prin simularea persoanei.

Această concluzie se desprinde din interpretarea art. 1289 alin. (1) C. civ., care statuează că "Contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal"; acest text de lege, precum și art. 1290 C. civ. care vorbesc despre actul secret și actul public, vădesc premisa reglementării, care e aceea că toate părțile urmăresc în mod conștient efectuarea unei asemenea operațiuni juridice.

Ca atare, pentru a înlătura efectele contractului simulat și a da eficiență contractului secret, acțiunea în simulație presupunea dovedirea manifestării de voință concordantă a recurentului-reclamant și a intimaților-pârâți B., C. și D., în sensul că recurentul este adevăratul cumpărător al imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare iar nu intimatul-pârât B. care figurează în calitate de cumpărător în contractul public, aspect pe care instanța de apel nu l-a reținut.

Prin urmare, teza juridică ce stă la baza susținerilor formulate prin motivele de recurs potrivit căreia nu era necesar, pentru validitatea simulației, ca intimații-pârâți, în calitate de vânzători, să participe în cadrul simulației, este neconcordantă cu regula de drept a simulației prin interpunere de persoană și cu raporturile juridice pe care ea le presupune.

Printr-o altă critică, recurentul a susținut că actul secret, respectiv voința reală a părților, poate fi dovedită prin orice mijloc admisă de lege, atât cu probe directe cât și cu ajutorul probelor indirecte.

Critica vizează aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a art. 1292 C. civ. potrivit căruia "Dovada simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părțile pot dovedi și ele simulația cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit", motiv care urmează a fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Acest temei legal permite terțului care introduce acțiunea în simulație să facă dovada caracterului simulat al contractului public prin orice mijloc de probă, în considerarea faptului că pentru terț contractul simulat are valențele juridice ale unui fapt juridic. Același beneficiu este recunoscut și părților, dar numai când acestea pretind că acordul simulatoriu are caracter ilicit.

Înalta Curte constată că nu a fost invocată o eventuală cauză ilicită a contractului de vânzare cumpărare, prima instanță apreciind, în motivarea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii faptul că aceasta ar fi putut fi invocată doar de către eventualii creditori ai reclamantului, singurii ce ar putea fi afectați de conduita reclamantului, și nu pârâtul pretins participant la operațiunea simulatorie.

Cu toate acestea, prima instanță, raportat la divergențele dintre părți și la natura relațiilor de familie dintre reclamant și pârât (tată-fiu) a administrat proba cu martori în dovedirea acordului secret invocat de reclamant.

Pe cale de consecință, deși instanțele de fond nu au avut în vedere existența unei cauze ilicite în sensul prevederilor art. 1292 C. civ., în cauză au fost audiați martorii propuși de reclamant în dovedirea acordului simulatoriu.

Astfel, pe palierul probei contractului secret, nu se identifică o aplicare eronată a prevederilor 1292 C. civ. deoarece instanța de fond a argumentat care sunt împrejurările faptice care permit derogarea de la regula imposibilității probării unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 de RON cu martori sau prezumții (și anume existența relațiilor de rudenie) iar în prezența unor astfel de împrejurări, confirmate de instanța de apel – contrar susținerilor din recurs, reclamantul a avut posibilitatea de a dovedi existența contractului secret și cu alte mijloace de probă decât înscrisul, fiindu-i încuviințată inclusiv proba cu martori.

În cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a circumscris înțelegerea prin raportare la cele două părți și s-a referit la probele administrate cauzei în decelarea concluziei inexistenței înțelegerii secrete, fără a îi impune recurentului obligația prezentării unui contraînscris.

Pentru aceste motive, sunt nefondate susținerile recurentului referitoare la dovada simulației, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 1292 C. civ.

Printr-o altă critică ce poate fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că nu este de esența simulației existența unei împrejurări de fapt sau a unor considerente anume care determină voința părților de a simula, ci simulația poate exista valabil, chiar prin simpla voință a părților fără nicio justificare expresă.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel, în acord cu recurentul, a reținut că nu are importanță dovedirea scopului intenției părților de a simula și a făcut trimitere la susținerile din cererea de apel prin care recurentul a susținut că nu este necesară o justificare expresă pentru ca simulația să poată fi validă.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că aceasta nu este situația analizată în cauză.

Prin urmare, prin considerentele sale, instanța de apel nu a invalidat argumentele recurentului referitoare la faptul că simulația poate exista valabil, chiar prin simpla voință a părților, fără nicio justificare expresă ci a apreciat că acestea nu au relevanță în cauză atâta timp cât reclamantul nu a administrat probele care să ateste în mod direct existența acestei simulații invocate.

Pe cale de consecință, instanța de apel nu a interpretat diferit și nici nu a înlăturat susținerile recurentului referitoare la motivul determinant al încheierii simulației, însă a apreciat că simulația prin interpunere de persoane nu a fost dovedită, susținerile recurentului fiind astfel, nefondate și cu privire la acest aspect.

În ce privește celelalte criticile din memoriul de recurs subsumate de recurent punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1290-1292 C. civ. au fost invocate formal, întrucât, în realitate, recurentul nu critică modul de aplicare a respectivelor norme de drept material, ci urmărește stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele anterioare, cu privire la dovada caracterului simulat a contractului de vânzare cumpărare încheiat între intimații-pârâți.

Astfel, recurentul critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel, reclamând că din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, din răspunsurile intimaților-pârâți la interogatorii, precum și din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că actul secret a existat între părțile contractante iar că voința reală a recurentului și a fiului său, intimatul-pârât B., a fost aceea ca imobilul în litigiu să fie cumpărat de recurent iar nu de fiul său.

Recurentul a susținut de asemenea, tot prin raportare la probele administrate, că în cauză suma cu care s-a achitat prețul contractului de vânzare-cumpărare provine de la reclamant iar motivul pentru care a recurs la simulație prin interpunere de persoane îl constituie accidentul rutier din Slovenia.

A mai susținut recurentul faptul că instanța de apel nu a apreciat în mod corect probele administrate, în cauză, nu a luat în considerare conținutul integral al declarațiilor de martor ci a avut în vedere doar părți din conținutul acestora.

Criticile deduse judecății fac referire la modalitatea în care instanța a administrat și apreciat probatoriile necesare soluționării cauzei, a dat valoare și a interpretat declarațiile martorilor și răspunsurile la interogatoriu neputând fi avute în vedere de instanța de control judiciar pentru a realiza controlul de legalitate specific căii extraordinare de atac, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate în sensul avut în vedere de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pentru aceleași motive, nu pot fi analizate susținerile recurentului referitoare la împrejurările în care a fost redactată și depusă acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2022 al Tribunalului Arad și nici cele prin care recurentul a arătat că a renunțat la judecata acesteia, întrucât nu pot fi identificate critici de nelegalitate a hotărârii recurate, acestea vizând chestiuni de fapt ce excedează controlului judiciar al instanței de recurs.

În aceeași manieră, recurentul a susținut că bunurile comune care au rămas în proprietatea sa și a soției, precum și achiziționarea unui teren agricol împreună cu soția sa după perfectarea contractului de vânzare cumpărare dintre intimații-pârâți, nu exclud caracterul simulat al acestuia din urmă.

Or, maniera în care, analizând probele administrate și elementele de fapt ale pricinii, instanța de prim control judiciar a stabilit situația de fapt (în deplină consonanță cu atributul recunoscut instanțelor fondului) nu mai poate face obiectul cenzurii în prezenta fază procesuală.

Prin urmare, considerentele instanței de apel prin care a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului simulat al contractului, în baza probelor administrate și a prezumțiilor se opun cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi infirmate de către instanța de recurs, din moment ce în prezenta cale extraordinare de atac nu este posibilă, astfel cum s-a arătat, o nouă evaluare a probatoriului câștigat judecății.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca recursul ca nefondat.

Față de soluția ce se va pronunța și având în vedere că intimatul-pârât B. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fundamentul plății cheltuielilor de judecată fiind dat de culpa procesuală în care se află partea care a pierdut procesul.

Întrucât intimatul-pârât B. a făcut dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 14.211 RON cu facturile nr. x din data de 18.12.2024 și nr. x din data de 26.08.2025 aflate la dosar, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata acestora, în favoarea intimatul-pârât B., însă nu în cuantumul menționat, ci în aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere complexitatea medie a cauzei și soluționarea acesteia la primul termen acordat în cauză, într-un cuantum redus la o valoare de 5.000 RON, la care se adaugă valoarea cheltuielilor de transport cu avionul, în cuantum de 1.077 RON efectuate conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, recurentul nefăcând dovada efectuării celorlalte cheltuieli de judecată solicitate, în cuantum de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de cazare și deplasare.

Pentru considerentele expuse, urmează ca recurentul să fie obligat la plata sumei totale de 6.077 RON către intimatul-pârât B. cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 254 din data de 08 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6.077 RON către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.