ÎCCJ, decizie (scj.ro #152719)

Acțiune în restituirea plății nedatorate. Momentul de la care curge termenul de prescripție al acțiunii

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic : acțiune în restituirea plății nedatorate

prescripția dreptului la acțiune

Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 8 alin. (1)-(2)

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”, iar conform art. 8 alin. (2) din același act normativ, „dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei”.

Deși art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogățirea fără just temei, dispozițiile art. 8 alin. (1) sunt aplicabile și acțiunii întemeiate pe plata nedatorată, întrucât ambele tipuri de acțiuni vizează răspunderea civilă extracontractuală.

Această interpretare decurge din aplicarea principiului conform căruia ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică același raționament, se aplică aceeași soluție).

Textele de lege anterior evocate relevă că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282 din 19 februarie 2019

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 14 ianuarie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat obligarea pârâtei Banca A. S.A. la restituirea sumei de 1.094.429,36 lei, reprezentând garanția aferentă scrisorilor de garantare nr. 120 și 121 din 20 februarie 2009, emise în baza convenției pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate, înregistrată sub nr. 97 din 8 decembrie 2008, achitată pârâtei de către reclamant, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plății și până la data restituirii integrale a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1092 C. civ. din 1864 și art. 194 C. proc. civ.

Pârâta A. S.A. a depus întâmpinare la 4 martie 2016, prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2982 din 13 mai 2016, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., în contradictoriu cu pârâta Banca A. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamantul a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1248 din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În concret, autorul căii de atac a susținut că acțiunea în restituirea plății nedatorate este supusă prescripției prevăzute de dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la art. 6 alin. 4 C. civ.

În continuare, recurentul-reclamant a învederat că momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, coincide cu cel la care a cunoscut caracterul nedatorat al plății și că această plată a produs o pagubă în patrimoniul său.

În condițiile în care acțiunea a fost introdusă la 14 ianuarie 2016 rezultă că termenul de prescripție extinctivă nu se împlinise la acel moment.

Astfel, actul generator de efecte juridice este decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care recurentul-reclamant a luat cunoștință de plata nedatorată efectuată în beneficiul intimatei-pârâte și în raport de care se calculează termenul de prescripție.

Prin cererea de recurs a fost criticat și considerentul prin care instanța de apel s-a raportat la data întocmirii de către Curtea de Conturi a raportului de control din 14 decembrie 2012 pentru determinarea momentului de la care se calculează termenul de prescripție extinctivă.

În combaterea acestui considerent, recurentul-reclamant a evocat dispozițiile pct. 174 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități din 29 mai 2014, care prevăd că după momentul întocmirii raportului de control se emite o decizie pentru aplicarea măsurilor de valorificare, act care reprezintă, în accepțiunea legii, actul final de control.

În urma evocării dispozițiilor pct. 181 și pct. 204 din același regulament, autorul căii de atac a arătat că doar împotriva actului final de control reprezentat de decizia Curții de Conturi putea fi formulată contestație.

Prin întâmpinarea depusă la 20 decembrie 2017, intimata-pârâtă a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă susține, în esență, că recurentul-reclamant a cunoscut caracterul nedatorat al plății la data efectuării acesteia, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, fiind astfel împlinit acest termen la data introducerii acțiunii.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare la 26 ianuarie 2018, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă și admiterea recursului său.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 mai 2018 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu soluția propusă prin raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 19 februarie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurentul-reclamant susține, în esență, că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, motiv pentru care acest termen nu era împlinit la data introducerii acțiunii. În acest sens, autorul căii de atac a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 alin. 4 C. civ. și art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă susține, în esență, că recurentul-reclamant a cunoscut caracterul nedatorat al plății la data efectuării acesteia, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, fiind astfel împlinit acest termen la data introducerii acțiunii.

Așadar, chestiunea aflată în divergență și de care depinde soluționarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă.

În legătură cu această chestiune, instanța supremă constată că cererile de plată a sumelor cuprinse în scrisorile de garantare nr. 120 și 121 din 20 februarie 2009 au fost primite de recurentul-reclamant la 4 iunie 2009.

Cererile respective au fost însoțite de înștiințările de neplată emise de intimata-pârâtă la 26 mai 2009, în cuprinsul cărora s-a menționat data trecerii integrale la restanță a creditului (19 mai 2009) și că la 24 februarie 2009 s-a deschis procedura insolvenței împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., iar la 3 aprilie 2009, intimata-pârâtă a depus cererea de admitere a creanțelor.

În urma analizării cererilor de plată formulate în temeiul scrisorilor garantare, recurentul-reclamant nu făcut nicio mențiune cu privire la eventuala nerespectare a termenului de transmitere a înștiințărilor de plată, prevăzut de art. 6.4 din convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 97 din 8 decembrie 2008, ci a efectuat plata garanțiilor în sumă de 1.094.429,36 lei la 3 iulie 2009.

Prin urmare, cel mai târziu la data efectuării plății garanțiilor, respectiv la 3 iulie 2009, recurentul-reclamant deținea înscrisurile și informațiile necesare stabilirii caracterului datorat sau nedatorat al plății.

Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”, iar conform art. 8 alin. 2 din același act normativ, „dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei”.

Deși art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogățirea fără just temei, dispozițiile art. 8 alin. 1 sunt aplicabile și acțiunii întemeiate pe plata nedatorată, întrucât ambele tipuri de acțiuni vizează răspunderea civilă extracontractuală.

Această interpretare decurge din aplicarea principiului conform căruia

ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet

(unde se aplică același raționament, se aplică aceeași soluție).

Textele de lege anterior evocate relevă că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă apreciază că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plății garanțiilor, respectiv la 3 iulie 2009, întrucât la acest moment recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască atât paguba (caracterul nedatorat al plății), cât și pe cel care răspunde de ea

(accipiens)

, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, susținerea recurentului-reclamant în sensul că momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, coincide cu cel la care a cunoscut caracterul nedatorat al plății nu poate fi primită, întrucât art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 instituie în mod alternativ atât un moment subiectiv (a cunoscut), cât și un moment obiectiv (trebuia să cunoască), în funcție de care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Or, în prezenta cauză, momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă coincide cu data plății garanțiilor, când recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască caracterul nedatorat al plății pe baza înscrisurilor și informațiilor pe care le deținea.

Mai mult decât atât, în chiar cuprinsul cererii de recurs s-a susținut că acțiunea în restituirea plății nedatorate este supusă prescripției prevăzute de dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, autorul căii de atac acreditează implicit concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2011, respectiv înainte de 1 octombrie 2011.

Aceasta întrucât art. 6 alin. 4 C. civ. prevede că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Având în vedere că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la 3 iulie 2009, fără să fi intervenit vreun caz de suspendare sau întrerupere în sensul art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că acest termen s-a împlinit la 3 iulie 2012.

Prin urmare, formularea cererii de chemare în judecată la 14 ianuarie 2016 s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiunea în restituirea plății nedatorate stingându-se prin prescripție, conform art. 1 alin. 1 din același act normativ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanței de apel.