ÎCCJ, decizie (scj.ro #219206)

Sentința pronunțată de Tribunalul Olt Prin sentința civilă nr.496 din 31.07.2020, Tribunalul Olt - Secția I civilă a hotărât după cum urmează: A respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă. A admis, în parte, acțiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B., și a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 52.000 euro și suma de 84.000 lei, pe care și le-a însușit cu ocazia executării contractului de mandat încheiat cu reclamanta. A obligat pârâta la plata dobânzii penalizatoare către reclamantă pentru sumele de mai sus, calculată pentru suma de 52.000 euro, de la data de 05.07.2012; pentru suma de 10.000 lei, de la data de 02.03.2012 și pentru suma de 74.000 lei, de la data de 25.06.2012. A obligat reclamanta la plata către stat a sumei de 6899,3 lei - pentru care a beneficiat de ajutor public judiciar - după rămânerea definitivă a hotărârii. A admis în parte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7899,3 lei, cu acest titlu.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Craiova Prin decizia civilă nr.34 din 23.02.2021, Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr.496/2020, pronunțată de Tribunalul Olt – Secția I civilă, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Olt. La solicitarea instanței de rejudecare, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că, în ceea ce privește obiectul judecății, în acțiunea introductivă a solicitat instanței ca, în baza art.1541 C.civ. 1864, să fie obligată pârâta să îi restituie sumele de bani depuse în conturile deschise la BCR, în lei și în euro, bani pe care i-a trimis în țară și care au rezultat din veniturile pe care le-a realizat în străinătate. B. Al doilea ciclu procesual

Sentința pronunțată în rejudecare de Tribunalul Olt Prin sentința civilă nr.448 din 22.07.2021, Tribunalul Olt-Secția I civilă a hotărât după cum urmează: A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind introdusă după împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate pentru judecarea fondului și la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate pentru judecarea apelului.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Craiova Prin decizia civilă nr. 37 din 08.02.2022, Curtea de Apel Craiova– Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr.448/2021, pronunțată de Tribunalul Olt – Secția I civilă.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr.37/2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova– Secția I civilă, a declarat recurs reclamanta A. Prin prima cerere de recurs, formulată prin reprezentant convențional avocat X, întemeiată pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta a susținut că soluția instanței de apel este nelegală, deoarece a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, atât a dispozițiilor privind încetarea contractului de mandat, respectiv art.1532 C.civ. 1864, cât și a dispozițiilor art.7 din Decretul-lege nr.167/1958, în sensul că nu au fost corect aplicate și interpretate normele BNR privitoare la clauza de împuternicit, precum și posibilitatea unei astfel de persoane de a lichida contul pentru care a fost numit împuternicit. În speță, instanțele de fond au făcut confuzie între operațiunea de închidere a conturilor, care nu poate fi făcută decât de titular, și operațiunea de lichidare a depozitului, care poate fi făcută de împuternicit în baza mandatului primit. Din raportul de expertiză rezultă că atât conturile în sumă de 52.622,12 euro, cât și conturile de 74.000 lei, au fost lichidate prin transferul sumelor în conturile pârâtei, fiind lichidate depozitele, și nu conturile, fără a se arăta sub ce titlu au fost transferate aceste sume. În consecință, a considerat recurenta că, fiind incidente dispozițiile art.1532 și urm. C.civ., trebuie analizat momentul la care aceasta a aflat că pârâta a desființat conturile și a folosit banii în interes personal, refuzând să îi restituie acesteia. A susținut că mandatul a încetat prin revocare tacită în luna octombrie 2017, când aceasta a aflat că i-au fost desființate conturile, urmare a solicitării de eliberare extrase de cont, când a formulat și plângere penală împotriva pârâtei pentru abuz de încredere. Mai mult, în luna mai 2017, reclamanta a trimis pârâtei suma de 250 euro pentru a fi depusă în cont, ceea ce înseamnă că la acea dată mandatul nu era revocat. Chiar dacă momentul încetării contractului de mandat ar putea fi important pentru stabilirea datei de la care curge termenul de prescripție, recurenta a opinat că acest moment nu trebuie luat în considerare, important fiind cel la care mandatarul trebuia să dea socoteală mandantului pentru lucrările sale, potrivit art.1541 C.civ.; or, acest moment este marcat de luna octombrie 2017, când a fost formulată plângerea penală împotriva pârâtei. Până la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 07.05.2018, mandatarul nu era descărcat de obligații și nici nu renunțase la mandat potrivit art.1556 din același cod, reclamanta fiind în termenul de prescripție. În continuare, recurenta a solicitat să fie avut în vedere faptul că a fost plecată din țară și nu a avut posibilitatea verificării conturilor sale, fiind necesar a fi observate dispozițile art.1552 pct.1 C.civ., care fac referire la existența unei procuri speciale care să fie pusă și la dispoziția băncii, neexistând nicio dovadă a renunțării la mandat potrivit art.1556, termenul de prescripție urmând să fie calculat din luna octombrie 2017, întrucât, potrivit doctrinei, calculul termenului de prescripție se face din momentul în care titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba ce i-a fost pricinuită de mandatar și nerespectarea obligației de a da socoteală. Pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că acțiunea este întemeiată, deoarece pârâta nu a făcut dovada existenței unei înțelegeri între părți cu privire la folosirea sumelor din cont sau la existența vreunei datorii care trebuia plătită de către reclamantă. Totodată, prin cea de-a doua cerere de recurs, formulată prin reprezentant convențional Y., întemeiată pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct.6 și 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și obligarea pârâtei la plata sumei de 52.000 euro și a sumei de 95.430 lei, la care se adaugă dobânzile aferente calculate de la data la care pârâta a folosit banii în scop personal, cu cheltuieli de judecată pe cale separată. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art.488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată nu este motivată, iar instanța de apel s-a rezumat la a arăta că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2012, ignorând probe care au demonstrat că acest contract a continuat cu acte făcute de mandatară, specifice executării contractului de mandat. În continuare, recurenta a prezentat aspecte teoretice cu privire la motivarea hotărârii judecătorești și a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil și obligația instanței de a răspunde în motivare la argumentele prezentate de părți, motivarea fiind un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. În opinia recurentei, instanțele de fond au ignorat probatoriul administrat care dovedea momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv din anul 2017, dar și faptul că hotărârile anterioare au arătat că pârâta nu a dovedit că reclamanta ar fi cunoscut fapta înainte de anul 2017. De asemenea, solicită a fi avută în vedere relația de rudenie dintre părți, pârâta fiind sora acesteia, în care aceasta din urmă a avut încredere totală de vreme ce i-a dat mandat pe conturile din România cât timp a lucrat în Spania. Mai departe, recurenta a prezentat aspecte de fapt pe care a arătat că le va dovedi până la primul termen de judecată. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat art.1541 C.civ., care prevede obligația mandatarului de a da socoteală mandantului de lucrările sale și de a-i remite tot ceea ce a primit în virtutea mandatului. Aceste dispoziții legale nu au fost aplicate pe motiv că dreptul reclamantei, în calitate de mandant, de a formula acțiune împotriva mandatarului s-a prescris, iar termenul curge de la data când a încetat mandatul întrucât răspunderea este una contractuală. Însă, instanța de apel nu a luat în considerare faptul că pârâta a făcut în continuare acte dovedite în baza mandatului, care au întrerupt termenul de prescripție. Astfel, instanța de apel a ignorat dispozițiile art.8 alin.(1) din Decretul-lege nr.167/1958, potrivit cu care termenul de prescripție curge de la data la care titularul contului, mandantul, a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba. Or, reclamanta a dovedit că nu avea cum să cunoască paguba pentru că lucra în Spania, neavând card bancar sau posibilitatea de a verifica contul X din România. În luna octombrie 2017, când a revenit în România, a luat cunoștință de pagubă, în contextul în care a dorit să retragă banii din cont pentru achitarea unei credit făcut în Spania pentru cumpărarea unei case. Prin sentința nr.496 din 31.07.2020, pronunțată de prima instanță în primul ciclu procesual, s-a reținut că pârâta nu a dovedit că aceasta ar fi avut posibilitatea de a lua cunoștință despre pagubă înainte de luna octombrie 2017. În concluzie, recurenta a arătat că, în susținerea cererii de recurs, va depune înscrisuri noi pentru a dovedi faptul că a luat cunoștință despre pagubă în anul 2017, respectiv contractul de credit încheiat în Spania în anul 2017, care urma să fie achitat cu banii din România, actele de constituire ale afacerii reclamantei în Spania din anul 2015, pentru a demonstra că a fost în imposibilitate de a reveni în țară, biletul de avion, înscrisuri care nu au fost valorificate în cauză.

Apărările formulate în cauză Cererile de recurs au fost comunicate intimatei-pârâte în 19.05.2022, care nu a depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele și potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. Recursul reclamantei este încadrabil în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., ipoteza de nelegalitate reglementată de pct. 6 al aceluiași articol fiind indicată pur formal, în contextul în care aspectele expuse în memoriul de recurs aduc în discuție exclusiv chestiuni de ordin teoretic referitoare la exigențele motivării unei hotărâri judecătorești ori împrejurări prin care se urmărește reevaluarea probatoriului și restabilirea situației de fapt, așadar elemente care ies din sfera controlului de legalitate îngăduit instanței de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) din același cod. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurenta-reclamantă a invocat greșita soluționare a problemei începutului cursului prescripției dreptului la acțiune, rezultat al încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 1541 C.civ. 1864. În opinia recurentei, termenul de prescripție a început să curgă din momentul în care, în calitate de titulară a contului de depozit bancar, a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba ce i-a fost pricinuită de mandatara pârâtă (sora sa) prin ridicarea sumelor de bani și nerespectarea obligației de a da socoteală, moment plasat în luna octombrie 2017, când a revenit în țară, a aflat despre lichidarea depozitelor și a formulat plângere penală pentru abuz de încredere. Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are a observa că demersul judiciar - astfel cum a fost configurat prin elementele cererii introductive, clarificat de către instanța de trimitere și supus judecății instanțelor de fond - are ca obiect acțiunea personală a reclamantei mandante, derivată din contractul de mandat și întemeiată pe dispozițiile art. 1541 C.civ. 1864, prin care solicită obligarea pârâtei mandatare (sora sa) să-i restituie sumele de bani (în lei și în euro) depuse în conturile de depozit deschise la BCR, realizate cu titlu de venituri din munca prestată în străinătate și trimise în țară. În primul ciclu procesual, la judecata în primă instanță, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și soluționat litigiul pe fondul dreptului afirmat, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei. În apel, prin decizia civilă nr. 34/2021 a Curții de Apel Craiova – Secția I civilă s-a anulat sentința primei instanțe, cu trimitere spre rejudecare, argumentându-se prin următorul considerent concluziv și cu rol decisiv că: „În concluzie, Curtea apreciază că prima instanță nu a cercetat fondul cauzei întrucât nu a lămurit, în primul rând, cauza acțiunii în pretenții, nu s-a stabilit întemeiat cine a efectuat operațiunile pe contul intimatei reclamante, iar în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție, deși instanța a reținut că s-au închis conturile în anul 2012, că este vorba despre un contract de mandat, deci de o acțiune in răspundere contractuală, a făcut aplicarea în cauză a disp. art. 8 din Decretul 167/1958, care se referă la repararea pagubei făcută prin fapta ilicită, deci la răspunderea civilă delictuală”. Totodată s-au dat următoarele îndrumări obligatorii instanței de trimitere: „În rejudecare, prima instanță va lămuri în primul rând obiectul cererii de chemare in judecata și cauza acțiunii, va soluționa excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la cauza acțiunii, sens în care va stabili de când curge termenul de prescripție și durata acestuia, va administra probele pe care le apreciază utile pentru soluționarea cauzei având în vedere și cele menționate de instanța de apel cu privire la probatoriul administrat in cauză”. Se cuvine observat faptul că indicațiile obligatorii din decizia de anulare au impus instanței de trimitere, potrivit art. 480 alin. (3) C.proc.civ., îndatorirea de a clarifica limitele învestirii și a lămuri cadrul procesual obiectiv, cu privire specială asupra cauzei juridice deduse judecății și, pe cale de consecință, a regulilor incidente în chestiunea litigioasă a momentului de început al cursului prescripției extinctive. Drept urmare, este de domeniul evidenței că raporturile juridice dintre părți, în problematica începutului prescripției, nu au fost nicidecum definitivate jurisdicțional prin decizia de anulare anterior menționată, care nu a tranșat în situația concretă aici litigioasă - prin vreun considerent având atașat atributul lucrului judecat, ca principal efect procesual al unei hotărâri judecătorești - regula de drept incidentă speței, în sensul aplicabilității prevederilor art. 7 ori, dimpotrivă, ale art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958. În cel de-al doilea ciclu procesual, instanțele de fond au reținut în rejudecare incidența prescripției dreptului material la acțiune, argumentând, în esență, că acțiunea în răspundere contractuală izvorâtă din mandatul dat pârâtei în anii 2009-2010 este supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, care a început să curgă, potrivit regulii generale din art. 7, la data încetării contractului de mandat, prin executarea acestuia produsă în anul 2012 când au fost lichidate depozitele și închise conturile bancare, astfel că cererea introductivă din 07.05.2018 a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție. Înalta Curte reține că este greșită dezlegarea dată de instanța de apel, prin decizia obiect al recursului pendinte, chestiunii litigioase referitoare la începutul prescripției extinctive. Astfel, este necontestat că recurenta-reclamantă a dedus judecății o acțiune personală, prescriptibilă în termenul general de 3 ani reglementat de Decretul-lege nr. 167/1958, fundamentată pe răspunderea civilă contractuală, pentru neexecutarea obligației mandatarului de a da socoteală mandantului despre îndeplinirea mandatului, în acord cu art. 1541 din Codul civil din 1864 potrivit cu care „Mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale și de a-i remite tot aceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului”. Obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtei mandatare la despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului patrimonial afirmat, cauzat de fapta ilicită constând în nerespectarea obligației contractuale de a da socoteală despre îndeplinirea mandatului și, implicit, de a restitui sumele de bani rezultate din lichidarea depozitelor și închiderea conturilor bancare deschise pe numele reclamantei, cu clauză de împuternicire în beneficiul pârâtei. În mod consecvent, în doctrina și jurisprudența dezvoltate pe marginea instituției prescripției extinctive în vechea reglementare a Decretului-lege nr. 167/1958 (regula de drept fiind consacrată, de altfel, și în noua reglementare a art. 2528 C.civ.), s-a stabilit că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (și în cazurile asimilate) este guvernată de regula specială consacrată de art. 8 alin. (1), potrivit cu care aceasta „începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”. Perspectiva integratoare a legiuitorului în stabilirea, alternativă, a celor două momente de început al cursului prescripției – unul subiectiv, al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea (stabilit prin orice mijloc de probă), iar altul obiectiv, al datei când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (judecătorește determinat) – își află rațiunea în necesitatea de fi armonizate drepturi și interese deopotrivă legitime, relative la ocrotirea adecvată a victimei unei fapte ilicite și la asigurarea efectivității finalității acestei instituții juridice, anume aceea de a fi limpezite în termen cât mai scurt situațiile juridice neclare. Domeniul de aplicare a acestei reguli de drept (evident, în măsura în care nu există alte reguli speciale incidente) este unul care acoperă întreaga răspundere civilă, așadar atât ipoteza de răspundere delictuală, cât și pe cea de răspundere contractuală, întrucât legea nu distinge între felul răspunderii civile, ci stabilește in terminis condiția existenței unui prejudiciu cauzat printr-o „faptă ilicită”. Or, este binecunoscut că fapta ilicită poate fi de natură atât extracontractuală (în special delictuală), cât și contractuală, cum prin ipoteză este și cazul faptei mandatarului de nerespectare a obligației contractuale de a da socoteală potrivit art. 1541 C.civ. 1864 și a remite sumele de bani rezultate din lichidarea depozitelor bancare și neutilizarea fondurilor bănești în interesul mandantului. Astfel fiind, dispozițiile art. 8 alin. (1) nu pot primi o interpretare restrictivă, care să limiteze sfera de aplicabilitate numai la dreptul la acțiune în repararea prejudiciului izvorât din „delictul civil” ce antrenează răspunderea civilă delictuală, întrucât rațiunea regulii speciale stipulate în norma juridică precitată se regăsește, în egală măsură, și în ipoteza răspunderii civile contractuale, precum în speță, astfel că devine incident argumentul de interpretare logică consacrat prin adagiul „ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio” (unde este aceeași rațiune a legii, se aplica aceeași dispoziție a ei). A admite contrariul și a exclude din domeniul său de reglementare o categorie largă de „fapte ilicite” , așa cum sunt cele pe care se grefează o acțiune în răspundere ex contractu, în condițiile în care ipoteza normei cuprinse în art. 8 alin. (1) nu introduce vreo distincție în raport cu acest element general al răspunderii civile, nu ar putea semnifica decât ignorarea în mod nepermis a unei reguli de bază în materie de interpretare logică, cunoscută prin adagiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă). Așadar, în circumstanțele particulare ale formei de răspundere civilă activată prin demersul judiciar de față, regula specială privind începutul prescripției, conținută de art. 8 alin. (1), înlătură aplicabilitatea în speță a regulii generale cuprinse în art. 7 alin. (1), reținută greșit de către curtea de apel ca fiind incidentă raportului juridic litigios. Concluziv, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a făcut cuvenita corelare între dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 și a nesocotit, prin aceasta, aplicabilitatea în cauza dedusă judecății a regulii speciale conținute de art. 8 alin. (1), regulă caracterizată prin stabilirea alternativă a celor două momente de început al cursului prescripției (subiectiv, respectiv obiectiv), potrivit specificațiilor arătate în cele ce precedă. Procedând astfel, instanța de apel s-a plasat într-o evidentă rezolvare greșită a chestiunii litigioase referitoare la începutul prescripției dreptului la acțiune, pronunțând o hotărâre nelegală, sancționată cu casarea. Raportat tuturor considerentelor expuse, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 și art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantei și a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Urmează ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra excepției prescripției extinctive (iar în caz de respingere a excepției procesuale, și asupra fondului raportului juridic litigios), ținând seama de norma legală stabilită ca fiind incidentă începutului prescripției și de reperele de analiză fixate de instanța de casare, precum și de celelalte critici și mijloace procesuale de apărare invocate. Notă: Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011.