ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 228/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 mai 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, a solicitat:

(i) anularea dispozițiilor din Ordinul Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018, în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei;

(ii) obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin în ceea ce o privește pe reclamantă, prin care să fie stabilite drepturile salariale în concordanță cu dispozițiile Legii 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv: la salariul de bază ce i-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază;

(iii) obligarea Ministerului Justiției (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcției Naționale de Probațiune (în calitate de ordonator secundar de credite) sumele necesare plății drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, în conformitate cu dispozițiile noului ordin de salarizare ce va fi emis în temeiul hotărârii care va fi pronunțată în acest dosar, precum și a dobânzilor legale și a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflației;

(iv) obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei, în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflației;

(v) obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) și alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar;

(vi) obligarea Ministerului Justiției și a Direcției Naționale de Probațiune la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 804 din 5 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția rămânerii fără obiect a capetelor 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată;

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune;

- a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor dintre drepturile salariale stabilite inițial prin Ordinul nr. 603/C din 08.02.2018 și Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale care va fi calculată de la data scadenței până la data plății efective;

- a respins capetele de cerere privind anularea dispozițiilor Ordinului Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor sale salariale și obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale ale reclamantei în conformitate cu prevederile Legii 153/2017, respectiv la salariul care i-a fost stabilit începând cu 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază, ca rămase fără obiect;

- a respins cererea, în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 804 din 5 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu privire la soluția de obligare la plata diferențelor salariale dintre drepturile salariale stabilite inițial prin Ordinul nr. 603/C din 08.02.2018 și cele stabilite prin Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018, recurenta-pârâtă arată că aceste sume au fost achitate intimatei-reclamante în luna septembrie 2018, conform înscrisului anexat cererii de recurs, astfel că instanța de fond trebuia să respingă acest capăt de cerere, ca rămas fără obiect.

Consideră recurenta-pârâtă că în speță nu a existat un refuz nejustificat de plată a drepturilor salariale cuvenite reclamantei, întrucât a achitat drepturile salariale cuvenite reclamantei conform OMJ nr. 3396/C/2018 și nr. 2883/C/2018, astfel că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca urmare a greșitei aplicări în speță a dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Susține recurenta-pârâtă că este incident și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluția instanței de fond, de obligare a Direcției Naționale de Probațiune la plata diferențelor calculate potrivit OMJ nr. 3396/C/2018 fiind pronunțată cu depășirea limitelor învestirii, respectiv cu încălcarea art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.. Pentru a se putea pronunța asupra acordării acestor drepturi, era necesar ca instanța de judecată să fie învestită cu o cerere de anulare a acestui ordin, condiție care nu este îndeplinită, întrucât instanța a fost învestită doar cu anularea OMJ nr. 603/C/2018.

Recurenta-pârâtă susține că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt incidente și în privința obligării sale la plata dobânzii legale și a actualizării diferențelor de drepturi salariale cu rata inflației, raportat la OMJ nr. 3396/C/2018. Apreciază că sunt încălcate prevederile art. 1357 C. civ., nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, pentru ca Direcția să fie obligată la plata dobânzii legale și a actualizării cu rata inflației, întrucât pretențiile reclamantei au fost recunoscute.

Totodată, arată pârâta, OMJ nr. 3396/C/2018 produce efecte de la data de 01.01.2018, moment la care nu exista o obligație legală de a acorda sporurile în cuantum maxim de 30%. Decizia instituțională a acordării sporurilor, prin OMJ nr. 603/C/2018, este una de oportunitate, luată conform art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017. Ca urmare, nu se justifică suportarea de către ordonatorul de credite a efectelor devalorizării monedei sau a dobânzilor legale, care reprezintă o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată.

Intimata-reclamantă A. și intimatul-pârât Ministerul Justiției nu au depus întâmpinări față de recursul declarat de pârâta Direcția Națională de Probațiune.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Susținerile recurentei-pârâte vizând lipsa de obiect a capătului de cerere pe baza căruia a fost obligată la plata diferențelor salariale dintre drepturile salariale stabilite inițial prin Ordinul nr. 603/C din 08.02.2018 și cele stabilite prin Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția reclamantei de anulare a OMJ nr. 603/C/2018 și de a-i fi recunoscute, calculate și achitate drepturi salariale reprezentate de sporurile salariale prevăzute de lege, având în vedere refuzul pârâtului de a acorda aceste sporuri, în conformitate cu textele de lege indicate. În fond, instanța a reținut că pretenția de emitere a unui ordin în sensul celor solicitate de reclamantă a fost satisfăcută prin emiterea OMJ nr. 3396/C/208, motiv pentru care a respins primele două capete de cerere, referitoare la anularea ordinului atacat și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, ca rămase fără obiect, obligând celălalt pârât, angajatorul Direcția Națională de Probațiune, la plata către reclamantă a diferențelor salariale ce rezultă din emiterea noului ordin, precum și a accesoriilor.

În recurs, pârâta Direcția Națională de Probațiune a susținut că și capătul de cerere referitor la plata diferențelor salariale trebuia respins, ca rămas fără obiect, întrucât aceste diferențe salariale fuseseră achitate din luna septembrie 2018.

Înalta Curte reține că, în dosarul instanței de fond, pârâta nu a invocat lipsa de obiect a acțiunii și nici nu a depus dovezile de plată ale diferențelor salariale, astfel încât nu se poate reproșa curții de apel omisiunea analizării acestei chestiuni.

Pe de altă parte, dovada anexată cererii de recurs este reprezentată de un fluturaș de salariu aferent lunii septembrie 2018, care, susține pârâta, confirmă plata drepturilor restante, arătând că s-a achitat suma de 6048 RON, reprezentând "Alte drepturi impozab.". Or, având în vedere faza procesuală în care a fost depus acest înscris și actele existente la dosarul cauzei, instanța de recurs nu poate determina cuantumul sumelor cuvenite reclamantei, cu titlu de principal și accesorii, calculate ca diferență dintre drepturile stabilite conform OMJ nr. 603/C/2018 și OMJ nr. 3396/C/208, astfel încât nu poate concluziona nici cu privire la îndeplinirea obligației de plată stabilită de instanța de fond în sarcina pârâtei. Pârâta nu a detaliat modul de calcul al sumei achitate și nici dacă aceasta reprezintă întreg debitul ori doar o parte a acestuia. În plus, accesoriile acordate de instanța de fond, sunt contestate în recurs.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sunt nefondate argumentele pârâtei, referitoare la lipsa de obiect a capetelor de cerere referitoare la plata drepturilor salariale restante.

Pe cale de consecință și pentru aceleași motive, vor fi respinse și criticile privind inexistența unui refuz nejustificat de plată a drepturilor salariale.

În ceea ce privește criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la depășirea limitelor învestirii instanței de fond, Înalta Curte le va respinge, de asemenea, ca nefondate. În mod eronat, recurenta-pârâtă consideră că, pentru a putea fi obligată la plata diferențelor salariale dintre drepturile salariale stabilite inițial prin Ordinul nr. 603/C din 08.02.2018 și cele stabilite prin Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018, instanța de fond trebuia să fie învestită cu analizarea legalității acestui din urmă ordin. Argumentul recurentei-pârâte este neclar, în condițiile în care ordinul vătămător al drepturilor și intereselor reclamantei nu este OMJ nr. 3396/C/2018, ci OMJ nr. 603/C/2018, astfel încât necesitatea unei acțiuni în anularea OMJ nr. 3396/C/2018, prin care emitentul a modificat ordinul vătămător și a dat curs pretențiilor reclamantei, nu poate fi înțeleasă. Raționamentul logico-juridic care stă la baza considerentelor instanței de fond se sprijină pe prezumția de legalitate a OMJ nr. 3396/C/2018, incidentă în cazul oricărui act administrativ și necontestată de vreo parte a cauzei.

Nefondate sunt și criticile încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la obligarea pârâtei la plata accesoriilor (rata inflației și dobânda legală) aferente diferențelor salariale.

Înalta Curte reține că, prin OMJ nr. 3396/C/2018 a fost modificat OMJ nr. 603/C/2018, sporurile cuvenite reclamantei fiind acordate retroactiv, începând cu data de 01.01.2018. Așadar, emiterea OMJ nr. 3396/C/2018 are drept consecință recunoașterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamantă, ceea ce se reflectă în obligația angajatorului de a achita acesteia diferențele dintre drepturile salariale stabilite prin ordinul inițial și cele stabilite prin ordinul ulterior, precum și de a acoperi orice prejudiciul suferit de reclamantă prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

Prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.. În speță, repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă prin lipsirea acesteia de drepturile salariale cuvenite potrivit legii cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Argumentul pârâtei referitor la inexistența faptei ilicite, ca urmare a inexistenței unei obligații legale de acordare a sporurilor în procent maxim de 30% nu poate fi primit, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017. Acest drept a fost recunoscut reclamantei chiar de către ordonatorul principal de credite - Ministerul Justiției, care, în condițiile art. 4 și 5 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, a procedat la emiterea OMJ nr. 3396/C/2018, prin care s-au acordat sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, sporul pentru risc, suprasolicitare neuropsihică și sporul pentru păstrarea confidențialității, cu începere de la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Națională de Probațiune, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 804 din 5 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.