ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3032/2024

Ședința publică din data de 4 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 03.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, anularea dispozițiilor din Ordinul Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei; obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin în ceea ce o privește, prin care să fie stabilite drepturile salariale în concordanță cu dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv: la salariul de bază stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază; obligarea Ministerului Justiției să aloce Direcției Naționale de Probațiune sumele necesare plății drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, în conformitate cu dispozițiile noului ordin de salarizare ce va fi emis în temeiul hotărârii care va fi pronunțată în acest dosar, precum și a dobânzilor legale și a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflației; obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei, în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflației; obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) și alin. (2

1

) din O.G. nr. 13 din 24 august 2011; obligarea Ministerului Justiției și a Direcției Naționale de Probațiune la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 2 iulie 2018, reclamanta A. a depus precizare la acțiune prin care a chemat în judecată, în calitate de pârât, și pe ministrul justiției, având în vedere că este emitentul Ordinului 603/C/08.02.2018, solicitând obligarea acestui pârât să emită un nou ordin, conform prevederilor Legii nr. 153/2017.

1.2. Prin sentința civilă nr. 426 din 6 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepția rămânerii fără obiect a capetelor din cererea modificatoare privind anularea Ordinului Ministerului Justiției nr. 603/C/8.02.2018 și obligarea la emiterea unui nou ordin și au fost respinse aceste capete de cerere ca rămase fără obiect; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la alocarea către Direcția Națională de Probațiune a sumelor necesare efectuării plății drepturilor salariale restante și a fost respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost admisă în parte cererea modificată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministrul Justiției și Direcția Națională de Probațiune; a fost obligată pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata drepturilor salariale restante, actualizate cu rata inflației și a dobânzii legale aferente; a fost respins ca fiind neîntemeiat capătul de cerere privitor la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. Prin Decizia nr. 3572 din 10 iunie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței menționate supra, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 1769 din 23 noiembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția rămânerii fără obiect a capetelor din cerere modificatoare privind anularea Ordinului Ministerului Justiției nr. 603/C/8.02.2018 și obligarea la emiterea unui nou ordin și a respins aceste capetele de cerere ca rămase fără obiect; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la alocarea către Direcția Națională de Probațiune a sumelor necesare efectuării plății drepturilor salariale restante și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis în parte cererea modificată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministrul Justiției și Direcția Națională de Probațiune; a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata drepturilor salariale restante, actualizate cu rata inflației și a dobânzii legale aferente; a respins ca fiind neîntemeiat capătul de cerere privitor la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinței a declarat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând instanței de control judiciar admiterea recursului, casarea hotărârii și, în rejudecare, respingerea capătului de cerere privind plata diferențelor de drepturi ca fiind rămas fără obiect, iar a celui privind actualizarea cu rata inflației și plata dobânzii legale, ca neîntemeiat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 501 din același cod, sens în care a arătat că instanța de fond nu a ținut cont de îndrumările impuse de instanța de casare și nu a făcut verificări cu privire la plata drepturilor salariale. Recurenta a reclamat motivarea lacunară a sentinței recurate, arătând în susținerea acestor critici că instanța de fond nu a arătat de ce a înlăturat probele și apărările prezentate în dovedirea plății drepturilor salariale solicitate de reclamantă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., partea recurentă a subliniat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluția de actualizare a diferențelor de drepturi cu rata inflației și cea de plată a dobânzii legale, apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 1357 alin. (1) din C. civ., întrucât nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile.

Astfel, a susținut recurenta că OMJ nr. 603/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 3396/C/2018, iar începând cu data de la care a produs efecte acest din urmă ordin nu a existat o obligație legală a pârâților în sensul acordării sporurilor în procent maxim, respectiv în procent total de aproape 30% din salariul de bază și, prin urmare, lipsește elementul esențial al răspunderii civile, respectiv existența unei fapte ilicite.

A apreciat recurenta-reclamantă că în mod greșit s-a dispus actualizarea drepturilor salariale cu rata inflației care, întrucât, pe lângă faptul că reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plății, neexistând o obligație legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor mai sus menționate, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflației are caracterul unor daune compensatorii.

În mod similar, și obligarea la plata dobânzii legale a fost greșit acordată având în vedere că aceasta reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligații legale în acest sens nu se poate vorbi de o neexecutare a acesteia, așa încât nici plata acestora nu se justifică.

Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului (excepție respinsă în ședința publică din 04.06.2024), iar în subsidiar s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Națională de Probațiune este fondat, pentru următoarele considerentele și în limitele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază necesar a reaminti câteva elemente de fapt utile în evidențierea cursivă a raționamentului logico-juridic aferent exercitării controlului de legalitate asupra sentinței recurate.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios cu o cerere vizând anularea OMJ nr. 603/C/8.02.2018 și obligarea la emiterea unui nou ordin prin care să fie acordat un cuantum total al sporurilor de 30% începând din ianuarie 2018, obligarea Ministerului Justiției să aloce Direcției Naționale de Probațiune sumele necesare plății drepturilor salariale restante, precum și obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale restante, în conformitate cu noul ordin emis, sume actualizate cu dobânda legală și indicele de inflație.

Ulterior introducerii acțiunii, pârâtul Ministerul Justiției a emis OMJ nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/08.02.2018, stabilindu-se drepturile salariale ale reclamantei cu acordarea sporurilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017, motiv pentru care prima instanță, prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual, a respins capetele de cerere vizând anularea OMJ nr. 603/C/08.02.2018 și obligarea la emiterea unui nou ordin, ca fiind rămase fără obiect. Prin aceeași hotărâre, instanța a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata drepturilor salariale restante, actualizate cu rata inflației, precum și plata dobânzii legale aferente.

Prin Decizia nr. 3572 din 10 iunie 2021 pronunțată în primul ciclu procesual în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței menționate supra, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, iar prin sentința recurată instanța a respins capetele de cerere vizând anularea OMJ nr. 603/C/08.02.2018 și obligarea la emiterea unui nou ordin, ca rămase fără obiect; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la alocarea către Direcția Națională de Probațiune a sumelor necesare efectuării plății drepturilor salariale restante și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis în parte cererea modificată și a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata drepturilor salariale restante, actualizate cu rata inflației și a dobânzii legale aferente.

Sub un prim set de critici, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către judecătorul fondului a dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., prin nerespectarea recomandărilor obligatorii prezentate în cadrul deciziei de casare, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pe care instanța de control judiciar le găsește ca fiind fondate.

Astfel, deși prin Decizia nr. 3572 din 10 iunie 2021 pronunțată în primul ciclu procesual în recurs, instanța de control judiciar, casând sentința recurată, corelativ cu trimiterea cauzei spre rejudecare, a reținut că se impune realizarea de către judecătorul fondului a unui examen efectiv al argumentelor părților, respectiv efectuarea verificărilor cu privire la confirmarea plății drepturilor salariale restante și să se stabilească care a fost perioada pentru care au fost acordate sumele restante și ce reprezintă aceste sume, instanța de fond nu a analizat aceste chestiuni, ci s-a limitat la a reține că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că drepturile salariale solicitate au fost deja plătite potrivit legii.

Or, acest considerent reținut de instanța de fond nu reflectă realitatea raționamentului juridic expus de Înalta Curte prin decizia de casare, care a apreciat că trebuie analizate efectiv susținerile potrivit cărora drepturile salariale solicitate au fost deja achitate, prin raportare la înscrisurile depuse la dosar în acest sens.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului și casarea sentinței recurate sub acest aspect și, având în vedere că în cauză s-a dispus deja o casare cu trimitere spre rejudecare la curtea de apel, constatând că, în rejudecare, instanța nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, instanța supremă, rejudecând cauza în limitele casării, reține următoarele:

Într-adevăr, prin OMJ nr. 3396/C/2018 a fost modificat OMJ nr. 603/C/2018, sporurile cuvenite reclamantei fiind acordate retroactiv, începând cu data de 01.01.2018. Așadar, emiterea OMJ nr. 3396/C/2018 are drept consecință recunoașterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamantă, ceea ce se reflectă în obligația angajatorului de a achita acesteia diferențele dintre drepturile salariale stabilite prin ordinul inițial și cele stabilite prin ordinul ulterior, precum și de a acoperi orice prejudiciul suferit de reclamantă prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

Recurenta - pârâtă Direcția Națională de Probațiune a depus, însă, la dosar înscrisuri din care rezultă că diferențele de drepturi dintre OMJ nr. 3396/C/2018 și cele încasate conform OMJ nr. 603/C/2018, pentru perioada 01.01.2018 - august 2018 și în continuare, au fost achitate reclamantei astfel: pentru perioada 01.01.2018-30.06.2018 odată cu drepturile salariale aferente lunii august 2018; pentru luna iulie 2018 au fost achitate la data de 02.10.2018, iar pentru luna august 2018 și în continuare au fost achitate odată cu drepturile salariale aferente lunii respective, fiind incluse în statele de plată curente.

Or, raportat la aceste înscrisuri, rezultă că pârâta și-a îndeplinit obligația de a achita diferențele de drepturi salariale dintre cele stabilite prin OMJ nr. 3396/C/2018 și cele încasate conform OMJ nr. 603/C/2018, împrejurare în raport de care se impune respingerea cererii reclamantei A. de obligare a pârâtei la plata drepturilor salariale restante.

În schimb, Înalta Curte apreciază că se impune menținerea soluției de obligare la plata sumelor reprezentând actualizarea cu dobânda legală și indicele de inflație a drepturilor salariale achitate reclamantei, fiind nefondate criticile îndreptate soluției pronunțate asupra acestui capăt de cerere, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, contrar susținerilor părții recurente, în mod corect prima instanță a admis petitul privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate și plata dobânzii legale, având în vedere că emiterea OMJ nr. 3396/C/2018 reprezintă recunoașterea pretențiilor intimatei, astfel că, atât timp cât pretențiile principale au fost recunoscute, în vederea respectării principiului reparării integrale a prejudiciului produs se impune și actualizarea cu indicele de inflație și acordarea dobânzii legale aferente.

Din această perspectivă, în cauză se impune cumulul dobânzii legale cu actualizarea cu indicele de inflație a sumelor achitate, în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, dat fiind faptul că acestea sunt mecanisme menite a repara prejudicii distincte, relevante în acest sens fiind statuările cu caracter obligatoriu din Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă prin lipsirea acesteia de drepturile salariale cuvenite potrivit legii cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Cum prejudiciul a fost reparat deja sub aspectul primei componente, astfel cum s-a reținut în precedent, Înalta Curte apreciază că se impune obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând actualizarea cu dobânda legală și indicele de inflație a drepturilor salariale restante achitate reclamantei.

În fine, Înalta Curte constată că argumentul recurentei-pârâtei referitor la inexistența faptei ilicite, în lipsa unei obligații legale de acordare a sporurilor în procent maxim de 30% nu poate fi primit, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Este adevărat că scopul acestui text de lege nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 30% din salariul de bază, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși acest procent instituit legal, determinarea nivelul concret al sporurilor intrând în marja de apreciere a ordonatorului de credite, însă acest drept a fost recunoscut reclamantei chiar de către ordonatorul principal de credite - Ministerul Justiției, care, în condițiile art. 4 și 5 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, a procedat la emiterea OMJ nr. 3396/C/2018, prin care s-au acordat sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, sporul pentru risc, suprasolicitare neuropsihică și sporul pentru păstrarea confidențialității, cu începere de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Direcția Națională de Probațiune, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând cauza, va respinge cererea reclamantei A. de obligare a pârâtei la plata drepturilor salariale restante; de asemenea, va menține soluția de obligare a pârâtei la plata sumelor reprezentând actualizarea cu dobânda legală și indicele de inflație a drepturilor achitate reclamantei, precum și celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 1769 din 23 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând cauza:

Respinge cererea reclamantei A. de obligare a pârâtei la plata drepturilor salariale restante.

Menține obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând actualizarea cu dobânda legală și indicele de inflație a drepturilor achitate reclamantei.

Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.