ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. și B. constatarea simulației prin interpunere de persoane a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, autentificat cu nr. x/10.07.2019 de notar public C., având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x Arad, nr. cad. top. x compus din suprafața de 35.100 mp teren arabil, în sensul că imobilul a fost cumpărat de reclamant, cu îndrumarea OCPI-BCPI Arad să efectueze cuvenitele modificări în cartea funciară, respectiv să înscrie dreptul de proprietate în favoarea reclamantului. În drept, a invocat dispozțiile art. 1290, art. 1291 și art. 1292 C. civ.

Hotărârea pronunțată în fond Prin sentința civilă nr. 209/25.10.2023, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții A., având ca obiect acțiunea în declararea simulației; a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.877 RON către pârâtul A., respectiv în sumă de 5.000 RON către pârâtul B.. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamantul A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea acțiunii cu cheltuieli de judecată din primă instanță și din apel, precizând că nu solicită cheltuieli de judecată de la intimatul-pârât B..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 109 din 23 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă s-a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 209/25.10.2023, pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și B.. A fost obligat apelantul la plata sumei de 5.500 de RON către intimatul B. și la plata sumei de 6500 de RON către intimatul A. cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 109 din 23 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A.. Prin cererea de recurs formulată, recurentul a solicitat casarea în tot a deciziei atacate, în rejudecare constatarea simulației contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul A., în calitate de cumpărător și pârâtul B. în calitate de vânzător, autentificat de notar public C. prin încheierea nr. 2516/10.07.2019, având ca obiect imobilul situat în extravilanul municipiului Arad, înscris în cf nr. x Arad, cu nr. cad top x, compus din suprafața de 35.100 teren arabil, prin interpunere de persoană, respectiv prin interpunerea pârâtului A. în calitate de cumpărător fictiv în locul reclamantului care este cumpărătorul real, contractul public autentificat de notar nereprezentând voința reală a părților, nu își produce efectele juridice între părți, pârâtul A. nu a cumpărat imobilul, nu a achitat prețul, reclamantul a cumpărat imobilul și a achitat prețul, voința reală și ascunsă a părților fiind aceea ca imobilul să fie cumpărat de reclamant, să nu treacă în proprietatea pârâtului A., ci să treacă în proprietatea lui A.. Susține că decizia pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală. Având în vedere că simulația invocată a avut loc între reclamant și fiul său, pentru validitatea acesteia nu era necesar să participe și vânzătorul pârât B.. Actul secret, voința reală a părților, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă admis de lege, atât cu probe directe, cât și cu probe indirecte. Voința reală a părților în cauză a fost dovedită pe deplin atât cu ajutorul probelor directe, cât și cu ajutorul probelor indirecte. Datorită imposibilității morale generate de gradul de rudenie cu fiul său, nu a preconstituit un înscris în care să consemneze voința reală a părților, caz în care proba testimonială este admisibilă chiar și în cazul dovedirii unor raporturi juridice având un obiect cu valoare mai mare de 250 RON. În cauză, în fața primei instanțe s-au administrat atât probe directe cât și probe indirecte care se coroborează, din care rezultă cu certitudine că actul secret există, că voința reală a părților a fost aceea ca imobilul să fie cumpărat de reclamant, iar nu de fiul său A.. Astfel, există probă directă interogatoriul reclamantului în care a arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat de acesta iar nu de fiul său, arătând și motivele pentru care a cumpărat imobilul în litigiu prin interpunerea fiului în contractul public. O altă probă directă administrată în fața instanței de fond este interogatoriul pârâtului A. care recunoaște că sumele cu care a fost achitat prețul imobilului provin de la părinți. Chiar dacă martorii audiați în cauză nu au participat la înțelegerea secretă dintre părți, nu au perceput înțelegerea în mod direct cu propriile simțuri, aceștia au aflat ulterior de la părți despre înțelegerea reală și secretă a acestora. Conținutul declarațiilor martorilor cu privire la împrejurările aflate de la părți ulterior actului secret constituie probe indirecte. Faptul principal, înțelegerea secretă dintre părți, este dovedită cu probele directe menționate mai sus, dar și cu probele indirecte, respectiv cu martorii audiați în cauză. Astfel, martorul D. a declarat că prețul cu care s-a cumpărat teren în litigiu a fost de 130.000 euro, că banii cu care s-a achitat prețul au provenit de la reclamant, datorită accidentului din Slovenia, că terenul a fost cumpărat de reclamant dar pe numele fiului său datorită accidentului, că nu are dubii sub acest aspect, că știe bine situația și că a văzut plasa cu banii pentru cumpărarea terenului, iar reclamantul se lăuda că este plină cu bani. Martorul E. cunoaște că proprietar este fiul reclamantului, că reclamantul a plătit terenul, că la momentul cumpărării, acesta se înțelegea cu fiul său, că atât reclamantul cât și fiul său i-au spus că prețul terenului a fost de 130.000 euro, că terenul a fost cumpărat pe numele fiului datorită accidentului din străinătate, că reclamantul nu mai putea avea nimic pe numele său din cauza accidentului, că aceste aspecte le-a aflat imediat după cumpărarea terenului. Martorul F. declară că toate discuțiile cu privire la lucrarea terenului le-a purtat cu reclamantul, că acesta i-a spus că este proprietarul terenului, că martorul așa a apreciat că el este proprietarul terenului, dacă el i l-a dat să îl lucreze. Martorul G. declară că reclamantul a dat terenul tatălui său să îl lucreze pentru a putea încasa subvenția, că reclamantul l-a căutat pe tatăl său pentru arendă, că nu s-a întâlnit niciodată cu fiul A., că acesta l-a căutat după ce a fost propus ca martor și i-a spus că el este proprietarul terenului, că de la începutul colaborării știa că reclamantul este proprietarul terenului, că reclamantul a ridicat arenda de la tatăl său. Din ansamblul tuturor probelor administrate în cauză, înscrisuri, interogatorii, declarații martori, rezultă cu certitudine că actul secret a existat între părțile contractante, că voința reală a părților a fost aceea ca terenul în litigiu să fie cumpărat de reclamantul A. iar nu de fiul său A., că suma cu care s-a achitat prețul provine de la reclamant, iar motivul pentru care a recurs la simulație prin interpunere de persoană îl constituie accidentul rutier din Slovenia. Opinează că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au făcut o apreciere judicioasă a probelor administrate în cauză, nu au luat în considerare conținutul integral al declarațiilor martorilor, omițând în mare măsură părți din declarațiile acestora la care a făcut referire mai sus. A menționat că nu este cunoscător de științe juridice, motiv pentru care în toate problemele de natură juridică se consultă cu avocați. Acțiunea din dosarul civil nr. x/2022 al Tribunalului Arad, a fost redactată de un avocat ales, căruia i-a prezentat starea de fapt integrală cu privire la contractul de vânzare-cumpărare atacat. După ce i-a dat toate datele, aceleași pe care le-a expus și în motivarea acțiunii din cauză, avocatul angajat a formulat acțiunea și a înregistrat-o fără să se mai consulte cu reclamantul. După înregistrarea acțiunii s-a consultat cu alți avocați, aceștia au fost de părere că există o simulație a actului juridic prin interpunere de persoană, motiv pentru care a renunțat la judecată în dosarul civil nr. x/2022 și a promovat acțiunea din prezenta cauză. Aceste împrejurări nu pot fi reținute ca declarații oscilante ale reclamantului și, mai mult, nu pot înlătura starea de fapt reală ce rezultă din probele administrate în cauză doar pe o eroare a avocatului care a redactat acțiunea din dosarul civil nr. x/2022, dosar în care a renunțat la judecată, nu s-au administrat probe, nu există autoritate de lucru judecat sau putere de lucru judecat, iar reclamantul nu a semnat acea acțiune și nici nu cunoaște științe juridice. Având în vedere existența actului secret, respectiv voința reală a părților de a cumpăra terenul prin interpunere de persoană, în mod logic și documentația întocmită în baza Legii nr. 17/2014 s-a făcut tot pe numele fiului reclamantului. În mod neîntemeiat, instanța de fond a reținut că motivul invocat cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin interpunere de persoană este o alegație. Astfel, reclamantul a anexat acțiunii înscrisuri privind accidentul din Slovenia, înscrisuri din dosarul penal, rechizitoriul privind trimiterea în judecată a angajatului societății la care reclamantul a avut calitatea de asociat unic și administrator. Chiar dacă în cazul societății comerciale cu răspundere limitată, asociatul nu răspunde cu bunurile proprii pentru prejudicii cauzate de societate terților, susține că avocații din România și din Slovenia i-au atras atenția că din cauza uzurii anvelopelor vehiculului, asigurătorul se va putea îndrepta cu acțiune în regres atât împotriva societății la care reclamantul a avut calitatea de asociat unic, cât și împotriva reclamantului în calitate de administrator al societății. Perioada de 3 ani de la accident și până la încheierea contractului nu are relevanță cu privire la existența sau inexistența actului secret, respectiv cu privire la voința reală a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu, nu constituie un argument că actul secret nu există. În altă ordine de idei, nu este de esența simulației existența unei împrejurări de fapt sau a unor considerente anume care determină voința părților de a simula, ci simulația poate exista valabil, chiar prin simpla voință a părților fără nicio justificare expresă. Susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și anume art. 1290, art. 1291 și art. 1292 C. civ. În drept, recurentul și-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost invocate motive de recurs de ordine publică.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 15 iulie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie. Prin rezoluția din 25 septembrie 2024 s-a fixat termen de judecată la data de 04 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul în raport de excepția nulității, invocată prin întâmpinările depuse de intimații-pârâți A. și B., a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte reține următoarele: Sub un prim aspect, Înalta Curte relevă că recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. În situația în care nu sunt indicate cazurile de casare incidente, instanța de recurs are obligația de a proceda la încadrarea criticilor recurentului în motivele legale de recurs. Însă, deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze conduita instanței de apel și argumentele legale reținute de aceasta în justificarea soluției pronunțate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a normelor de drept procedural și material în cauza dedusă judecății. Aplicând aceste considerații cu caracter teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 109 din 23 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin care s-a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 209/25.10.2023, pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și B. și a fost obligat apelantul la plata sumei de 5.500 de RON către intimatul B. și la plata sumei de 6500 de RON către intimatul A. cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A., recurentul a criticat modul de apreciere a probelor de către instanța de apel, reclamând că din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, din interogatoriul luat acestuia, precum și din declarațiile martorilor D., E., F. și G. (din care s-ar fi omis spre analiză anumite părți) rezultă că actul secret a existat între părțile contractante, că voința reală a părților a fost aceea ca terenul în litigiu să fie cumpărat de A., iar nu de fiul său A., că suma cu care s-a achitat prețul provine de la reclamant, că motivul pentru care a recurs la simulație prin interpunere de persoană îl constituie accidentul rutier din Slovenia. În urma verificării cererii de recurs, se constată că, în cauza pendinte, recurentul a indicat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și anume interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1290, 1291 și 1292 C. civ. Procedând la analizarea criticilor invocate în cererile cu care a fost învestită, Înalta Curte reține că nu este posibilă încadrarea acestora în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nici în celelalte motive de recurs prevăzute de același text normativ la punctele 1-7. Astfel, recurentul prezintă anumite aspecte legate de modalitatea de interpretare a probelor de către instanța de apel, greșita apreciere a probelor administrate la dosarul cauzei, și anume înscrisuri, interogatorii, declarații de martori. Însă, toate aceste critici vizează exclusiv aspecte de netemeinicie și nu pot face pe cale de consecință, obiect al recursului întrucât stabilirea situației de fapt rămâne în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive, iar instanța de recurs nu poate proceda la reaprecierea probelor administrate în cauză, prin atribuirea unei alte valori probatorii decât cea acordată de instanțele de fond și stabilirea astfel, a unei alte situații de fapt. Afirmă recurentul prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 17.03.2025, că pe pagina a doua a cererii de recurs a invocat motive reale de recurs care se subsumează ipotezei aplicării greșite a normelor de drept material cu privire la simulația prin interpunere de persoane de către instanta de apel: "întrucat simulatia a avut loc între subsemnatul și fiul meu, pentru validitatea acesteia, nu era necesar să participe și vânzătorul - intimatul pârât B.", - actul secret (in sensul de înțelegere secretă dintre recurent și fiul său) care reprezinta voința reală a părților, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă admis de lege, atât cu probe directe, cât și cu probe indirecte; - vointa reală a părților în cauză a fost dovedită atât cu ajutorul probelor directe, cât și cu ajutorul probelor indirecte, - datorită imposibilității morale generate de gradul de rudenie cu fiul său, nu a preconstituit un înscris in care să consemneze voința reală a părților, caz în care proba testimonială este admisibila, chior și in dovedirea unor raporturi juridice avand ca obiect o valoare mai mare de 250 RON. Or, astfel cum a constatat deja supra, Înalta Curte reține că aceste critici sunt subsumate situației de fapt a cauzei, recurentul contestând prin intermediul lor aprecierea instanței de apel în sensul nedovedirii unei înțelegeri secrete a recurentului cu fiul său. În cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a circumscris înțelegerea prin raportare la cele două părți și s-a referit la probele administrate cauzei în decelarea concluziei inexistenței înțelegerii secrete, fără a îi impune recurentului obligația prezentării unui contraînscris. Rezultă așadar, că de fapt, inclusiv prin aceste critici indicate, recurentul contestă statuările instanței de apel sub aspectul temeiniciei cauzei deduse judecății și nu legalitatea acesteia. Toate criticile invocate prin cererea de recurs vizează situația de fapt, probele administrate în cauză, modul de interpretare a lor de către instanța de apel. Se observă de altfel, că recurentul nu a învederat niciun temei de drept substanțial care să fi fost ignorat sau încălcat de instanța de apel, trimiterea din final la articolele 1290, 1291 și 1292 C. civ. fiind doar una generică, fără nici o dezvoltare privitoare la modul concret în care aceste norme juridice ar fi fost încălcate în cauză. Or, cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv. Din analiza motivelor de recurs rezultă că nu există nicio critică vizând modalitatea de aplicare a normelor juridice de drept procedural sau material de către Curtea de Apel Timișoara, a cărei hotărâre este recurată. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, conform art. 488 alin. (3) C. proc. civ., iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, respectiva situație atrage nulitatea recursului, întrucât aspectele invocate sunt străine problemelor concrete rezolvate prin hotărârea instanței de apel. În consecință, reținând că recurentul nu a prezentat nicio critică ce poate fi încadrată în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate nul recursul, în condițiile art. 489 alin. (2) din același act normativ. Cât privește cererea formulată de intimatul-pârât A. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurentul-reclamant aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluția care urmează a se pronunța asupra recursului declarat de acesta. În consecință, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant A. către intimatul-pârât A. la plata sumei de 7816 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat achitat de acesta conform ordinelor de plată x/02.12.2024, y/22.01.2025 și 9/12.03.2025 de la filele x, precum și cheltuieli de deplasare și cazare potrivit dovezilor de la dosar recurs, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raportat la complexitatea cauzei, la numărul redus de termene acordate, precum și la faptul că apărarea a fost realizată în principal cu privire la excepția nulității recursului.