ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2493/2019

Obiectul cererii: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 5 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Institutul Național al Magistraturii a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 292.564 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Național al Magistraturii în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, precum și la plata sumei de 356.629 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Național al Magistraturii în perioada octombrie 2011 - iulie 2013 în derularea contractelor de colaborare încheiate cu echipa de specialiști în elaborarea de subiecte pentru testul de verificare a raționamentului logic pentru concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii și admitere în magistratură (în vederea constituirii unei baze de date cu subiecte pentru testul de verificare a gândirii logice), actualizate cu indicele de inflație, în temeiul art. 1346-1348 C. civ., precum și la plata dobânzii legale calculate de la momentul efectuării plăților, până la data restituirii efective a acestor sume de către pârât. Prin aceeași acțiune s-a solicitat și obligarea pârâtului la plata sumelor în cuantum de 8247,64 RON și 6102,32 RON, reprezentând cheltuielile efectuate de Institutul Național al Magistraturii cu transportul și cazarea specialiștilor, sume actualizate cu indicele de inflație, cheltuieli aferente perioadei aprilie 2010 - septembrie 2011 și, respectiv, octombrie 2011- iulie 2013. Reclamantul Institutul Național al Magistraturii a solicitat și obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 15.653,99 RON reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Național al Magistraturii în perioada aprilie 2010- septembrie 2011, respectiv la plata sumei de 20139,75 RON reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Național al Magistraturii în perioada octombrie 2011 - iulie 2013 pentru pretestarea subiectelor elaborate în cadrul derulării contractelor anterior menționate, sume actualizate cu indicele de inflație, în temeiul art. 1345-1348 C. civ., precum și la plata dobânzilor legale calculate de la momentul efectuării plăților de către Institutul Național al Magistraturii, până la restituirea efectivă a acestor sume; cu cheltuieli de judecată. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 10 decembrie 2015, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 733 din 09 iunie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Apelul declarat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Institutul Național al Magistraturii. În drept, a invocat dispozițiile art. 480 alin. (2) și (3) și (6) și ale art. 451 C. proc. civ. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat apel incident, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței și în tot a încheierii de ședință din data de 10 decembrie 2015, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii, ca prescrise, a pretențiilor solicitate în afara termenului legal de prescripție. În drept, a invocat dispozițiile art. 472 din C. proc. civ., republicat.

Hotărârile pronunțate în apel: Prin decizia nr. 262A/06 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelantul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii. A admis apelul formulat de apelantul-reclamant Institutul Național al Magistraturii. A schimbat sentința civilă nr. 733/09 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 728.132 RON, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând cheltuieli efectuate pentru contracte de colaborare, pentru transportul și cazarea specialiștilor, pentru transport, cazare și diurnă acordate persoanelor incluse în proiect și pentru cheltuieli cu materiale consumabile, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, în cuantum de 131.095 RON. Ulterior, prin decizia civilă nr. 866A/04 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de completare, formulată de apelantul-reclamant Institutul National al Magistraturii, și a dispus completarea deciziei civile nr. 262A/06 martie 2018, în sensul obligării intimatului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Cererea de recurs: Împotriva acestor decizii a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin care a solicitat admiterea căilor de atac, casarea deciziilor recurate și, în principal, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii, ca fiind prescrise, a pretențiilor solicitate în afara termenului legal de prescripție, iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată și, implicit, a cererii privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 noiembrie 2018, sub nr. x/2015. Cu privire la decizia nr. 262/6 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, recurentul-pârât, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant are ca obiect obligarea pârâtului la plata unor sume de bani achitate de Institutul Național al Magistraturii în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, respectiv în perioada octombrie 2011 - iulie 2013, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 5 iunie 2015. Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani. Momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă este data "când se naște dreptul la acțiune", conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. A învederat recurentul că această soluție legislativă a fost menținută și în noul C. civ.. Astfel, potrivit art. 2500 alin. (1) din noul C. civ.: "Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege". Art. 2501 alin. (1) din C. civ. dispune la rândul său: "Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel". Același regim juridic se aplică și drepturilor accesorii ce însoțesc creanța principală (actualizări cu indicele de inflație, dobânzi) potrivit art. 2503 alin. (1) din C. civ. care prevede că: "Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel". Actuala reglementare păstrează, de asemenea, potrivit art. 2517 din C. civ., durata de 3 ani a termenului general de prescripție (în cauză nefiind incident un termen special); din coroborarea dispoziției sus-menționate, cu prevederile art. 2528 din C. civ., rezultă că termenul de prescripție a început să curgă de la data efectuării plăților. Recurentul-pârât a susținut că argumentele instanței de apel nu pot fi primite întrucât intimatul-reclamant nu se putea prevala de constatarea făcută de Curtea de Conturi pentru a determina în acest fel momentul de la care a început să curgă prescripția extinctivă, în condițiile în care pretinsa sărăcire a propriului patrimoniu și îmbogățirea corelativă a pârâtului nu se puteau produce decât la momentul efectuării plăților, iar nu la momentul constatărilor la care s-a făcut trimitere. Mai mult, constatările Curții de Conturi au avut la bază dispoziții legale preexistente care, deși au fost interpretate în sens contrar față de interpretarea dată de Institutul Național al Magistraturii, nu pot proroga momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă, și anume data efectuării plăților. În opinia recurentului-reclamant, dreptul la acțiune al intimatului-reclamant s-a născut la data efectuării fiecărei plăți apreciate ca fiind făcută nelegal, nu la data la care a fost întocmit raportul de control al Curții de Conturi ori a fost emisă Decizia nr. XII/5/09 aprilie 2013/DI și nici la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 3926/10 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2013. Este irelevantă, sub aspectul curgerii prescripției, constatarea făcută și adusă la cunoștința Institutului Național al Magistraturii de către organul de control al Curții de Conturi, care este un terț față de raporturile de care se prevalează intimatul-reclamant în cauza pendinte. În acest sens, a arătat recurentul-pârât, intimatul-reclamant a avut cunoștință de natura plăților, precum și de temeiul în care acestea au fost făcute încă de la momentul efectuării lor. A susținut recurentul-pârât că, dacă s-ar îmbrățișa opinia instanței de apel, ar însemna ca instituția prescripției să devină practic inaplicabilă în acele situații în care a curs o perioadă foarte lungă de timp de la momentul efectuării unor plăți, cu orice titlu, până la momentul la care Curtea de Conturi constată că astfel de plăți au fost făcute cu nerespectarea prevederilor legale incidente, aceasta fiind situația și în cauza de față. Prin urmare, recurentul-pârât a apreciat că dreptul la acțiune a început să curgă de la data la care au fost plătite sumele pretinse acestuia prin cererea pendinte. Cum în speță nu s-a făcut dovada vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, în raport de prevederile art. 1, art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, respectiv ale art. 2500 alin. (1), art. 2501 alin. (1), art. 2503, art. 2517 și art. 2528 din C. civ., dreptul material la acțiune al intimatului-reclamant pentru sumele aferente perioadei cuprinse între aprilie 2010 - 05 iunie 2012 este prescris, cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul instanței la data de 5 iunie 2015, fiind formulată după împlinirea termenului de 3 ani prevăzut atât de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât și de art. 2517 din C. civ. În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite cerințele legale impuse de prevederile art. 1345-1348 din C. civ. și a reținut că există o diminuare a patrimoniului intimatului-reclamant, corelativ cu o mărire a patrimoniului pârâtului. Pentru a se constitui raportul juridic specific îmbogățirii fără justă cauză, este necesar ca, pe de o parte, în relația dintre cele două patrimonii să se identifice o legătură de cauzalitate și, pe de altă parte, îmbogățirea să nu fie rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogățit, întrucât în această din urmă situație ar deveni incidente regulile răspunderii civile (delictuale sau contractuale, după caz). În acest context, a susținut recurentul-pârât, în mod greșit situația de fapt reținută de instanța de apel a fost grefată pe instituția îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, activitatea de elaborare a subiectelor pentru testul de verificare a raționamentului logic putea fi remunerată din veniturile realizate prin activitatea desfășurată potrivit H.G. nr. 183/2005 numai dacă era realizată în cadrul comisiilor de elaborare a subiectelor pentru testul-grilă de verificare a raționamentului logic, numite pentru fiecare concurs, în condițiile art. 10 din Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439/2006, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 9 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de admitere în magistratură, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 279/2012, cu modificările și completările ulterioare. Or, activitatea desfășurată de persoanele care au fost remunerate de Institutul Național al Magistraturii în baza contractelor de colaborare încheiate cu acestea nu se circumscrie acestei situații și nici vreuneia dintre celelalte situații reglementate de art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 183/2005, motiv pentru care veniturile proprii realizate în condițiile acestui act normativ nu pot fi utilizate pentru plata acestor persoane. În consecință, a arătat recurentul-pârât, așa cum a reținut și prima instanță, nu poate fi întemeiată cererea intimatului-reclamant având ca temei juridic îmbogățirea fără justă cauză întrucât, în lipsa unei obligații legale de plată stabilită în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii, sumele achitate de acesta în temeiul contractelor în care a deținut calitatea de parte nu pot conduce la mărirea patrimoniului pârâtului în detrimentul patrimoniului reclamantului. De asemenea, a arătat recurentul-pârât, în mod greșit instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 106 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 304/2004 și cele ale Regulamentului Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 127/2007, Institutul Național al Magistraturii este instituție publică cu personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care realizează formarea inițială a judecătorilor și procurorilor, formarea profesională continuă a judecătorilor și procurorilor în funcție, precum și formarea formatorilor, în condițiile legii. În considerarea prevederilor legale menționate, sumele pretinse de intimatul-reclamant au fost evidențiate în bugetul total al Consiliului Superior al Magistraturii și în cel alocat Institutului Național al Magistraturii în anii 2010-2013. Prin urmare, nu s-ar putea pretinde Consiliului Superior al Magistraturii plata unor sume ce au fost deja virate intimatului-reclamant. Dacă s-ar îmbrățișa o astfel de opinie, vădit contrară dispozițiilor legale sus-menționate, ar însemna ca pârâtul să efectueze/vireze o plată dublă. Or, în condițiile expuse, nu numai că nu poate fi vorba de o îmbogățire a patrimoniului pârâtului în detrimentul celui al intimatului-reclamant, ci se pune problema unei sărăciri a propriului patrimoniu. În consecință, recurentul-pârât a invocat netemeinicia cererii și din perspectiva neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 1345-1348 din C. civ., care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză. În acest sens, recurentul-pârât a arătat că sumele pretinse de intimatul-reclamant pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză rezidă din executarea contractelor de colaborare încheiate de acesta cu specialiști în domeniul elaborării subiectelor de gândire critică ce au fost stocate în baza de date a intimatului-reclamant, în vederea includerii lor în testele de verificare a raționamentului logic din cadrul concursurilor de admitere în magistratură. Așa cum a reținut și prima instanță, Consiliul Superior al Magistraturii este un terț desăvârșit față de aceste contracte, ceea ce presupune inexistența vreunui drept sau vreunei obligații care să incumbe pârâtului în temeiul lor. Prin urmare, în condițiile în care Consiliul Superior al Magistraturii nu se încadrează în vreuna din excepțiile de la principiul relativității efectelor contractului, fiind un res inter alios acta față de contractele de colaborare, drepturile și obligațiile născute din acestea nu pot fi opuse pârâtului, iar sumele pretinse de intimatul-reclamant provin din executarea unor contracte față de care pârâtul este un terț desăvârșit. De asemenea, a arătat recurentul-pârât, în mod greșit instanța de apel a apreciat asupra efectelor sentinței civile nr. 3926/10 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, devenită irevocabilă prin decizia nr. 2708/1 iulie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constatând că această hotărâre are putere de lucru judecat cu privire la sumele pretinse prin cererea pendinte de către intimatul-reclamant. În acest context, în opinia recurentului-pârât, hotărârea sus-menționată a intrat în puterea lucrului judecat numai în ceea ce privește natura juridică a sumelor pretinse în prezenta cauză. Totodată, a arătat recurentul-pârât, prin Decizia nr. XII/5/2013 a Curții de Conturi s-a reținut în sarcina Institutului Național al Magistraturii, ca abatere, "angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli privind elaborarea de subiecte pentru concursuri care nu trebuiau suportate din bugetul Institutului Național al Magistraturii, ci de Consiliul Superior al Magistraturii". S-a dispus, de asemenea, "luarea măsurilor necesare pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și recuperarea acestora, respectiv stabilirea sumelor suportate nelegal de către Institutul Național al Magistraturii pentru elaborarea de subiecte pentru testul-grilă de verificare a raționamentului logic pentru concursul de admitere la Institut și în magistratură, precum și a dobânzilor aferente; efectuarea demersurilor legale pentru recuperarea acestora și virarea lor la bugetul de stat". Din cuprinsul constatării de la pct. 12 din decizia menționată reiese că, în anul 2012, Institutul Național al Magistraturii a efectuat, în baza contractelor de colaborare, cheltuieli în sumă totală de 196.164 RON. S-a mai reținut că, în perioada 2010-2012, intimatul-reclamant a efectuat o serie de alte cheltuieli care au legătură cu constituirea bazei de date cu subiecte, respectiv pretestări, cheltuieli de transport, cazare și diurnă, al căror cuantum nu a fost însă stabilit. Or, prin cererea dedusă judecății, intimatul-reclamant a pretins restituirea unor sume ce nu au fost reținute în decizia Curții de Conturi, unele din aceste sume vizând perioade aferente anului 2013 (ianuarie - iulie 2013), perioade care nu au fost supuse controlului finalizat cu decizia de care se prevalează acesta. În cererea de recurs îndreptată împotriva deciziei nr. 866 A din 04 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost invocate dispozițiile art. 446 din C. proc. civ.. Recurentul-pârât a solicitat, în raport de caracterul accesoriu al cererii privind plata cheltuielilor de judecată, ca, în măsura în care va fi admis recursul declarat împotriva deciziei nr. 262 A/6 martie 2018 (prin care a solicitat casarea hotărârii menționate și, implicit, respingerea acțiunii reclamantului), să se dispună și casarea deciziei nr. 866/A din 04 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, ca efect al admiterii apelului formulat de apelantul-reclamant Institutul Național al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 733, pronunțată la data de 09 iunie 2016 de Tribunalul București, secția a III-a civilă. În motivarea cererii de recurs s-a arătat faptul că decizia nr. 866/A din 04 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, face parte integrantă din decizia civilă nr. 262A/06 martie 2018, iar împotriva acestei ultime hotărâri recurentul-pârât a declarat recurs în termen legal, prin care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În raport de caracterul accesoriu al cererii privind plata cheltuielilor de judecată și în măsura în care se va admite recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, prin care s-a solicitat casarea deciziei civile nr. 262A/06.03.2018 și, implicit, respingerea acțiunii reclamantului Institutul National al Magistraturii, urmează a fi casată și decizia nr. 866/A din 04 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin care pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, ca efect al admiterii apelului formulat de apelantul-reclamant Institutul Național al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 733, pronunțată la data de 09.06.2016 de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant Institutul Național al Magistraturii s-a solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziilor nr. 262 A din 6 martie 2018 și nr. 866 A din 04 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea din ședința camerei de consiliu din 23 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziilor nr. 262 A din 6 martie 2018 și nr. 866 A din 4 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 11 decembrie 2019, cu citarea părților

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor: I. Examinând recursul declarat împotriva deciziei nr. 262/6 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat și urmează a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed: Cu referire la criticile prin care s-a susținut că dreptul material la acțiune al intimatului - reclamant pentru sumele aferente perioadei aprilie 2010 - 05 iunie 2012 este prescris, Înalta Curte reține că, respingând criticile din apelul incident privitoare la soluția dată de tribunal excepției prescripției dreptului material la acțiune, curtea de apel a reținut că, atât în reglementarea Decretului nr. 167/1958 (art. 8 alin. (2), cât și în reglementarea noului C. civ. (art. 2528 alin. (2), prescripția dreptului la acțiune, în ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză, curge de la data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Sub aspectul momentului subiectiv, curtea de apel a apreciat că acesta se situează în mod cert la data emiterii raportului Curții de Conturi, întrucât, până la intervenția Curții de Conturi, atât reclamantul, cât și pârâtul au apreciat în mod constant și concordant că sumele aflate în discuție se suportă din bugetul Institutului Național al Magistraturii. Sub aspectul momentului obiectiv, curtea de apel a reținut că, deși acesta este reprezentat, conform art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958/art. 2528 alin. (2) din noul C. civ., de momentul efectuării fiecărei plăți, tribunalul a respins în mod corect excepția prescripției dreptului material la acțiune în considerarea faptului că, până la momentul comunicării raportului Curții de Conturi - 11 martie 2013, pârâtul nu își poate invoca propria culpă pentru a obține admiterea acestei excepții. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel, pe de o parte, acreditează ideea că, în speță, momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripție este data efectuării fiecărei plăți, dar, anterior datei de 11 martie 2013, pârâtul nu poate opune cu succes excepția prescripției pentru că ar obține un beneficiu al propriei turpitudini, iar, pe de altă parte, statuează în sensul că momentul subiectiv se situează în mod cert la data emiterii raportului Curții de Conturi. Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani achitate de Institutul Național al Magistraturii în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, respectiv în perioada octombrie 2011 - iulie 2013, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 5 iunie 2015. Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani. Momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă este data "când se naște dreptul la acțiune", conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Această soluție legislativă a fost menținută și în noul C. civ., care dispune la art. 2500 alin. (1) în sensul că: "Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege". Art. 2501 alin. (1) din C. civ. dispune la rândul său în sensul că: "Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel". Același regim juridic se aplică și drepturilor accesorii ce însoțesc creanța principală (actualizări cu indicele de inflație, dobânzi) potrivit art. 2503 alin. (1) din C. civ. care prevede că: "Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel"; actuala reglementare păstrează, de asemenea, conform art. 2517 din C. civ., durata de 3 ani a termenului general de prescripție. Cum cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză, în raport de data efectuării plăților invocate de intimatul-pârât, sunt relevante prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv prevederile art. 2528 din noul C. civ. Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958: "(1)Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cît și pe cel care răspunde de ea. (2) Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei." Art. 2528 din noul C. civ. dispune: "(1)Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (2)Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri." Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (art. 2.528 din C. civ. și art. 8 din Decretul nr. 167/1958) se prevede că dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul faptei juridice licite, respectiv acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plății nedatorate sau gestiunii de afaceri. Prin urmare, termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958/art. 2.528 din C. civ., de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. Criticile prin care recurentul-pârât a susținut că intimatul-reclamant nu se poate prevala de constatarea făcută de Curtea de Conturi pentru a determina în acest fel momentul de la care a început să curgă prescripția extinctivă, respectiv că dreptul la acțiune al intimatului-reclamant s-a născut la data efectuării fiecărei plăți apreciate ca fiind făcută nelegal, iar nu la data la care a fost întocmit raportul de control al Curții de Conturi ori a fost emisă Decizia nr. XII/5/09 aprilie 2013/DI și nici la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 3926/10 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, sunt fondate. În acest sens, Înalta Curte reține că faza dezbaterilor asupra recursului, recurentul-pârât a invocat, în susținerea argumentelor sale privitoare la prescripția extinctivă în ceea ce privește plățile anterioare datei de 05 iunie 2012, soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia civilă nr. 19/2019 din 3 iunie 2019 (ulterioară declarării recursului aflat în examinare), în dosarul nr. x/2019, prin care, admițându-se recursul în interesul legii s-a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului." Prin concluziile scrise, intimatul-reclamant a învederat, cu referire la decizia civilă nr. 19/2019 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii, că aceasta poate fi avută în vedere exclusiv în aplicarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, respectiv ale art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social. Înalta Curte reține că, prin problema de drept care a ocazionat pronunțarea deciziei de recurs în interesul legii sus-menționată, s-a solicitat a se stabili dacă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați. Față de problema de drept expusă, în speță nu se pune problema incidenței dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., însă considerentele cu caracter de principiu cuprinse în decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 din 3 iunie 2019, referitoare la termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză care începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958/art. 2.528 din C. civ., de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire, se impun în cauză pentru identitate de rațiune. Astfel, conchizând că actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripție pentru acțiunea de recuperare a prejudiciului, Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reținut în această decizie că: ""48. (...) începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente, și anume: un moment subiectiv, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și un moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. 49. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. 50. Față de cele expuse, cum problema de drept supusă analizei se raportează la actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control care poate marca sau nu începutul termenului de prescripție extinctivă, sunt necesare câteva precizări legate de atribuțiile și actele Curții de Conturi, din perspectiva dispozițiilor art. 1 și 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 94/1992), conform cărora: "Curtea de Conturi exercită funcția de control asupra modului de formare, consolidare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, furnizând Parlamentului și unităților administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea și administrarea acestora în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității" (art. 21). 51. Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 prevede că: "Funcția de control a Curții de Conturi se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de audit internaționale general acceptate." 52. De asemenea, controlul Curții de Conturi nu se efectuează în orice situație, ci conform prevederilor primului paragraf al pct. 42 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 155/2014, care prevăd că: "Activitatea de control se desfășoară conform programului anual de activitate aprobat de plenul Curții de Conturi și a tematicilor specifice elaborate de structurile de specialitate pe categorii de persoane juridice, pe domenii sau pe sectoare de activitate, în conformitate cu atribuțiile și competențele stabilite instituției prin lege." 53. Or, din perspectiva celor expuse, în condițiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube cauzate de salariați în privința acelor resurse. 54. Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă (...) se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, care este un terț față de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator și angajat și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare și gestionare a resurselor bugetare, în condițiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale, procedează la un control de legalitate. 55. Or, controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziția (Curții de Conturi sau a unui alt organ cu atribuții de control) de către instituția supusă controlului. 56. Așa cum rezultă din art. 21 din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi efectuează o verificare a resurselor financiare ale entității controlate, având atribuția, așa cum s-a arătat deja, de a constata încălcări ale principiilor legale cu ocazia gestionării respectivelor resurse. 57. Paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. 58. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul. 59. Constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței. 60. Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. 61. Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive. 62. De altfel, actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că: "Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea." 63. Cum actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripție. 64. Din această perspectivă, a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale. 65. De asemenea, a considera că începutul cursului prescripției extinctive este condiționat de existența unui control financiar în materia acordării de drepturi derivate din raportul de muncă ar însemna a condiționa acest moment al prescripției extinctive de un eveniment viitor și incert/nesigur.(...)" Având în vedere aceste considerente potrivit cărora actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripție pentru acțiunea de recuperare a prejudiciului, Înalta Curte reține că în mod greșit curtea de apel a apreciat că momentul subiectiv se situează la data emiterii raportului Curții de Conturi. Sub aspectul momentului obiectiv, Înalta Curte reține că instanța de apel a validat raționamentul tribunalului care a apreciat că acesta este dat de momentul efectuării fiecărei plăți punând însă în discuție un caz de inoperabilitate a prescripției extinctive constând în invocarea de către pârât a propriei turpidudini. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a circumscris aceast caz de pretinsă inoperabilitate a prescripției extinctive unei dispoziții legale și nici unui caz de întrerupere sau de suspendare. Pentru considerentele expuse, reținând că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost în mod greșit respinsă, Înalta Curte văzând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și ale art. 497 C. proc. civ., urmează să admită recursul și să trimită cauza, spre rejudecare, instanței de apel. Examinând în continuare criticile prin care recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1345 - 1348 din noul C. civ., a căror analiză se impune a fi făcută în considerarea faptului că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat și plata unor sume cu referire la care nu s-a pus în discuție excepția prescripției extinctive, Înalta Curte constată următoarele: Sub un prim aspect, recurentul-pârât a arătat că activitatea desfășurată de persoanele care au fost remunerate de Institutul Național al Magistraturii în baza contractelor de colaborare încheiate cu acestea nu se circumscrie unei activități realizate în cadrul comisiilor de elaborare a subiectelor pentru testul-grilă de verificare a raționamentului logic și nici vreuneia dintre celelalte situații reglementate de art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 183/2005, motiv pentru care veniturile proprii realizate în condițiile acestui act normativ nu pot fi utilizate pentru plata acestor persoane, neexistând un temei legal care să justifice executarea acestei obligații de către pârât. Înalta Curte reține că la data efectuării plăților care fac obiectul judecății, art. 1 alin. (1) și (2) din Hotărârea nr. 183 din 9 martie 2005 dispunea: "(1) Se aprobă înființarea pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii a unei activități finanțate integral din venituri proprii privind organizarea concursurilor și examenelor de admitere, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților, cu modificările ulterioare, Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum și Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, prin preluarea acestei activități de la Ministerul Justiției. (2) Din veniturile proprii realizate prin activitatea prevăzută la alin. (1) se asigură: a) cheltuielile corespunzătoare organizării concursurilor sau examenelor prevăzute de lege; b) plata cu ora a membrilor comisiilor de organizare a examenelor sau concursurilor, a supraveghetorilor și a persoanelor care corectează lucrările candidaților ori care soluționează contestațiile, numiți în condițiile legii." Natura juridică a plăților care au făcut obiectul mențiunilor de la pct. 12 din Raportul de control întocmit de auditorii Curții de Conturi a României, înregistrat la Institutul Național al Magistraturii sub nr. 1018/11 martie 2018, au făcut obiectul analizei instanțelor de judecată în dosarul nr. x/2013. Prin sentința civilă nr. 3926 din 10 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, devenită definitivă prin decizia nr. 2708/01 iulie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a reținut că nu poate fi primit punctul de vedere al reclamantului Institutul Național al Magistraturii, care a susținut că plata membrilor comisiilor de elaborare a subiectelor pentru testul grilă de verificare a raționamentului logic pentru concursurile de admitere la INM și în magistratură nu putea fi făcută din veniturile menționate de H.G nr. 183/2005 (întrucât art. 1 alin. (1) și (2) din acest act normativ nu enumeră aceste comisii) deoarece aceste cheltuieli constituie în mod cert cheltuieli corespunzătoare organizării concursurilor aprobate de CSM, în conformitate cu hotărârile Plenului CSM, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005. Prin recursul aflat în examinare, recurentul Consiliul Superior al Magistraturii a susținut că îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză trebuie examinate în speță prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G nr. 183/2005, dispoziții care la data efectuării plăților includeau plata cu ora a membrilor comisiilor de organizare a examenelor sau concursurilor, a supraveghetorilor și a persoanelor care corectează lucrările candidaților ori care soluționează contestațiile, numiți în condițiile legii; de asemenea, recurentul-pârât a criticat decizia civilă nr. 262 A din 6 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu referire la considerentele prin care s-a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3926 din 10 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, arătând în cererea de recurs că sus-menționata hotărâre judecătorească "a intrat în puterea lucrului judecat numai în ceea ce privește natura juridică a sumelor pretinse în prezenta cauză." Înalta Curte reține că, într-adevăr, natura juridică a sumelor pretinse în prezenta cauză a fost stabilită prin hotărârea judecătorească sus-menționată în sensul că acestea constituie cheltuieli corespunzătoare organizării concursurilor aprobate de CSM, în conformitate cu hotărârile Plenului CSM, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005." Așa cum rezultă din decizia nr. 2708/01 iulie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2013, ca efect al admiterii în principiu a cererii de intervenție accesorie formulată în favoarea Institutului Național al Magistraturii, recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a dobândit calitatea de parte în acest dosar, astfel că statuările instanței de contencios administrativ referitoare la natura juridică a plăților aflate în discuție, în sensul că acestea nu trebuiau suportate din bugetul Institutului Național al Magistraturii, întrucât constituie cheltuieli corespunzătoare organizării concursurilor aprobate de CSM, în conformitate cu hotărârile Plenului CSM, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005, au intrat în puterea lucrului judecat. Prin urmare, nu sunt fondate criticile prin care recurentul-pârât a susținut că, în speță, condițiile îmbogățirii fără justă cauză trebuie examinate prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G nr. 183/2005, respectiv cele prin care s-a arătat că nu ar exista un temei legal prin raportare la care să se stabilească obligația de plată în sarcina sa. De asemenea, Înalta Curte reține că prevederile art. 106 din Legea nr. 304/2004, conform cărora Institutul Național al Magistraturii este finanțat de la bugetul de stat, prin bugetul Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii, nu sunt de natură a susține efectuarea unei duble plăți de către recurent, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, în condițiile în care aceastea nu fac decât să evidențieze existența unui buget distinct al Institutului Național al Magistraturii de cel al instituției în a cărei coordonare se află, din care au fost efectuate plăți care intrau sub incidența art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005. Rezultă astfel că aceste prevederi legale constituie temeiul de drept în raport de care trebuie analizată îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, fiind lipsită de relevanță susținerea recurentului în sensul că nu are calitatea de parte în contractele încheiate de Institutul Național al Magistraturii. Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că nu poate constitui un fine de neprimire împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată au fost solicitate și sume care exced perioadei ce a făcut obiectul controlului Curții de Conturi, respectiv sume aferente perioadei ianuarie - iulie 2013, în măsura în care acestea au o situație juridică identică cu plățile reținute prin actul de control. Cu referire la susținerile recurentului-pârât în sensul că au fost incluse sume care nu au legătură cu constituirea bazei de date cu subiecte, Înalta Curte reține că, dată fiind soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, nu se impune examinarea acestora însă, cu prilejul rejudecării, curtea de apel urmează să evidențieze fiecare categorie de cheltuieli solicitate, modalitatea de enunțare a cuantumului global nefiind de natură să permită exercitarea controlului judiciar. II. Examinând, în continuare, recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziei civile nr. 866 A din 04 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de recurs care vizează această decizie, au fost invocate dispozițiile art. 446 din C. proc. civ., recurentul-pârât solicitând, în raport de caracterul accesoriu al cererii privind plata cheltuielilor de judecată, ca, în măsura în care va fi admis recursul declarat împotriva deciziei nr. 262 A/6 martie 2018 (prin care a solicitat casarea hotărârii menționate și, implicit, respingerea acțiunii reclamantului), să se dispună și casarea deciziei nr. 866/A din 04 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, ca efect al admiterii apelului formulat de apelantul-reclamant Institutul Național al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 733 pronunțată la data de