ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81861)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81861) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract de mandat.

Obligația mandatarului de a preda moștenitorilor mandantului bunurile

primite în puterea mandatului.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Contracte.

Contract de mandat

Index alfabetic :

contract de mandat

moștenitori

mandatar

mandant

Cod civil, art. 1541, art. 1552, art. 1539

(Notă :

S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în

vigoare la data învestirii

instanței)

Caracterul

intuitu personae al contractului de mandat exprimă ideea că, în principiu,

mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, iar contractul

încetează la moartea uneia dintre părți. Încetarea contractului de mandat prin

moartea mandantului nu înlătură însă orice obligație a părților.

Obligația

de a da socoteală, la care se referă art. 1541 C.civ., are în vedere tocmai justificarea pe care mandatarul trebuie să o facă în raport cu

mandantul în legătură cu bunurile primite în puterea mandatului, iar după

decesul mandantului, această obligație se execută față de moștenitori.

Dacă mandatara a

ridicat sumele de bani din contul defunctei mandante, pe baza specimenului de

semnătură în bancă, o formă de mandat care presupune posibilitatea mandatarului

de a ridica sume de bani din contul mandantului și în lipsa vreunui alt

mandat care să-i confere mandatarei împuternicirea de a dispune într-un anume

fel de sumele ridicate din contul defunctei, aceasta avea obligația să

justifice modul în care a utilizat sumele respective.

Cum

mandatara nu a făcut dovada desocotirii față de mandantă în timpul vieții

acesteia în ceea ce privește suma de bani ridicată din contul defunctei,

obligația de a da socoteală se execută față de moștenitorii mandantei, dreptul

corelativ de a pretinde predarea bunurilor primite în puterea mandatului -

drept patrimonial - transferându-se acestora prin moștenire.

ICCJ,

Secția I civilă, decizia nr. 7522 din 25 octombrie 2011

Reclamanții

C.Z.G.C. și C.Z.I.M., prin reprezentant legal C.Z.I.O., au solicitat, în

contradictoriu cu pârâta D.M., obligarea acesteia la repararea prejudiciului

cauzat reclamanților prin fapta ilicită, constând în depășirea limitelor

mandatului primit de pârâtă de la C.Z.O., mama reclamanților (decedată), în

sensul restituirii sumei totale de 445.000 USD, echivalent în lei, ridicată din

contul defunctei deschis la Banca T. și neutilizată în interesul acesteia.

În

cauză a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamanților

numita C.A.O., în calitate de curator al acestora.

Tribunalului

București, prin sentința civilă nr.195/2004, a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a acțiunii; a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți și cererea de intervenție

accesorie; a obligat pe reclamanți și pe intervenientă la plata sumei de

3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamanții și intervenienta.

parcursul judecării apelului, calitatea procesuală a intervenientei C.A.O. a

fost preluată de C.G., numită curator al celor doi reclamanți minori, conform

dispoziției nr.292/2005 a Primarului Comunei Snagov.

Prin

decizia civilă nr.1570 A/2005, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de

apelanții-reclamanți, prin reprezentant legal, precum și de către apelanta-intervenientă,

a schimbat în parte sentința, a admis în parte, acțiunea principală, a obligat

pe pârâtă la plata sumei de 405.000 dolari SUA către reclamanți, a admis

cererea de intervenție accesorie în limitele pretențiilor admise prin cererea

principală, a menținut dispozițiile sentinței privind soluția dată excepțiilor

lipsei calității procesuale active și lipsei de interes.

Prin decizia civilă

nr.914/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de

proprietate intelectuală a admis recursul declarat de pârâta D.M., a casat

decizia Curții de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de apel, pentru expertizarea semnăturii existente pe extrasul de cont

din 1 august 2001, cu privire la care pârâta a susținut că aparține defunctei

C.Z.O.

În

considerentele deciziei de casare s-a mai menționat că instanța de rejudecare

va ține seama de împrejurarea că atât reclamantul C.Z.G.C. cât și C.Z.I.O.,

reprezentat legal al acestuia și al fratelui său, și-au

modificat numele pe cale

administrativă, numindu-se în prezent C.Z.G.V. și, respectiv, C.I.O.

În rejudecarea

apelurilor, prin decizia civilă nr.684 A/2008, Curtea de Apel București, Secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile

formulate de reclamanți și intervenientă, ca nefondate.

Instanța de apel a

avut în vedere expertiza efectuată, prin care s-a constatat că semnătura de pe

extrasul de cont datat 1 august 2001, emis de Banca T. – Sucursala Alba Iulia,

a fost executată de C.Z.O.

S-a mai

reținut că, în cauză, contractul de mandat a încetat prin moartea mandantului,

iar probele administrate nu au demonstrat că mandatarul nu și-a îndeplinit

obligațiile decurgând din acest contract. După decesul mandantului, mandatarul

nu a mai efectuat alte operațiuni (operațiunea din 1 august 2001, conform

expertizei, fiind făcută de C.Z.O.). Obligațiile mandatarului au fost stinse și

prin executare, conform art. 1901 C.civ., așa cum corect a reținut instanța de

fond.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții, iar prin decizia nr.7996/2009

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate

intelectuală a admis recursul, a casat hotărârea pronunțată în apel, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța supremă a

reținut că hotărârea atacată cu recurs nu cuprinde în mod complet, clar,

pertinent, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția

litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de

a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate, a probelor

administrate, de a înlătura în mod justificat susținerile părții adverse,

respectiv probele administrate la solicitarea acesteia. Hotărârea pronunțată,

nefiind motivată, nu poate conduce la situația-premisa pentru o judecată

concretă și efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită

situația de fapt, partea interesată poate deduce judecății orice ipoteză de

aplicare greșită a legii din cele prevăzute de art.304 C.pr.civ.

În

rejudecarea apelurilor, prin decizia nr. 553 A/2010, Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile

formulate de apelanții-reclamanți și de apelanta-intervenientă, a schimbat în

parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea principală, a

obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 405.000 USD, în echivalent lei la data

plății către reclamanți, a admis cererea de intervenție accesorie în limitele

pretențiilor admise prin cererea principală, a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor.

În

considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele:

Prin

ambele apeluri, formulate de reclamanți și de intervenientă, s-a criticat

greșita reținere a situației de fapt de către prima instanță, cât și greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care guvernează materia

mandatului.

Instanța

de apel a apreciat că primul motiv de critică, referitor la greșita stabilire a

situație de fapt, este fondat. Așa cum rezultă din declarațiile martorilor

audiați în fața primei instanțe, coroborate cu declarațiile extrajudiciare date

de cele două prietene ale defunctei, care au vizitat-o în perioada imediat

anterioară internării, C.Z.O. a fost internată la Spitalul de Urgență Floreasca

la data de 16.08.2001, în stare de inconștiență, așa cum relevă și actele medicale

depuse, care atestă că pacienta se afla într-o stare foarte gravă, fiind

diagnosticată cu ciroza hepatică nutrițional-toxică decompensată vascular și parenchimatos,

potrivit fișei de internare.

Față de

această situație, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica

apelanților referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sub aspectul

reținerii de către prima instanță că la momentul internării defuncta nu se afla

în stare de comă, în condițiile în care din fișa de internare, cât și din

biletul de ieșire din spital, rezultă fără dubiu că defuncta a fost adusă la

camera de gardă în stare de inconștiență, fiind calificată drept o pacientă comatoasă,

cu icter intens sclerotegumentar.

Biletul

de ieșire din spital relevă evoluția stării de sănătate a defunctei, ulterior

momentului internării în spital, în sensul că după 4 zile are loc oprirea

tranzitului intestinal, care a făcut necesară o intervenție chirurgicală,

succedată de aceeași stare generală gravă, marcată de accentuarea icterului

sclerotegumentar, insuficiență respiratorie și coma hepatică. La data de 23

august 2001, defuncta a făcut stop cardiac care a condus la decesul acesteia.

Din

conținutul biletului de ieșire din spital, instanța a reținut și faptul că se

certifică de către un organ medical de specialitate că starea de comă hepatică

s-a menținut pe toată perioada internării în spital,

aspect care de altfel a fost

evidențiat și de către martorii audiați în față primei instanțe.

Coroborând

declarațiile martorilor, instanța de apel a reținut că defuncta a avut o stare

generală proastă și în perioada anterioară internării în spital, cu aproximativ

2 săptămâni. Martora P.I. a declarat că pe o perioadă de o săptămână, defuncta

a fost imobilizată la pat, după care a urmat o revenire, ulterior starea

acesteia agravându-se din nou, astfel încât a fost necesară internarea acesteia

în spital. Martora T.V. a relevat faptul că aproximativ 3 săptămâni anterior

internării defuncta era la pat, starea sa de sănătate nefiind bună.

Din

declarațiile extrajudiciare instanța a reținut că mătușa și prietena defunctei

au vizitat-o cu aproximativ o săptămână anterior internării, ocazie cu care au

constatat că starea acesteia era destul de gravă (fiind într-o stare de sevraj,

semiconștientă), astfel încât abia vorbea, în condițiile în care ambele martore

confirmă faptul că defuncta se afla la pat de aproape două săptămâni și că i

se furnizau în continuare băuturi alcoolice, pe care le consuma, deși acest

lucru nu era permis, în schimb refuza mâncarea.

În ceea

ce privește relația pârâtei cu defuncta, examinând întregul material probator,

instanța de apel a reținut că aceasta a fost contabila defunctei, în perioada

anterioară decesului, beneficiind de drept de semnătură în bancă, în virtutea

căruia era abilitată să retragă sume de bani din conturile bancare ale

acesteia. În exercitarea acestei prerogative conferite, pârâta, în calitate de

mandatară a defunctei, a scos în perioada 25 iulie - 16 august 2001 importante

sume de bani, în cuantum total de 445.000 USD, sumă pe care reclamanții o

pretind de la pârâtă, în temeiul obligației mandatarului de a da socoteală

mandatului pentru toate actele juridice pe care le efectuează în îndeplinirea

mandatului. Reclamanții apelanți susțin faptul că pârâta a acționat și a retras

aceste sume mari de bani, fără să aibă vreo dispoziție din partea defunctei și

fără să dovedească că au fost folosite în interesul mandantei, respectiv

conform voinței acesteia.

Apelanții

mai susțin că pârâta nu avea cum să dea socoteală defunctei în timpul vieții

acesteia, cu privire la retragerea acestor sume de bani, astfel că pârâta

trebuie să-și îndeplinească obligația de a justifica scopul retragerii banilor

și destinația dată acestora, față de moștenitorii defunctei.

Instanța

de apel a considerat necesară clarificarea prealabilă a situației de fapt sub

aspectul relației care s-a stabilit între defunctă și pârâtă, prin raportare la

declarațiile date de martorii audiați în cauză în fața instanței de fond.

Curtea a avut în vedere depozițiile martorului N.I. și ale martorelor T.V. și

P.I.

Astfel,

din declarațiile celor două martore s-a reținut că exista o relație de

încredere între defunctă și pârâtă, în sensul că defuncta apela la serviciile

pârâtei ori de câte ori avea nevoie de bani sau trebuia rezolvată o altă

problemă. Între părți exista o relație normală din punct de vedere profesional,

elementul încrederii fiind normal să fie prezent, dată fiind natura și

specificul profesiei exercitate de pârâtă, aceea de contabil.

Martorul

N.I. a avut o funcție de conducere în cadrul Băncii T. și în această calitate a

dezvoltat o relație profesională cu defuncta, care i-a permis să cunoască modul

de lucru al acesteia în ceea ce privește manipularea sumelor importante de

bani. Acest martor a arătat că operațiunile care se realizau în conturile

bancare ale defunctei aveau la bază fie contacte directe, personale cu

martorul, prin care i se comunicau toate datele necesare operațiunii ce urma să

aibă loc, fie convorbiri telefonice, urmate de trimiterea de reprezentanți,

care desăvârșeau operațiunea respectivă, martorul specificând că, în ipoteza în

care era vorba doar de convorbiri telefonice, deși defuncta avea reprezentanți,

confirmarea sa cu privire la veridicitatea operațiunii respective presupunea și

semnătura acesteia.

Totodată,

martorul a evidențiat că documentele justificative ale operațiunilor dispuse de

defunctă erau generate întotdeauna de defunctă și apoi de reprezentantul său.

Începând din decembrie 2000, reprezentantul defunctei în raporturile cu banca a

fost pârâta intimată, martorul relevând faptul că după aproximativ 2 săptămâni

de la acordarea mandatului pârâtei, toate operațiunile bancare ale defunctei

erau efectuate de către pârâtă, aceasta fiind singura care semna documentația

necesară.

Martorul

a mai arătat că a încercat frecvent să ia legătura direct cu defuncta, pentru a

obține confirmarea operațiunilor bancare, dar nu a reușit. În acest context

martorul a evidențiat faptul că nici sumele retrase în perioada iulie - august

2001 nu au fost confirmate de defunctă, actele justificative ale operațiunilor

bancare fiind semnate doar de către pârâtă, contrar practicii anterioare a

defunctei.

Instanța

de apel a considerat că posibilitatea acordată pârâtei de a retrage sume de

bani din conturile bancare ale defunctei, în virtutea dreptului de semnătură

conferit acesteia, constituie un mandat, o împuternicire acordat de titularul

contului beneficiarului unei astfel de clauze, acesta din urmă având obligația

să dea socoteală mandantului pentru sumele ridicate în aceste condiții,

inclusiv să remită sumele de bani retrase și neîntrebuințate în folosul

mandantului, în măsura în care raporturile de mandat nu sunt dublate de alte

raporturi juridice.

Mandatul

este un contract

intuitu personae

, astfel că încetează prin moartea

mandantului, mandatarul fiind obligat să termine operațiunea juridică începută,

dacă întârzierea ar provoca prejudicii moștenitorilor mandantului, așa cum prevăd

dispozițiile art. 1539 alin.(2) C.civ. Încetarea contractului de mandat nu

atrage exonerarea mandatarului de obligația de da socoteală pentru modul de

îndeplinire a mandatului, cu particularitatea că această obligație se execută

față de moștenitori.

Făcând

aplicarea acestor aspecte teoretice în speță, instanța de apel a apreciat că

pârâta are obligația de a justifica modul de folosire a sumelor retrase în

ultima lună de viață a defunctei, față de reclamanți, în calitate de moștenitori

ai acesteia. Nu se poate considera că pârâta și-ar fi executat această

obligație de a da socoteală direct față de mandanta însăși, cu privire la

întreaga sumă retrasă de la bancă, dat fiind faptul că, aproximativ 2 săptămâni

anterior internării, defuncta s-a aflat într-o stare de semiconștiență, fiind

în imposibilitatea de a comunica normal cu cei din jur și de a se deplasa, în

condițiile în care era imobilizată la pat din cauza consumului excesiv de

alcool. La data internării, defuncta s-a aflat în stare de inconștiență.

Starea

defunctei în această perioadă a fost exclusivă de discernământ, astfel că nu se

poate considera că pârâta ar fi putut să-și execute în mod valabil această

obligație față de mandantă cu privire sumele de bani retrase începând cu data

de 01.08.2001.

În ceea

ce privește interpretarea depoziției martorului N.I., instanța de apel s-a

raportat la conduita ulterioară a pârâtei, care, în momentul în care i s-a

cerut să justifice modul în care s-au folosit acele sume considerabile de bani,

a arătat că au fost predate lui S.B., prezentând în acest sens două chitanțe

olografe, redactate în limba italiană, prin care acesta recunoaște primirea

sumelor de bani. Expertiza grafică efectuată în cursul judecății la instanța de

fond a confirmat faptul că cele două chitanțe au fost scrise și semnate de

cetățeanul italian.

Ulterior,

în cursul primei judecăți a apelului declarat de reclamanți, S.B. a revenit

asupra celor arătat inițial prin cele două chitanțe, învederând, în cadrul unei

declarații autentice, faptul că nu a cunoscut-o niciodată pe defunctă și nici

pe pârâtă, precum și faptul că cele două chitanțe au fost scrise de el personal

în Italia, conținutul fiind dictat de către o avocată din Cluj, numita P.M.M.,

sora lui P.I., căsătorită cu A.V., despre care cetățeanul italian declară că

este prietenul său.

Așa

cum relevă S.B. în declarația sa, a acceptat să scrie cele două chitanțe, prin

care confirma primirea banilor, în schimbul unui comision, iar ulterior, când a

fost contactat de reprezentantul fostului soț al defunctei, care i-a învederat

situația reală, cetățeanul italian a realizat că a fost implicat într-o fraudă

și a înțeles să retracteze cele declarate inițial prin chitanțele olografe,

scrise în Italia la data de 11. 11. 2001.

Pe lângă

declarația autentică, cetățeanul italian a mai dat și o declarație olografă,

prin care învedera același lucru, declarația care a fost expertizată atât din

punct de vedere grafic, cât și din punct de vedere grafologic, experții

confirmând că scrisul și semnătura emană de la S.B.

În

legătură cu veridicitatea declarațiilor ulterioare ale cetățeanului italian,

s-a susținut că acesta ar fi fost forțat să le dea, în condițiile în care a

fost contactat în Italia de reprezentantul fostului soț al defunctei, care ar

avea calitatea de recuperator de creanțe. Examinând întreg materialul probator

administrat în cauză, instanța de apel a considerat că nu s-a făcut dovada

vicierii consimțământului lui S.B., în condițiile în care, declarația olografă

este urmată de o declarație autentificată, care concordă cu prima.

În

raport de împrejurările reținute anterior, instanța de apel a constatat că

pârâta a încercat să-și confecționeze o modalitate de probă în ceea ce privește

modul de folosire și destinația sumelor de bani retrase în ultima perioadă a

vieții mandantei, singura concluzie care se poate trage din atitudinea

nesinceră a pârâtei fiind aceea că aceasta a fost de rea credință, neputând

face dovada că sumele de bani scoase din conturile bancare ale defunctei, după

data de 01.08.2001, au fost folosite conform voinței și dispoziției acesteia.

S-a mai

reținut, în considerentele deciziei din apel că simplul fapt al nedeținerii de

către pârâtă a banilor retrași din bancă în prima jumătate a lunii august 2001,

nu poate constitui o dovadă a faptului că pârâta a dat banilor destinația

dorită de mandantă și pe cale de consecință, nu poate fi considerată ca o

dovadă a descărcării mandatarei de obligațiile ce-i revin în această calitate.

Faptul

că prin expertiză grafică s-a stabilit că semnătura existentă pe extrasul de

cont din data de 01. 08. 2001 aparține defunctei nu este de natură să conducă

la o altă concluzie, în condițiile în care acest lucru nu poate avea o altă

semnificație decât aceea a confirmării retragerii sumei de bani respective (100.000

USD), iar pârâta nu a făcut dovada față de succesorii în drepturi ai mandantei

că a folosit această sumă de bani în interesul defunctei. Esența obligației de

a da socoteală, a cărei neexecutare este invocată de reclamanți, constă în a

justifica modul de utilizare a acestor bani, și anume în interesul mandantei și

conform dispozițiilor acesteia.

Argumente

similare au fost reținute de instanța de apel și în ceea ce privește suma de

300.000 USD, care a fost retrasă la data de 16.08.2001, în sensul că, deși nu

s-a efectuat o expertiză care să certifice apartenența semnăturii, existența

unei astfel de semnături poate însemna doar confirmarea retragerii sumei de

bani, dar modul de utilizare a acestei sume, în sensul că a servit interesului

mandantei, respectându-se dispozițiile date de aceasta, nu a mai fost dovedit.

În acest context, instanța a avut în vedere faptul că pârâta a încercat să dea

o aparență de legitimitate modului de întrebuințare a sumelor de bani retrase,

prin cele două chitanțe scrise și semnate de S.B., care ulterior s-au dovedit a

nu reprezenta adevărul.

S-a mai

avut în vedere și faptul că suma de 405.000 USD a fost retrasă de către pârâtă,

în condițiile

în care operațiunea de

retragere nu a fost confirmată de către defunctă față de reprezentanții băncii.

În ceea

ce privește suma de 5.000 USD, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit

utilizarea acestei sume pentru acoperirea unor cheltuieli legate de plata

drepturilor salariale ale personalului angajat în casă, în condițiile în care,

din înscrisurile depuse coroborate cu depozițiile martorilor audiați în față

primei instanțe, rezultă că salariile personalului din casa defunctei, precum

și cheltuielile de înmormântare au fost suportate de către fostul soț al acesteia.

privire la restul sumei de bani solicitate de reclamanți prin acțiunea

introductivă (40.000 USD), instanța de apel a constatat că această sumă a fost

retrasă până la data de 01.08.2001 (de când s-a reținut, pe baza actelor

medicale și a declarațiilor martorilor audiați, coroborate cu cele

extrajudiciare, că defuncta s-a aflat într-o stare de semiconștiență, urmată de

coma hepatică și de decesul acesteia la data de 23.08.2001), pârâta

descărcându-se prin extrasele de cont semnate de mandantă.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, pârâta D.M., invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 5, pct.7, pct.8 și pct.9 C.proc.civ., susținând următoarele:

În ceea

ce privește caracterul parțial sau total al casării dispuse prin decizia nr.

914/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel, în

rejudecare, prin încheierea din 23.09.2010, a reținut că este vorba despre o

casare totală. Recurenta consideră că soluția sub acest aspect nu este corectă,

deoarece s-au încălcat dispozițiile art. 315 alin.(1) și alin.(2) C.proc.civ.

privind caracterul obligatoriu al deciziei de casare și cele ale art. 315 alin.

4 raportate la art. 296 C.proc.civ., referitoare la principiul neagravării

situației recurentei pârâte în propria cale de atac, fiind incidente motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct.9 C.proc.civ.

În

dezvoltarea acestei critici se arată că, în recursul declarat numai de către

pârâtă împotriva deciziei nr. 1570/2005 a Curții de Apel București s-a

solicitat modificarea deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual,

în sensul respingerii apelurilor declarate de către reclamanți și

intervenientă.

Casarea

s-a dispus din rațiuni ce țin de clarificarea situației de fapt prin

administrarea probatoriului indicat expres. A existat o casare totală din

necesitatea tratării unitare a problematicii de fapt și de drept a cauzei.

Decizia nr. 914/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că în recurs

s-a invocat necesitatea verificării prin expertiză a semnăturii defunctei pe

extrasul de cont din 1 august 2001 referitor la retragerea sumei de 100.000

USD, deoarece prin decizia recurată, decizia nr. 1570/2005 a Curții de Apel

București, s-a reținut și s-a valorificat judiciar corect semnificația

aplicării și existenței semnăturii defunctei pe extrasele de cont din 25 și 26

iulie 2001, ca valorând aprobarea retragerii, pentru efectuarea căreia a fost

suficientă activitatea mandatarei pârâtă.

Verificarea

unei ratificări identice pe extrasul de cont din 1 august 2001 a impus casarea cu trimitere spre rejudecare pentru expertizarea semnăturii, nerecunoscută și

contestată de moștenitorii defunctei în procedura de recurs. În rejudecarea

apelurilor nu se putea agrava situația pârâtei, modalitatea procesuală în care

s-a dovedit darea socotelii prin dovada semnăturii de confirmare din partea

mandantei aplicată pe documentul bancar ce atestă retragerea sumei intrând în

câmpul de aplicare a art. 315 alin.(4) C.proc.civ.

Această apărare a

fost invocată expres, de pârâtă, însă nu a fost analizată și înlăturată motivat

de instanța de apel în rejudecare.

În ceea

ce privește modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt,

recurenta invocă motivele

de recurs prevăzute de art. 304

pct. 7 și pct. 8 C.pr.civ., în susținerea cărora arată următoarele:

Împrejurările

de fapt relative la starea medicală a mandantei nu sunt relevante și sunt

greșit apreciate de instanța de apel în decizia recurată. Instanța reține în

mod contradictoriu că, în perioada în care se afla internată în spital,

defuncta nu putea să vorbească datorită consumului de alcool, după care motivul

imposibilității de comunicare s-a datorat stării de comă, care s-a instalat și

care apoi s-a generalizat după operație. Aceste aprecieri sunt contrare celor afirmate

de martorul (medic) A.C.I.

Împrejurările

de fapt reținute în mod inconsecvent de instanța de apel sunt contrazise de

probele administrate la prima instanță. Probatoriul administrat a fost corect

apreciat de către prima instanță, în sensul că pârâta a acționat permanent

conform indicațiilor mandantei, iar însărcinările primite le-a executat

întocmai în condiții de confidențialitate impuse de caracterul intuitu personae

al contractului de mandat.

Se mai

susține de către recurenta pârâtă că dezlegarea dată de instanța de apel în

ceea ce privește declarațiile extrajudiciare ale mătușii și prietenei defunctei

este contradictorie. Decizia preia variante susținute de reclamanți și

intervenientă, fără a avea suport probator. Procedeul instanței de a crea conceptul

unei stări de semi-conștiență

în care s-ar fi aflat mandanta este contrazis de probele administrate.

Concluzia

instanței, potrivit căreia esența obligației de a da socoteală constă în a

justifica modul de utilizare a acestor sume de bani, și anume în interesul

mandantei și conform dispozițiilor acesteia, excede examinării judiciare în

cadrul firesc al acesteia, iar prezumția judiciară potrivit căreia toate sumele

retrase s-au utilizat de pârâtă, care ar trebui să justifice și dispoziția

mandantului și destinația sumelor, este străină de natura pricinii.

Sentința

reține corect, pe baza adresei Băncii T. SA, că solicitarea și programarea

retragerilor de bani din contul bancar al defunctei s-au făcut înainte de

internarea acestei în spital. De asemenea, sentința reține corect că intimata

pârâtă a dovedit că a remis sumele de bani pe bază de chitanță descărcătoare

lui S.B. și că au existat relații bazate pe deplină încredere între mandantă și

mandatară.

În mod

greșit s-au luat în considerare probele extrajudiciare și s-a ajuns la

concluzia confecționării pro cauza a chitanțelor descărcătoare privind predarea

sumei de bani către S.B. Aceste înscrisuri nu se coroborează cu nicio altă

probă și nu pot avea valoarea pretinsă de reclamanți.

Probele

dovedesc faptul că desocotirea a avut loc în timpul vieții mandantei, ceea ce

exclude o nouă desocotire cu moștenitorii acesteia.

Toate

dezlegările privitoare la natura relațiilor stabilite între defunctă și pârâtă

sunt străine de natura pricinii, deoarece justificarea modului de utilizare a

sumelor de bani retrase în timpul vieții mandantei, față de moștenitori, sub

aspectul conformității destinației prezumat date de mandatar, altfel decât

conținutul însărcinării primite, excede obligația de a da socoteală, potrivit legii.

A mai

susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii [art. 1552 pct. 3, art. 1539 alin. (1), art. 651, art. 688, art. 1541,

art. 1091 C.civ.], motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ, deoarece mandatul s-a stins prin moartea mandantei, din probele administrate a rezultat

că mandatara a înștiințat mandanta cu privire la îndeplinirea însărcinărilor

primite până la decesul acesteia, astfel încât reclamanții nu au dobândit prin

succesiune un drept de a cere socoteală și nici dreptul accesoriu de a solicita

remiterea sumelor primite de la bancă în temeiul mandatului.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a

reținut următoarele:

Prima

critică referitoare la încălcarea principiului

non reformatio in peius

ca urmare a stabilirii greșite a limitelor casării, critică încadrată de

recurentă în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct.9 C.pr.civ., nu este fondată.

Nu se

poate reține că prin decizia recurată i s-ar fi creat recurentei o situație mai

grea decât cea decurgând din decizia nr. 1570/2005 a Curții de Apel București,

deoarece atât prin hotărârea menționată, cât și prin cea atacată pe calea

prezentului recurs, s-au admis apelurile declarate de reclamanți și

intervenientă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 405.000 dolari SUA,

reprezentând suma retrasă de pârâtă din contul defunctei în luna august 2001.

Împrejurarea

că în considerentele deciziei nr. 1570/2005 a Curții de Apel București s-a reținut

că pârâta a făcut dovada îndeplinirii obligației de a da socoteală mandantei

pentru sumele de 10.000 dolari și 30.000 dolari, retrase la datele de

25.07.2001 și 26.07.2001, ca urmare a constatării existenței semnăturii

mandantei pe extrasele de cont, nu poate conduce la concluzia susținută de

recurenta pârâtă în motivarea prezentului recurs, în sensul că, în rejudecarea

apelurilor, ca urmare a verificării de scripte și a stabilirii pe bază de

expertiză a existenței semnăturii defunctei și pe extrasul de cont din

01.08.2011 privind suma de 100.000 dolari, instanța ar fi fost ținută să

considere aceasta ca o dovadă suficientă a desocotirii și să respingă

pretențiile reclamanților și în ceea ce privește această sumă.

În motivarea

deciziei nr. 1570/2005 a Curții de Apel București s-a reținut, pe lângă

argumentul potrivit căruia pârâta nu a acționat în limitele mandatului atunci

când a ridicat suma menționată, și pe acela potrivit căruia, chiar dacă s-ar

accepta susținerile pârâtei în sensul că retragerea sumei s-a făcut la

dispoziția mandantei, nu s-a făcut dovada că banii au fost întrebuințați în

interesul celei în numele căreia a pretins că a acționat. De asemenea, pentru

sumele ridicate din cont în luna august 2001 instanța avut în vedere amplul

probatoriu care a relevat starea de inconștiență a mandantei, care nu mai avea

reprezentarea actelor și nu mai era în măsură să dea descărcare de mandat dacă

acest lucru i s-ar fi cerut. Ca atare, prima instanță de apel, prin decizia nr.

1570/2005, a considerat întemeiată pretenția reclamanților în ceea ce privește

suma de 100.000 dolari ridicată de pârâtă la data de 1 august 2001, nu doar pe

motivul că extrasul de cont nu purta semnătura mandantei, ci și pe argumente ce

reieșeau din celelalte probe administrate, referitoare la lipsa dovezii

descărcării de mandat.

Admițând

recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 1570/2005 a Curții de Apel

București, Înalta Curte a casat în totalitate decizia recurată și a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanța de recurs a apreciat că se impune

efectuarea unei expertize grafologice pentru lămurirea situației de fapt sub

aspectul existenței semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 01.08.201,

însă nu a statuat cu efect obligatoriu asupra celorlalte împrejurări ale

cauzei, în rejudecare instanța nefiind limitată în ceea ce privește stabilirea

situației de fapt prin raportare la întregul material probator. Așadar, faptul

că proba dispusă prin decizia de casare, respectiv raportul de expertiză

grafologică, a evidențiat existența semnăturii defunctei pe extrasul de cont

menționat, nu a înlăturat eficiența celorlalte probe administrate în cauză.

Rejudecând

pricina în integralitate și stabilind situația de fapt pe baza ansamblului

probelor administrate, instanța de rejudecare nu a încălcat în niciun fel

decizia de casare din primul ciclu procesual, care nu a dezlegat o anumită

problemă de drept, ci a trimis cauza spre rejudecare datorită insuficienței

probatoriului, de natură a nu permite stabilirea unei situații de fapt clare.

rândul său, decizia nr. 7996/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în al doilea ciclu procesual, a casat decizia nr. 684A/2008 a Curții

de Apel București datorită lipsei motivării. Sarcina trasată prin această a

doua decizie de casare, referitoare la obligația instanței de rejudecare de a

stabili limitele casării dispuse prin decizia de casare anterioară, a fost

întru totul respectată de curtea de apel, în cea de-a doua rejudecare a

apelurilor.

Este

adevărat că împotriva deciziei nr. 1570/A/2005 a Curții de Apel București a

declarat recurs doar pârâta, ceea ce a făcut ca soluția de respingere parțială

a pretențiilor din acțiune, privind sumele de 10.000 dolari și 30.000 dolari,

retrase la datele de 25.07.2001 și 26.07.2001, să intre sub puterea lucrului

judecat (nefiind contestată pe calea recursului de către reclamanți). Însă

această constatare, chiar dacă poate justifica susținerea recurentei, în ceea

ce privește greșita stabilire de către instanța de rejudecare a caracterului

total al casării dispuse prin decizia nr. 914/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, nu este de natură să conducă la concluzia încălcării principiului

neagravării situației recurentei în propria cale de atac, deoarece în

rejudecarea apelurilor, prin decizia ce formează obiectul criticilor în

prezenta fază procesuală, soluția asupra pretențiilor privind sumele menționate

a fost aceeași, respectiv de respingere. Ca atare, în rejudecarea apelurilor,

situația recurentei nu s-a înrăutățit.

În ceea

ce privește criticile susținute în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art.

304 pct. 7 și pct.8 C.pr.civ., Înalta Curte constată că recurenta invocă

greșita apreciere a probelor, reținerea de către instanța de apel a unor

împrejurări de fapt nerelevante, a unor considerente contrazise de probe sau

străine de natura pricinii.

Potrivit

art. 304 pct. 7 C.pr.civ., modificarea hotărârii recurate poate fi cerută

atunci când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii, iar art. 304 pct. 8 C.pr.civ. reglementează ca motiv de recurs

situația în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Nemulțumirea

recurentei legată de modul în care instanța a evaluat și a interpretat probele

administrate nu se poate încadra în niciunul dintre motivele de recurs

prevăzute în prezent de art. 304 C.pr.civ. Reglementarea actuală nu mai

cuprinde fostul motiv de recurs prevăzut la art. 304 pct. 11 C.pr.civ. („când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere

eronată a probelor administrate”).

Hotărârea

recurată este amplu motivată, cuprinzând argumentele de fapt și de drept care

au format convingerea judecătorilor, precum și cele pentru care au fost

înlăturate anumite susțineri ale părților, cu respectarea exigențelor prevăzute

de art. 261 alin.(1) pct. 5 C.pr.civ.

Deși se

susține de către recurentă existența unor „considerente contradictorii” în

conținutul motivării deciziei recurate, în realitate critica vizează pretinsa

„contradicție” între starea de fapt reținută de instanță și cea care ar rezulta

din probe. Întreaga dezvoltare a acestui motiv de recurs se bazează pe o prezentare

comparativă a considerentelor instanței, pe de o parte și a unor fragmente din

declarațiile martorilor, interogatorii sau din înscrisurile administrate ca

probe, pe de altă parte. În acest mod, recurenta pretinde stabilirea unei alte

situații de fapt, ceea ce implică reanalizarea probelor administrate, control

de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor permise de art. 304 C.pr.civ. și nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

În ceea

ce privește „considerentele străine de natura pricinii”, aspect invocat în

susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., recurenta apreciază că s-ar încadra în această categorie acele considerente referitoare

la necesitatea justificării de către mandatar a modului de utilizare în

interesul mandantei și conform dispoziției acesteia a sumelor de bani ridicate

din contul defunctei, recurenta apreciind că o astfel de justificare față de

moștenitori excede obligației de a da socoteală, potrivit legii.

În

realitate, obligația de a da socoteală, la care se referă art. 1541 C.civ., are în vedere tocmai justificarea pe care mandatarul trebuie să o facă în raport cu

mandantul - „mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama

mandantului de lucrările sale (…)” - în legătură cu bunurile primite în puterea

mandatului, iar după decesul mandantului, această obligație se execută față de

moștenitori.

Recurenta

a ridicat sumele de bani din contul defunctei pe baza specimenului de semnătură

în bancă, o formă de mandat care presupune posibilitatea mandatarului de a

ridica sume de bani din contul mandantului. În lipsa vreunui alt mandat care

să-i confere recurentei pârâte împuternicirea de a dispune într-un anume fel de

sumele ridicate din contul defunctei, aceasta avea obligația să justifice modul

în care a utilizat sumele respective.

În

consecință, analiza făcută de instanță sub aspectul justificării de către

mandatar a modului de utilizare în interesul mandantei și conform dispoziției

acesteia a sumelor de bani ridicate în puterea mandatului este pertinentă,

lămurirea acestei probleme fiind esențială în soluționarea cauzei.

În

ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor

de recurs nu reiese care ar fi „actul juridic” dedus judecății, căruia instanța

i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302

alin.(1)

lit. c C.pr.civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte,

arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute

la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici

privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat.

În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C.pr.civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura

decizia instanței de apel din această perspectivă.

În

măsura în care acest motiv de recurs vizează înscrisurile administrate ca probe

în cursul judecății, Înalta Curte consideră că dispozițiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ. sunt impropriu invocate, deoarece în sensul textului legal, prin „act juridic” se

înțelege izvorul raportului juridic obligațional dedus judecății, în sensul de

convenție, supusă regulilor de interpretare prevăzute de art. 977-985 C.civ., nicidecum înscrisurile administrate ca probe, a căror interpretare și evaluare de către

instanțele de fond nu intră sub cenzura instanței de recurs.

Înalta

Curte găsește nefondat și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304

pct. 9 C.pr.civ., în susținerea căruia se arată că instanța de apel a încălcat

sau a aplicat greșit prevederile art. art. 1552 pct. 3, art. 1539, art. 1541 C.civ. (dispoziții referitoare la încetarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului),

art. 1091 (privind stingerea obligațiilor), respectiv art. 651, art. 688 C.civ. (dispoziții privind

deschiderea succesiunii și

efectele acceptării acesteia).

Caracterul

intuitu personae al contractului de mandat exprimă ideea că, în principiu,

mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, iar contractul

încetează la moartea uneia dintre părți (art. 1552 pct. 3 C.civ.), cum este cazul în speță (decesul mandantei). Încetarea contractului de mandat prin moartea

mandantului nu înlătură însă orice obligație a părților.

Conform

art. 1539 alin.(2) C.civ., mandatarul este ținut să termine operațiunea

începută la moartea mandantului dacă întârzierea ar provoca pagube

moștenitorilor acestuia.

Potrivit

art. 1541 C.civ., mandatarul este dator să dea socoteală despre îndeplinirea

mandatului și să restituie tot ceea ce a primit în puterea mandatului. În caz

de încetare a contractului prin moartea mandantului, obligația subzistă față de

moștenitorii acestuia, în măsura în care nu a fost îndeplinită față de mandant

însuși.

În